Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

În căutarea unei conştiinţe ecleziale


Marian Rădulescu

05.09.2015
Tribuna, martie 2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Există, în filmul lui Dan Piţa din 1983, Faleze de nisip, o secvenţă în care un miliţian (Valentin Uritescu) anchetează un tânăr strungar (Gheorghe Visu) numit Puştiul, bănuit a fi furat nişte lucruri de pe plajă. Băiatul neagă fapta. Miliţianul, exasperat, spune: "Nu bei, nu fumezi, nu furi... Eşti sectant? Ştii ce-i aia?" "Ăia de nu cred în Dumnezeu" - răspunde Puştiul. "Şi tu în ce crezi?" - îl iscodeşte miliţianul. "În mine!" - mărturiseşte cel care, prin firescul purtării sale, este etichetat drept "sectant". Pentru că, nu-i aşa, doar un "sectant" nu bea, nu fumează, nu fură. Ceilalţi - "binecredincioşii", "ortodocşii" - n-au scrupule şi "virtuţi". Nu cunosc "frâne" şi piedici de natură morală. Ei sunt "de lume" şi-şi permit orice.

(Gheorghe Visu în Faleze de nisip)

Se vorbeşte mai ales de trecerea la "secte", la "pocăiţi". Rar, foarte rar mai afli de "venirea în fire" a căte unuia în(spre) Biserică. Este cool să te lipeşti de o organizaţie "progresistă", "modernă", "civilizată". Nu ar trebui să surprindă pe nimeni. Venirea sau revenirea la Biserică, la Ortodoxie nu e o ştire ce aduce rating. E, poate, singurul lucru de neînţeles (de minţile noastre utilitariste, ahtiate după consum, după confort, după lucruri "clare", "ştiinţifice") şi tocmai de aceea minunat. E - pentru cei pregătiţi să desluşească esenţe, ori  măcar dornici de a privi dincolo de suprafeţele înşelătoare - singura pricină de mirare. Şi de bucurie. O astfel de "întoarcere acasă" (nu la o denominaţie creştină între altele, nu la o "biserică naţională") avea să trăiască - după experienţa "acelui Apus" (a studiat în Atena, Bonn, Paris) - şi filozoful-teolog Christos Yannaras (n. 1935, autorul cărţilor: Abecedarul credinţei, Libertatea moralei, Contra religiei, Heidegger şi Areopagitul).


Video-interviul realizat de Sorin Dumitrescu cu Christos Yannaras a fost cadoul de mare preţ pe care l-am primit în ajunul Duminicii Ortodoxiei[1]. Materialul video este publicat pe pagina facebook a Fundaţiei Anastasia. Interviul începe abrupt, cu trei întrebări extrem de directe, în cascadă: "Aveţi un părinte duhovnic? Mergeţi duminică de duminică la Sfânta Liturghie? Postiţi?" Cine nu îl ştie pe Sorin Dumitrescu, îl poate bănui de exces de zel, de năravuri ortodoxiste, de un legalism agasant ce pretinde ca interlocutorul să-o ofere "dovezi" de "loialitate" mai presus de orice bănuială. (Amfitrionul întâlnirii explică: "Nu e o curiozitate, e o asigurare că pot să vorbesc cu cel ce e în faţa mea. Dacă nu merge la biserică în fiecare duminică, nu-mi poate înţelege problemele, ca credincios.") Interlocutorul său i-a răspuns, cu răbdare, că se consideră membru al Bisericii. Restul, a adăugat, ţine de viaţa personală a fiecăruia.


Am urmărit extrem de interesat şi de bucuros acest dialog filmat. Libertatea moralei, cartea lui Yannaras pe care am citit-o cu aproape 20 de ani în urmă, avea să-mi deschidă o perspectivă nebănuită asupra Ortodoxiei pe care o credeam, pe atunci, nu doar învechită, ci şi defunctă. Ori eseul său, la fel ca o serie de alte texte de Nicolae Steinhardt (Jurnalul fericirii, Dăruind vei dobândi, Primejdia mărturisirii, Dumnezeu în care spui că nu crezi, Monahul de la Rohia răspunde la 365 de întrebări) şi Pavel Florenski (Cadrul eclesial - sinteză a artelor, Perspectiva inversă, Iconostasul) pe care le-am descoperit şi citit cu nesaţ în acei ani, mi-au arătat că se poate. Că Frumuseţea - atunci când e frumuseţe liturgică[2], nu aparenţă de frumuseţe, nu o "frumuseţe decorativă" - poate salva omenirea. Dacă omul se apropie de ea aşa cum e apropie de Poezie: prin participare, prin trăirea ei. Limbajul liturgic, spune Yannaras, este un "limbaj poetic", iar "teologia devine poezie şi cântec; mai mult se trăieşte decât se gândeşte cu continuitate silogistică" (Abecedar al credinţei). Legalismul, moralismul şi (auto)îndreptăţirea ţin de altceva, de cu totul altceva. Astfel, Dumnezeul Bisericii nu este un "judecător" în sensul în care un magistrat proclamă sentinţe pentru cei găsiţi vinovaţi. El este judecător prin ceea ce este: posibilitatea vieţii şi existenţă adevărată. Iar Biserica este un "dineu euharistic".


Nicolae Steinhardt

În câteva puncte (esenţiale), odiseea lui Yannaras - "contra religiei" şi întru aflarea unei parohii, a unei "conştiinţe ecleziale" - s-a întâlnit cu experienţa mea. Şi eu am descoperit, mai întâi, în străinătate (în occident) viaţa unei mici comunităţi euharistice ("participarea la Euharistie este viaţă") alcătuite din convertiţi la Ortodoxie. Şi eu am simţit că tot ceea ce poate face cineva care cu adevărat doreşte să găsească o parohie-oază în babilonia actuală, e să caute. Să nu accepte soluţii de compromis. (Şi aici Yannaras a dat exemplul cu doctorul a cărui reputaţie e compromisă pentru că se ştie că i-au murit mulţi pacienţi după operaţie: e de bun simţ, spune el, să-l ocoleşti.) Să nu se lase în niciun fel sedus de duhuri pietiste[3] ori de "evanghelia babelor conservatoare" ce vorbesc de necesitatea îndeplinirii unor "obligaţii religioase". Să nădăjduiască. Să stăruiască întru îmbisericirea minţii sale. Şi va găsi ceea ce caută, dacă - de bună seamă - chiar îşi doreşte asta. (Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii: "Fiecare tot ceea ce vrea obţine, dar ceea ce vrea cu adevărat, nu ceea ce spune că i-ar plăcea să aibă; ceea ce se dobândeşte cu neprecupeţit sacrificiu, cu nedezminţită încăpăţânare, înfruntând lenea, nestăruind asupra scrupulelor" - un posibil rezumat al Călăuzei tarkovskiene.)


Călăuza

[1] ""Ortodocşii" continuă să sărbătorească "restaurarea icoanelor", dar în biserici în care nu mai există icoane autentice, ci predomină, pe de-a întregul sau în cea mai mare măsură, pictura religioasă naturalistă. Aceste reprezentări ale realităţii sensibile şi efemere, ce idolatrizează sentimentele şi didacticismul naiv, sunt onorate şi purtate în procesiune în locul Icoanelor, fără măcar vreo bănuială că această celebrare se realizează prin inversarea termenilor sărbătorii, termeni-semnificanţi ai veştii celei bune a Bisericii." (Christos Yannaras, Contra religiei)
[2] Arta religioasă din Europa este acum dominată de reprezentarea "naturalist-fotografică" a "sacrului" (persoane, locuri, obiecte), în timp ce caracterul "sacru" al celor reprezentate ţine exclusiv de temă.  
[3] Întreaga omenire este, azi, ameninţată să cadă în capcana mortală creată de polarizarea celor două "imorale sisteme moraliste" - "individualismul pietist al taberei capitaliste"  şi "colectivismul moralist al viselor marxiste de fericire universală" aflate într-un permanent conflict. (Yannaras, Libertatea moralei)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer