A venit iarna în Havana. Cel puţin iarna lor. Pentru noi ar fi echivalentul unei primăveri. Ei se plâng că e frig. Unii au geci de puf şi cizme. O doamnă care îşi plimba căţelul de dimineaţă i-a zis să între mai repede în casă că e frig. Şi noi ne-am îmbrăcat mai gros. Eu cu pantaloni lungi, dar subţiri, cămaşa de pânză şi pulover de bumbac subţire. Şerban cu pantaloni trei sferturi, tricou şi pulover subţire.
Cerul a fost întunecat în prima parte a dimineţii şi părea că se gândeşte serios să verse nişte căldăruşe de apă peste noi. Asta chiar n-ar fi fost bine de loc, pentru că nu avem nimic la noi care să ne protejeze de ploaie. Prognoza părea să nu anunţe ploaie când am plecat din România, aşa că n-am luat nici umbrele, nici jachete de vreme rea. Dar din fericire ploaia a reuşit să ne evite toată ziua. Vântul în schimb nu. Părea chiar că ne caută. A suflat din toate părţile, încât pe la prânz mă alesesem deja cu durere de cap. Şi din cauza vântului era mai frig decât mă aşteptam, astfel încât ţinuta mea cerea o completare. Aşa că mi-am cumpărat o eşarfă. Nu e cubaneză, nu am văzut vreun magazin de genul asta pe aici. Am luat-o dintr-un magazin oriental. Cred că e indiană, deşi nu are nicio etichetă. Şi e moale şi călduroasă.
Ziua de azi a fost destinată vizitării hotelurilor şi a teraselor aferente. Şerban chiar se plângea că nu are nicio poză de la înălţime, dar, fără să ne propunem, picioarele ne-au purtat pe vreo 4 clădiri azi. Mai întâi am urcat pe Edificio Bacardi, o foarte frumoasă construcţie art deco ce a fost părăsită de familia Bacardi la revoluţie, când s-au mutat în Jamaica. Acum, clădirea din coral şi granit roz oferă spaţii de închiriat, iar turiştii pot vizita terasa de sub acoperişul piramidal. De sus priveliştea e frumoasă în unele zone, dezolantă în altele. Partea frumoasă e spre clădirile coloniale aflate în stare bună, spre mare şi fortăreţe. În rest se văd clădiri degradate, decrepite, scorojite, ce te fac să te întrebi cât timp vor mai rezista.
Apoi am luat la rând hotelurile. Mai întâi Hotelul Sevilla, unde erau expuse multe fotografii din vremuri demult apuse înfăţişând personalităţi din vremurile respective. L-am recunoscut pe Graham Greene într-una din poze. Hotelul păstra şi el un farmec pierdut în timp, printre coloanele de marmură şi fotoliile catifelate.
Apoi am fost în Hotelul Ambos Mundos, hotel în care a stat o vreme Hemingway, prima dată când a venit în Cuba, înainte să-şi cumpere micul său domeniu. Pe unde a călcat Hemingway în Cuba a lăsat în urmă o mină de exploatat. Camera de hotel, casa, barul Bodeguita del Medio, barul El Floridita. La El Floridita are chiar şi o statuie de bronz. Iar lângă Havana e un sat pescăresc unde obişnuia să meargă cu barca. Are şi acolo, într-un bar, o statuie. În camera de hotel n-am intrat, doar am aruncat o privire din prag. Nu era foarte mare şi nu avea prea multe obiecte. În schimb am petrecut ceva timp pe terasă, unde era şi un bar cu mese şi canapele pe margine. Canapelele păreau comode şi mi-ar fi plăcut să mă întind un pic pe ele, dar vântul ne-a gonit la mese, care erau adăpostite sub un cort.
Ultimul a fost Hotel Raquel, cel mai elegant dintre toate, cu tavane înalte, ornamentate, coloane impunătoare de marmură, candelabre sofisticate, ferestre imense, protejate de lucrături alambicate din fier forjat. Şi celelalte hoteluri aveau câte ceva din toate astea, dar aici erau la scară mai mare şi mai frumos lucrate. La intrare te întâmpina un uşier în vârstă, negru, foarte serios dar în acelaşi timp foarte amabil, care vorbea molcom şi care ne-a întrebat dacă vrem să vizităm terasa. Dacă nu ne-ar fi întrebat el, nu ne-am fi dat seamă că hotelul are terasă, dar am fost încântaţi să o vedem. Ne-a dus chiar el sus, părăsindu-şi temporar postul, urcându-ne într-un lift de fier forjat, ce părea că are aceeaşi vârstă cu hotelul. Avea un ac imens deasupra ce pe vremuri arăta etajul la care se află liftul. Acum nu mai mergea însă. Când am ajuns sus ne-am dat seama de ce în hol nu se făcea reclamă terasei. Nu avea bar şi nimeni nu-i deranja liniştea. În schimb avea multe flori şi băncuţe, scaune şi şezlonguri de lemn. Iar la capătul câtorva trepte se afla un foişor închis, micuţ, ce avea înăuntru foarte frumos aranjată o masă pentru 4 persoane. Poate pentru cină.
Toate suişurile şi coborâşurile astea ne-au obosit, aşa că ne-am retras iar la hostal ca să mai dormim puţin. Pe seară ne propusesem să ieşim din centrul vechi şi să explorăm o altă parte a Havanei. Aveam o aplicaţie pe telefon ce pomenea de tot felul de baruri ce păreau interesante. Nouă ne-au plăcut două dintre ele, ce se aflau mai aproape de noi. Aproape, dar nu foarte, aşa că am luat taxiul ca să ajungem la unul din ele. Dar nu ştiam cum să îi spunem taximetristului să ne ducă chiar la el aşa că i-am cerut să ne lase unde am crezut noi că e capătul străzii. Însă nu ne-am dat seamă cât de lungă e strada, aşa că până am ajuns la restaurant a trebuit să mai mergem o bucată de vreme pe sub felinare prea puţin luminate, fără să mai dăm cu ochii de alţi oameni. Iar când în sfârşit am ajuns, mult lăudatul piano bar s-a dovedit a fi un local de natură incertă, care mai era şi închis pe deasupra.
Însă nu ne-am descurajat. Mai aveam o variantă în zonă. Deşi zona nu era prea atractivă şi nu părea deloc populată, dacă tot ajunsesem până acolo trebuia să vedem cum arată celălalt bar. După alte câteva străduţe de mers, am ajuns în locul unde trebuia să fie barul. Dar ia-l de unde nu-i. Ajunsesem la Malecon, faleza ce străjuieşte nordul Havanei, era noapte, frig şi pustiu. Iar valurile se izbeau cu aşa o furie de parapet încât din când în când reuşeau să-l escaladeze şi să se reverse peste stradă. Spectacolul era în acelaşi timp fascinant şi înfricoşător.
Până la urmă n-am mai fost singuri, pentru că a apărut un tip vorbăreţ care ştia barul pe care-l căutam şi ne-a îndrumat către el, dar ne-a spus că venisem prea devreme. Nici nu prea aveam cum să găsim barul fără ajutor, pentru că se afla deasupra unui magazin. Din spusele tipului, pentru musica live trebuia să venim pe la 11. Având în vedere că era abia 8, mai aveam mult de aşteptat, aşa că am renunţat şi am plecat să căutăm un taxi. Cu greu am găsit un alt taxi care să ne ducă înapoi în centru. În final am reuşit să facem o plimbare de 13 dolari fără să vedem nimic, doar să ne obosim şi să ne înfometăm.
Ne-am gândit să încercăm să mâncăm la restaurantul din China Town la care mai fusesem. Însă când am ajuns acolo am observat că multă lume se gândise la acelaşi lucru ca şi noi şi erau cel puţin 20 de persoane ce aşteptau să între în restaurant. Cu toate astea, am încercat să aşteptăm şi noi. Dar după jumătate de oră în care nimeni nu a reuşit să între, am renunţat şi la varianta asta şi am plecat mai departe.
Flămânzi, înfriguraţi şi obosiţi, am mai bântuit străzile încă vreo oră până când am ajuns tot la unul din restaurantele din centrul vechi de care fugisem. Aşa că degeaba am irosit bani şi energie în două ore de căutări, pentru că ne-am întors tot de unde am plecat. Mâncarea n-a fost prea grozavă, nici măcar cald nu a fost pentru că era un restaurant deschis, aşa că am plecat tot înfriguraţi, mai ales eu, pentru că m-am încăpăţânat să ies şi în seara asta tot în rochiţă fără ciorapi. Am căutat azi să cumpăr nişte ciorapi, dar n-am găsit decât albi sau negri. Am crezut că o să păcălesc frigul dacă îmi pun două pulovere, dar n-am reuşit. Poate ar fi mers dacă aş fi pus unul din pulovere peste picioare. Apoi am mai aterizat într-un bar unde am evitat cocktailurile cu gheaţă şi am trecut pe Baileys fără gheaţă ca să mă încălzesc puţin. La noapte cred că o să dorm cu plapuma. Până la urmă sunt de acord cu ei. A venit iarna!
