Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Între umbre


Georgiana Ene, un interviu cu Şerban Pavlu

27.03.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
"Viaţa unei fiinţe umane este vizibilul prin care se poate manifesta invizibilul" afirma Peter Brook, unul dintre cei mai valoroşi regizori de teatru din a doua jumătate a secolului XX. Nevoie, dorinţă, efort sunt elementele pe care se bazează mulţi regizori şi actori pentru a putea oferi spectatorului prestaţiile cele mai bune, indiferent dacă vorbim de teatru sau film.

În cea mai nouă producţie semnată HBO România
, Umbre, Şerban Pavlu este personajul care face invizibilul să devină vizibil - într-un rol de mare angajament, altfel decât ne-a obişnuit de-a lungul timpului. Devine agresiv, dar nu îşi pierde umorul. Un umor negru de calitate şi reuşeşte timp de opt episoade să ne ducă într-o lume pe care o ştim dar nu o acceptăm prea uşor, ne duce în lumea interlopă a Bucureştiului, dându-i viaţă lui Relu Oncescu, de profesie taximetrist. Firesc, se naşte întrebarea: adevăr sau ficţiune?

Umbre este serialul care reuneşte nume de valoare din cinematografia românească şi se spune că are cel mai bun scenariu dintre cele care s-au scris vreodată pentru un serial românesc. Aşa cum spunea unul dintre protagonişti, Dorel Vişan, Umbre are tot ce-i trebuie: o imagine foarte bună, are conflict tot timpul în cadru, are tot timpul cadrul plin, are actori mobilizaţi care îşi fac treaba foarte bine şi propune o idee foarte generoasă de decădere a omului. Acest lucru este promovat pentru că ne aflăm într-o lume în care omul se dezumanizează cu fiecare secundă. Serialul propune un mesaj nemaiîntâlnit la alte scenarii: un mesaj al dezumanizării, al omului care nu are un Dumnezeu, al omului care înţelege prost libertatea şi al omului care mereu tendinţa de a ocărî şi de a jigni.

Cunoscut publicului prin ceea ce face, atât în film cât şi în teatru, Şerban Pavlu este convingător, cu mintea alertă, cu sentimente adevărate - în
Umbre cu un trup bine antrenat - dovedind încă o dată că emoţia, creierul şi corpul sunt în deplină armonie şi că numai astfel el poate să fie şi să transmită mesajul cel mai puternic, în altfel de spaţiu, unul restrâns, altul decât cel cotidian.


Georgiana Ene: Care este primul lucru la care te gândeşti când auzi Umbre?
Şerban Pavlu:
Există o chestie legată de Umbre în ceea ce mă priveşte, o chestie legată de HBO, înainte de orice: când HBO a decis să facă primul serial, producţie proprie, ceea ce avea să se transforme În derivă. Am fost la casting şi era un anumit orizont de aşteptare acolo, pentru că simţeai cumva că nu va fi o chestie de televiziune obişnuită. Adică va fi un produs de televiziune, dar la un alt standard. Am fost foarte mulţi actori chemaţi în povestea asta şi simţeai aşa cumva că se dă un casting mare, pentru că erau foarte multe roluri.

G.E.: Ţi-ar fi plăcut rolul lui lureş?
Ş.P.: Nu se punea problema la ora aia să joc rolul lui Iureş din cauza vârstei şi din cauza notorietăţii. Adică cred că au vrut pe cineva... habar n-am. Povestea e haioasă însă, pentru că în urma a cel puţin trei întâlniri consecutive de casting, adică un casting care tot aşa s-a întins pe o lună, am luat un rol. Eu am luat un rol în În derivă. Da, am luat un rol şi eram foarte bucuros şi nu am putut să mă duc să fac rolul ăla din cauza unui contract pe care îl aveam cu o televiziune, unde apăream într-o emisiune şi televiziunea nu a fost de acord. Eu aveam un contract cât se poate de serios şi de solid cu televiziunea respectivă, dar ce făcea HBO - care până la urmă nu e o televiziune comercială, ei nu au calupuri publicitare şi nu e un concurent direct pentru televiziunile comerciale - era într-o altă zonă. Şi aşa cum te poţi duce să faci film artistic, sau teatru, radio... de ce să nu poţi să faci un film? Pentru că filmul ăla nu concurează cu nimic respectiva televiziune. Şi-atunci televiziune spune: da, domnule, eu am un contract cu tine, dar du-te şi fă film dacă nu îmi deranjezi mie programul, pentru că o parte din filmări se suprapuneau. Dar eu întrebasem şi se putea. Era formidabil! Pentru că se filma o săptămână da şi una nu, pentru serial, iar pentru emisiune puteam filma în cealaltă săptămână. Şi am fost bucuros când am văzut că se poate. Uite cum se potriveşte, mi-am zis. Şi în ultimul moment, televiziunea respectiva a spus "nu se poate" şi am fost foarte, foarte, foarte supărat de chestia asta. Eram atât de ofticat încât voiam să ies din emisiunea aceea! Dar nici asta nu puteam, pentru că nu-mi permitea contractul. A fost prima dată când am simţit foarte puternic, foarte clar, pe pielea mea, ce înseamnă asumarea unui contract, a unui angajament.

G.E.: Dar acum ai terminat cu respectiva televiziune?
Ş.P.: Da, şi am ieşit şi din contract. Dar la ora aia lucrurile mergeau aşa şi nu am putut să fac chestia asta. În acel moment nu am putut să joc din motivul acesta. Şi nu era vorba numai de bani! M-a deprimat pur şi simplu. Nu-mi venea să cred că pierd un lucru care mă interesează şi care pentru mine putea să reprezinte, actoriceşte vorbind, o chestie mişto.

G.E.: Era o oportunitate de a face un lucru într-o altfel de televiziune, alta decât una comercială.
Ş.P.: Era important pentru că era HBO şi reprezenta un anumit standard, un anumit nivel. Pentru că în anii în care au urmat, a urmat sezonul II În derivă, iar eu din nou vedeam rolişorul meu şi am rămas cu chestia asta în cap. Nu pot să zic că mi-a trecut. Apoi a urmat un alt serial, Rămâi cu mine şi cred că am fost şi acolo, dar nu prea aveam ce personaj să joc.

G.E.: Care a fost primul contact cu ceea ce avea să urmeze? Pentru că în final în noua producţie, ai rolul principal.
Ş.P.: Când au anunţat că se face serialul acesta, când a început castingul, am primit cu puţin timp înainte un brief de personaj, foarte scurt, cu o sigură secvenţă. Eu nu îl cunoşteam atunci pe Bogdan Mirică, scenaristul, am citit şi mi-am dat seama cam care e treaba. Mi s-a explicat în brief-ul ăsta al personajului ce trebuie să fac şi mi-am zis: e grozav, dar nu are nicio legătură cu mine. Nu o să fac niciodată un tip de genul ăsta. La noi lumea asta a străzii e prezentă. Există actori şi tipologii care sunt mai aproape de el ca structură. Mi s-a spus că e personajul principal, castingul este în data de, şi începusem deja să mi-l doresc foarte mult, dar mi-am dat seama că plec cu stângul. Şi poate din cauza asta, m-am strofocat să fac proba aia cât mai bine şi a început ceea ce s-a chemat o lună şi jumătate de casting, patru call-uri pentru mine cel puţin, la distanţă mare de timp, mai vedeam din scenariu şi ajuns la prima etapă dintre cele care au urmat şi mi-am da seama că sunt chemaţi foarte mulţi actori. Adică a fost un casting extrem de pe bune, cum se zice. Şi oricine ar pomeni vreodată chestia asta, în afară de faptul că au fost o mulţime de actori cunoscuţi, au fost luaţi în considerare şi actori care nu erau aşa cunoscuţi. Pentru toate personajele, dar şi pentru Relu, erau foarte interesaţi pentru că au început să-i mişte şi pe ceilalţi în funcţie de el. Castingul a fost extrem de profesionist, a fost în prezenţa producătorului general al HBO, care nici măcar nu e român, omul nici măcar nu cunoştea feţele, ca şi cum: haide, domnule! Îl ştiu eu pe cutare actor, sau îl ştiu eu de când era mic, e cel mai mare actor. A fost super profi făcut. Şi când mă duceam la următoarea probă îmi ziceam: am mai trecut o etapă. De obicei când filmezi un film nu există emoţiile pe care le ai la teatru: nu există premieră, nu există primele trei întâlniri cu publicul. Eşti mai liniştit pentru că e deja filmat.

G.E.: Şi totuşi ai avut emoţia aceea... de teatru
Ş.P.: La mine toată emoţia asta de teatru a fost transferată în perioada de casting. Am dat până în ultima zi, în ultima zi când rămăsesem doi actori. Şi când l-am luat am fost extrem de fericit. A durat o săptămână fericirea asta, după care mi-a revenit întrebarea pe care mi-am pus-o prima dată când am fost invitat să particip. Între timp existase o apropiere de personaj şi asta a fost o chestie foarte bună, pentru că multă lume m-a întrebat cum te apropii de personaj. Cea mai importantă apropiere de personaj - perioada cea mai lungă şi cu o anumită consecvenţă - a fost chiar perioada de casting. Pentru că am citit tot scenariul înainte de ultima probă, dar mi se tot trimiteau scene. La un moment dat mi s-a trimis episodul I, cu totul, dar asta la jumătatea castingului şi pur şi simplu apropierea de personaj şi felul în care am început să-l gândesc a fost pe perioada asta a castingului. A fost o perioadă când ai puţin text şi tu trebuie să-ţi imaginezi pe bune un univers când nu ai toate informaţiile, tot scenariul. După săptămâna asta de bucurie, după ce am luat castingul am început din nou să îmi pun problemele astea: băi, dar stai puţin, cum o să fac? Mi se părea grozav, dar ziceam că de-abia atunci începeam de fapt.


G.E.: În ce moment au început pregătirile pentru rol?
Ş.P.: O altă chestie bună care s-a întâmplat a fost că m-au anunţat că trebuie să încep o pregătire fizică. Aceasta a început în timp destul de scurt. Eu luasem ceva în greutate pentru că uite, altă problemă reală: dacă s-ar fi întâmplat în urmă cu 6 luni chiar aş fi avut o problemă pentru că eram mult mai slab. Fizic eram mult mai slab. Începusem să alerg. Şi alergam aşa maniacal. Făceam jogging pentru că voiam să particip la maraton. Făcusem deja două semi-maratoane la Bucureşti. Eram foarte prins. La începutul anului mă oprisem pentru că am avut mult de lucru la teatru şi mai pusesem pe mine şi făcusem şi un pic de sală. Eu pe cont propriu. Şi când am început pregătirea asta fizică, am început cu un antrenor personal pus de ei şi iarăşi a avut un impact imens pentru că mă duceam într-un loc nu mai era cu pierdut timpul, omul făcuse un program extrem de dur, trebuia să pun masă musculară într-un timp cât se poate de scurt. Nu trebuia să arate ca în revistele de fitness, dar trebuia să fie cât de cât. Chestia asta a avut importanţă pentru că în aproape două luni a trebuit să se întâmple. Mergeam zilnic şi trăgeam de fiarele alea. A fost foarte obositor. După încă vreo 2-3 săptămâni, am început antrenament de box: un alt tip, cu care făceam box. Şi dimineaţa mă duceam la sală, iar seara mă duceam la box. Sau invers. În perioada asta am început să învăţ din text. Şi chestia asta cumva, m-a făcut mai dur. Dacă aş fi stat doar de vorbă şi m-aş fi întâlnit cu regizorii numai pentru discuţii, ar fi fost altceva. Dar e bine şi sigur să ştii la ce umbli. Dar aici era şi o chestie fizică a personajului. El se raportează la asta. Cred că cea mai importantă a fost asta. Pentru că noi repetiţii am făcut destul de puţin. Era complicat să aduni pe toată lumea, era complicat să ai locaţiile. Pentru că noi în timp ce pregăteam ele nu existau, nu erau încă alese toate şi după aceea, a început să ticăie ceasul. Oamenii mergeau în continuare să definitiveze castingul, să vadă locaţiile - au fost multe, să vadă maşini, să se întâlnească cu cascadorii şi pur şi simplu a început o avalanşă.

G.E.: Unde s-a filmat?
Ş.P.: S-a filmat în Bucureşti în proporţie de 90%. Casa mea e pe undeva în comuna Căţelu, unde mai exista şi restaurantul lui Căpitanu - astea s-au definitivat până la începutul filmărilor, dar când am început s-a început! O altă chestie care a fost derutantă, şi asta a fost raţional schimbată, a fost că s-a filmat în ordinea locaţiilor. Ce înseamnă asta? Scenariul are 8 episoade şi se schimbă destul de mult de la o locaţie la alta, se merge cu maşina, omul trece prin nişte întâmplări, are o durată clară în timp, întâmplările din serial se petrec în câteva zile, iar omului i se întâmplă nişte lucruri. Îngrozitoare. E lovit, e bătut, ori treaba asta creşte cumva în el. Şi creşte şi creşte, de la un episod la altul. Ori noi când am început să filmăm, am început prin a stabili aşa: care e cea mai lungă locaţie, cu cele mai multe zile de filmare? Locaţia cu cele mai multe zile de filmare este acasă la Relu. S-a dus toată echipa, o caravană imensă de rulote - ocupam o stradă, s-a bătut în cuie acolo, s-a făcut tabăra şi s-a filmat tot ce era în scenariu: tot ce era în casă, în faţa casei, pe lângă casă, în curte, cu vecinul, tot, tot, tot ce era. Asta însemna de-a valma: secvenţe din primul episod, din al cincilea şi aşa mai departe. Şi acela a fost începutul, iar din acel moment nu am mai avut odihnă. A fost o încordare din asta până în ultima zi de filmare. Pentru că după ce s-a plecat de-acolo, s-a plecat în următoarea locaţie cu zile multe, şi tot aşa, şi tot aşa, şi tot aşa, până au început să se tragă chestii de prin maşina, de pe stradă. De multe ori rămânea jumătate de zi liberă şi spuneau: haideţi să folosim jumătatea asta de zi să filmăm bucata din maşină. Şi întrebam: care bucată din maşină? Păi bucata din maşină din episodul 7 când nu ştiu ce se întâmplă. Aici pur şi simplu trebuia să-ţi ştii textul, dar trebuia să ştii scenariul, să-l cunoşti cap coadă, altfel nu aveai cum. A fost un mod de a lucra în care toate departamentele, până şi scriptul şi machiajul aveau de data aceasta un rol covârşitor. Revedeam ce se filmase. A fost un pic de profesionism american într-un serial românesc.

G.E.: Dar când citeai scenariul, te gândeai că există lumea asta?
Ş.P.: Ştiam tot timpul că există lumea asta şi am aşa un fel de teorie, un lucru care la ora aia mă înspăimânta foarte tare. În Bucureşti lucrurile astea nu sunt undeva departe şi la televizor. Lucrurile astea sunt, iar oamenii le simt pe strada şi în jurul lor. Nu numai că se întâmplă, dar este o faţă a lor vizibilă pe care oamenii o percep. Nu neapărat ilegalităţile, ci felul de a fi al acestor oameni. Nu este o treabă aşa din cărţi. Este o treabă cu care tu te confrunţi, pe care publicul o vede, o simte, o intuieşte şi o ştie. Şi-atunci posibilitatea ca tu să nu convingi, ca tu să nu fii credibil, e foarte mare. E mai mare decât dacă ai face un serial cu nişte studenţi la actorie şi cu o şcoală de gen, deoarece sunt foarte puţini oameni care se duc de fapt la facultatea de actorie şi ştiu ce se întâmplă acolo, cum este relaţia dintre studenţi şi profesori, să zicem, şi viaţa unor tineri absolvenţi şi aspiranţi în ale artelor. Aici posibilitatea ca tu să inventezi şi să faci lucruri şi să fi crezut e mai mare. Pur şi simplu, statistic. Pe când atunci când vrei să faci un golan, oamenii ştiu cum e un golan.

G.E.: Cum a primit publicul rolul tău?
Ş.P.: Fiind vorba de rolul meu nu o să vorbesc despre el. Nu vreau să o fac şi să spun că a fost primit bine sau a fost primit prost. Ce pot să spun, şi sunt convins de acest lucru, e că există critici de tot felul. Internetul bubuie de oameni care au scris şi de bine, şi de rău, şi de foarte rău. Legat exact de ce spuneam: stai, dom'le că nu e aşa. Dar, lucrurile de care trebuie să fim conştienţi e că probabil niciodată nu o să mulţumeşti pe toată lumea. Unu la mână, e aproape imposibil, doi la mână, există un public consumator de serial. Ceea ce se întâmplă acum în lume cu serialele e fabulos. E un fenomen. În filmele americane de lungmetraj a început să existe o mică criză a subiectelor. Parcă nu mai sunt filmele, marile filme americane, de altă dată. Există nişte francize din astea gen: Iron Man sau altele, care după cum vezi ajung la al 3-lea, al 4-lea, al 5-lea episod pentru că probabil marile studiouri şi oamenii care bagă bani în chestia asta vor siguranţă. Şi siguranţa asta ce înseamnă? Că eu trebuie să fiu sigur că dacă bag 100 de milioane de dolari, eu trebuie să ştiu sigur că fac în primul weekend atât, trebuie să încasez atât, e un întreg business acolo.

G.E.: Cum sunt primite şi privite în general de către public serialele?
Ş.P.: Există un moment fără precedent în viaţa serialelor. Cele pe care a început să le producă Netflix, sau altă reţea, pentru că este pentru prima dată când o reţea online a produs un serial: House of Cards. Există o nouă viaţă a acestora. Se fac din ce în ce mai scumpe, din alea de epocă, fabuloase, cu decoruri, sunt întreprinderi imense plecând de la Game of Thrones care e aşa, probabil că un episod costă cât un film mare, până la seriale de epocă, sau fantastice, sau poliţiste, în care sunt vedete de primă mână, de clasa A de la Hollywood, lucru care nu e întâmpla înainte. Concurenţa pe zona asta nu mai este cea de-acum 10 ani. Oricine îşi poate downloada astfel de producţii şi le poate vedea acasă bine-mersi pe canapea - oamenii chiar fac chestia asta şi-atunci tu concurezi direct cu un astfel de serial şi mi se pare normal să auzi critici dacă este o comparaţie directă.

G.E.: Dar ai primit feedback-uri pe rolul pe care l-ai făcut?
Ş.P.: Da, există un feedback. Primesc mesaje pe facebook semn că lucrurile nu au trecut neobservate. M-a bucurat această chestie directă a unor oameni pe care nu-i cunosc, nu i-am văzut în viaţa mea şi care au simţit nevoia, impulsul, să îmi transmită un mesaj. Chestia asta a însemnat foarte mult. Nu ştiu în materie de cifre ce s-a întâmplat cu acest serial, dar pentru noi ca actori, când există mediul acesta online, putem să avem acest instrument de măsură. Cineva se gândeşte să-ţi scrie ţie un mesaj, s-a întâmplat ceva cu el, i-ai stârnit nişte reacţii, l-ai mişcat într-un fel. Şi mai este ceva: HBO nu este o televiziune pe care toată lumea o are acasă, o au anumiţi oameni. Pentru că eu am lucrat într-o televiziune comercială, într-o emisiune care avea un succes imens, iar în momentul în care mă opreşte lume şi-mi spune "bravo pentru Umbre", lucrul ăsta mă bucură imens.

G.E.: Revenind la personaj, că de acolo am pornit
Ş.P.: Şi să revenim la personaj, asta a fost fantastic pentru mine. Mie mi se pare că s-a inventat un om, o viaţă, o atmosferă. Eu am foarte puţine lucruri în comun cu personajul ăsta, cu viaţa mea.

G.E.: Dar dacă nu ai fi avut Relu, ce ţi-ar fi plăcut să faci?
Ş.P.: Mie îmi place foarte mult Nea Puiu. E personajul meu preferat din tot serialul. E un text de jucat cum se zice, e mişto, râzi.

G.E.: Dacă Relu ar ajunge Căpitanu? (s-a anunţat deja continuarea serialului pentru un al doilea sezon). Nu să îi ia locul, să-l facă să dispară, să fie un fel de... căpitan
Ş.P.: Dacă Relu ajunge Căpitanu.... nu m-am gândit. Cred că mi-ar plăcea. Cred că e prima dată când mă gândesc cu curiozitate cu ce o să se întâmple mai departe.


***
Cu o distribuţie de excepţie: Şerban Pavlu (cunoscut pentru filmele: Nuntă mută, Toată lumea din familia noastră, Câinele japonez, Roxanne, Aferim!), Maria Obretin (Funeralii fericite, Bucureşti Non-Stop), Andreea Vasile (De ce eu?, Q.E.D.), Dan Hurduc (În derivă, Domestic), Mădălina Craiu (Blu, Poarta Albă), Gabriel Huian (Principii de viaţă, Marilena de la P7), Doru Ana (După dealuri, Visul lui Adalbert), Dorel Vişan (Balanţa, Despre oameni şi melci), Ştefan Velniciuc (Fraţii Jderi, Şobolanii roşii), Sergiu Costache (Domestic, Funeralii fericite), Andi Vasluianu (Rămâi cu mine, Despre oameni şi melci), Gabriel Spahiu (Visul lui Adalbert, Lampa cu căciulă, Toată lumea din familia noastră), Diana Cavallioti (O vară foarte instabilă, Întâlniri încrucişate), Sorin Cociş (Domestic, La urgenţă), producţia are la bază un format australian, Small Time Gangster. Scenariul este adaptat de Bogdan Mirică şi este regizat de Igor Cobileanski (La limita de jos a cerului), cu excepţia a două episoade regizate de Bogdan Mirică. Imaginea filmului este semnată de Andrei Butică.

Producători executivi sunt Antony Root şi Wayne Henry, din partea HBO Europe, iar din partea HBO România sunt Carmen Harabagiu (producător executiv) şi Aurelian Nica (producător). Compania de producţie implicată în proiect este Multimedia Est, producător Dragoş Vîlcu.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre Umbre


0 comentarii

Spacer Spacer