Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Literatura îşi are adevărul înlăuntrul ficţiunii


Stelian Ţurlea, un interviu cu Petre Barbu

10.07.2015
Ziarul de duminică, martie 2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

Stelian Ţurlea: Domnule Petre Barbu, unii au susţinut mai demult că sunteţi zgârcit în declaraţii. Vă propun să faceţi o excepţie cu acest interviu pentru Ziarul de duminică şi să începem discuţia de la excepţionalul dvs roman, recent apărut la Editura Cartea românească, Marea petrecere. Un roman care este povestea unui eşec existenţial, cum s-a subliniat, şi despre care spuneţi, totuşi, că e un roman de dragoste. Puteţi detalia?
Petre Barbu: Într-adevăr, sunt zgârcit. Nu suport să dau interviuri. Prefer ca în locul meu să vorbească textele mele. Cred că este de-ajuns.
Dar n-am să ocolesc întrebarea dumneavoastră. Am pornit să scriu Marea Petrecere cu gândul să mă îndrăgostesc. Numai că, pe măsură ce înaintam în scris,  suferinţele şi moartea din scrisul meu m-au copleşit. Am sperat ca prin iubire să mă vindec. Acest lucru ţine de mine, ca om care scrie.
În roman, totuşi, eu cred că există o poveste de dragoste între cele două personaje secundare: Iulian Bolozan, omul de afaceri, şi Olga, bolnava de cancer şi sora personajului principal. Nu este relaţie povestită cu detalii. Dacă nu este puternică, atunci este vina mea, pentru că am ratat-o.

S.Ţ.: Cum să înţelegem confesiunea dvs de pe una dintre clapetele copertei că romanul "este povestea eşecului meu. Pentru că n-am putut să salvez, să iubesc, să înţeleg ori să alin suferinţele celor din jur"? E vorba de autobiografie? Ce rol joacă autobiograficul în activitatea dvs de scriitor?
P.B.: Marea petrecere este romanul meu cu cea mai mare "concentraţie" autobiografică. Ştiu că am făcut un lucru inutil: am încercat să-i salvez şi în scris pe cei pe care i-am pierdut, loviţi de cancer. Am crezut că-i pot învia, dar m-am amăgit. Din amăgirea asta s-a născut literatura mea. De fapt, dacă familia mea a fost distrusă de cancer, ce altceva aş fi putut face decât să scriu?
Famila mea a fost o sursă de inspiraţie pentru scrisul meu. N-am scris adevărul lor, dar nici al meu. Atât timp cât au trăit, ei mi-au reproşat că n-am scris adevărul, că m-am legat nepermis de viaţa lor sau că i-am făcut de ruşine. Degeaba le-am explicat că literatura îşi are adevărul înlăuntrul ficţiunii. Că nu trebuie să verifici în viaţa de toate zilele ceea ce scrie în carte. Degeaba le-am explicat că scrisul trebuie să emoţioneze artistic. Atât, să emoţioneze! N-au înţeles. Am trăit cu ei aceste frustrări împărţite. Nici eu nu i-am înţeles. Şi-mi pare rău. Regretele şi frustrările mele sunt acum de-a dreptul inutile. Dar şi cei din familia mea, care mai trăiesc acum, îmi reproşează multe pagini din Marea petrecere. Mai multe nu pot să vă spun...


S.Ţ.: Am putea spune că e vorba un roman definitoriu pentru lumea noastră din ultimii 25 de ani?
P.B.: Una dintre obsesiile mele, pe care mi-o asum cu orice risc, chiar şi cu riscul de a fi considerat perimat ori nostalgic, este să scriu despre prezent din perspectiva trecutului. Mă interesează modul cum oamenii au fost deformaţi de trecutul în care au crescut şi s-au format. Mi se pare mai spectaculos să vorbesc despre ce-a rămas din noi, după ce am reuşit să ieşim din dictatura comunistă. Şi acelaşi lucru se întâmplă şi cu copiii noştri, care cresc şi sunt educaţi de oameni mutilaţi de comunism. Este o realitate cu care m-am împăcat pentru că şi eu sunt un mutilat.

Dar să răspund direct la întrebare: nu, nu am orgoliul să susţin că este un roman definitoriu pentru România ultimilor 25 de ani! Dar cred cu tărie, de exemplu, că acest capitalism care există în România, după 25 de ani de la căderea lui Ceauşescu, a fost creat de foştii comunişti, de foştii securişti, de lucrătorii în Comerţul Exterior. Spun acestlucru fără nicio duşmănie. Nu existau, în anii '90, mulţi români care să se priceapă la business. Marile corporaţii, atâtea care au venit în anii '90, în România, puţine la număr, din păcate, au început afacerile angajând oameni din această "elită", care ştiau cât de cât să facă business şi care au învăţat repede normele occidentale. Corporaţiile au angajat odraslele fostei nomenclaturi şi oameni de încredere, care le-au securizat afacerile în România. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, fosta nomeclatură şi foştii securişti, care au părăsit serviciul, au început să facă "business" cu Statul, adică să-l prăduiască. Pentru că la Stat erau fabricile, uzinele, pământurile, pădurile, adică banii. De acolo, prin furt, s-au făcut marile averi. Eu nu am niciun resentiment faţă de modul cum a pornit capitalismul în România, deşi mi-a afectat profund viaţa mea de om simplu. Pentru că totul a pornit natural şi firesc. Repet, cei care se pricepeau la business erau "foştii". Românii care s-au priceput mai puţin, dar au vrut să facă ceva în viaţă, şi-au făcut buticuri sau chioşcuri cu săpunuri, ţigări şi sucuri la dozator. Din aceasta perspectivă istorică, personajul meu Iulian Bolozan, un fost activist de partid, care învaţă singur să se descurce în capitalismul românesc, poate să fie definitoriu pentru lumea noastră de azi.

S.Ţ.: Suferinţa urâţeşte, boala înveninează, societatea înrăieşte în cărţile dvs. Ce ne mai rămâne?
P.B.: Iubirea.

S.Ţ.: Într-o excelentă cronică la cartea dvs, Daniel Cristea-Enache vă înscria în linia "clasicilor" generaţiei 90, alături de Radu Aldulescu, Dan Stanca şi Răzvan Petrescu, Ioan Es. Pop şi Daniel Bănulescu, cu care aţi seamăna prin devotamentul faţă de scris şi printr-o neobişnuită forţă de reprezentare literară. Dvs înşivă cum vă vedeţi?
P.B.: Singur. Prefer să citesc cu interes cărţile acestor scriitori de care mă leagă amintiri firave din anii '90, când am debutat împreună. Pe mine nu mă interesează generaţiile, scriitorii, ci cărţile lor. Sunt curios ce scriu ei, cu ce probleme se confruntă în scris şi caut să învăţ să scriu, nu numai din cărţile lor, dar din toate cărţile pe care le citesc.

S.Ţ.: Precedentul dvs roman, Blazare a fost prefaţat de doamna Sanda Cordoş care afirma că sunteţi unul dintre cei care participă la "detabuizarea României". Aveţi aceeaşi părere?
P.B.: Da! Sanda Cordoş mi-a citit textele cel mai bine. Adică, nu m-a citit aşa cum am vrut eu, ci a citit textele atât cât acestea au putut să-i spună ceva, până la capăt.


 

S.Ţ.: Cum aţi ajuns de la o facultate de mecanică, la jurnalism şi apoi la romane şi teatru?
P.B.: Nu pot să vă răspund la această întrebare. N-aş vrea să mă consideraţi arogant, nepoliticos ori să "mă sparg în figuri" de vedetă, dar nu pot! Îmi cer scuze!

S.Ţ.: Aţi publicat două romane care au fost foarte bine primite, după care v-aţi îndreptat spre teatru. De ce?
P.B.: Am scris prima piesă de teatru după ce am publicat romanul de debut Dumnezeu binecuvântează America. Am simţit atunci că trebuie să schimb "apa din acvariu". Dar nu să schimb ceva "greu", romanul, cu ceva "uşor", scrierea unei piese! Pentru mine, dramaturgia este mult, mult mai dificilă decât scrierea la roman. Deci, atunci am reuşit să scriu piesa... Dumnezeu binecuvântează America, adaptarea după romnul meu cu acelaşi nume. Regizorul Attila Vizauer, prietenul meu, m-a încurajat să scriu dramaturgie şi mi-a dat un singur sfat: Vezi ca între personaje să se întâmple o relaţie, ca să nu plictiseşti spectatorii!

S.Ţ.: Sunteţi autorul unor apreciate piese de teatru.
P.B.: Eu nu pot să spun că sunt autorul "unor apreciate piese de teatru". O piesă bună va fi mereu jucată pe scenă. Iar mie mi s-au jucat foarte puţine piese: două. Mi s-au jucat Duelistul şi Dumnezeu binecuvântează America. S-au jucat de câteva ori la Teatrul Mundi, la Teatrul din Galaţi şi din Târgu-Mureş. O piesă este scrisă ca să fie jucată. Dacă nu e jucată, atunci e o piesă proastă sau, în cel mai bun caz, un text. Piesele de teatru nu sunt făcute ca să fie citite, să fie publicate în volume şi aranjate pe rafturile bibliotecilor. Piesele trebuie să urce pe scene, de aceea sunt piese de teatru, ca să fie montate de regizori şi jucate de actori. Aceasta este menirea lor. Dacă o piesă nu este preluată de un teatru, de un regizor, atunci este o "marfă" proastă!
Piesa mea, Tatăl nostru care eşti în supermarket, care a câştigat în 2002 premiul Cea mai bună piesă a anului, în cadrul Galei UNITER, nu a fost jucată niciodată pe o scenă de teatru din România. Înseamnă că este o piesă proastă. Deşi a câştigat un premiu important. Când am câştigat acest premiu, mi-am imaginat că voi fi solicitat ca dramaturg de lumea teatrală. M-am amăgit. Regizorii şi directorii de teatru din România n-au nevoie de dramaturgi.      
Experinţa mea cu lumea teatrului românesc a fost, până acum, un eşec. În teatrul românesc nu există respect faţă de dramaturgi. Eu nu am fost plătit pentru montarea de la Târgu-Mureş, n-am fost întrebat de regizorul care mi-a montat piesa la Galaţi nici măcar o dată: "Băi, Barbule, ce-ai vrut tu să spui cu piesa asta?" Pur şi simplu, regizorul a montat-o fără să-l întrebe pe autorul care, din fericire, trăia! Apoi, în urmă cu doi ani, la teatrul din Piteşti, piesa propusă de regizoarea Cezarina Udrescu a fost dată jos de pe scenă la jumătatea repetiţiilor, pentru că s-au răsculat actorii şi au decretat că piesa este proastă şi nu pot să joace în asemenea prostie, pentru că îşi compromit carierele. Este vorba de piesa mea, Închideţi ziarele, vin aligatorii! Asta după ce, iniţial, cu o ipocrizie senină, actorii mi-au spus că este o piesă bună şi vor s-o joace. Fac următoarea precizare: piesa care mi-a fost evacuată de pe scenă, la mijlocul repetiţiilor, nu este o piesă genială, iar eu n-am suferit pentru că n-am fost înţeles. Nu e vorba de nedreptate ori de brutalitate, ci de absenţa unui minim respect faţă de un autor.
Încercaţi să trimiteţi o piesă de teatru unei instituţii teatrale din România, prin poştă sau e-mail, cu un scurt CV, şi vă veţi convinge cum funcţionează comunicarea. Nu veţi primi niciun răspuns. Nimic de genul: "nu ne interesează", "nu avem bani de montare", "reveniţi anul viitor"... O tăcere arogantă şi descurajantă. Mă tem că sunt alte "subterane" pentru a ajunge cu o piesă pe scenă. Eu nu le-am descoperit şi, dacă mi le-ar sugera cineva, nu le-aş frecventa.
Totuşi, cea mai frumoasă experinţă teatrală am trăit-o la Radiodifuziunea Română. Nu pentru că regizorul Attila Vizauer, director al departamentului Teatrul Naţional Radiofonic, îmi este prieten. N-am avut pile la el, pe bune! A fost o experienţă minunată cu cele trei piese montate în ultimii 15 ani, pentru că oamenii de la Radiodifuziune îi respectă pe dramaturgi şi, foarte important!, îi respectă pe creatori. Este acolo o şcoală a respectului pe care am simţit-o încă de la primul spectacol, Dumnezeu binecuvântează America, montat de Attila la sfârşitul anilor '90.


S.Ţ.: Dar scriitorul cum se împacă cu jurnalistul?
P.B.: Bine. Scriitorul scrie, din când în când, iar jurnalistul scrie zilnic articole şi-i plăteşte în fiecare lună facturile la curentul electric, cablu TV, telefon şi-i achită întreţinerea.

S.Ţ.: Aţi fost şi ziarist. Cât de mult a contat în profesia dvs de acum de scriitor? Care experienţă a fost mai formativă  sau v-a marcat mai mult - cea de la Flacăra sau cea de la Capital?
P.B.: Am învăţat multe lucruri la revista Capital, unde am lucrat 16 ani. La mijlocul anilor '90, am început să scriu despre afacerile din publicitate şi media. Şi de atunci tot scriu despre evoluţia acestor afaceri. Am crescut o dată cu primii antreprenori care au înfiinţat primele agenţii de publicitate din România. Am învăţat de la ei cum se face o campanie de publicitate, cum se face un plan de media, ce înseamnă un GRP, un reach, multe lucruri tehnice care ţin de reclamele ce ne bombardează în fiecare zi. Apoi, am învăţat multe lucruri despre pieţele pe care activează diferite branduri şi am descoperit cât de acerbă este lupta între producători, o luptă nevăzută de marele public consumator. Bine, o să mă întrebaţi: şi la ce-ţi folosesc toate astea? La nimic! - am să vă răspund. La nimic! Doar că ştiu cam ce se întâmplă în viaţa noastră, dar nu-mi foloseşte la nimic. În România, profesia de ziarist nu are nicio perspectivă profesională. Ultima treaptă a devenirii unui ziarist este cea din studiourile TV: analist, comentator, moderator, vedetă TV, lider de opinie. Atât de puţin!

S.Ţ.: Ecouri ale activităţii dvs în publicitate apar şi în ultimul roman. V-a influenţat şi lumea publicităţii în care aţi trăit o vreme? Cum?
P.B.: Este adevărat. Sunt oameni din publicitate care m-au influenţat şi am decis, la un moment dat, să-i dau personajului meu Iulian Bolozan veleităţi de publicitar. Dar cu un argument puternic: aveam nevoie de un om care manipulează şi care se joacă cu vieţile altora. Iar publicitatea este o manipulare, până la urmă. În decembrie 2013, am publicat volumul de interviuri cu 13 oameni de afaceri din domeniul publicităţii, care au înfiinţat primele agenţii de publicitate din România. Cartea se numeşte Primul an de publicitate şi a apărut la Editura Tandem Media. Da, recunosc, sunt câteva poveşti din această carte care m-au marcat în romanul Marea petrecere. Dar aceste poveşti m-au ajutat să scriu altă poveste.

S.Ţ.: Mulţi critici au remarcat că vă număraţi printre puţinii scriitori care nu sunt afiliaţi la niciuna dintre direcţiile literare de astăzi. Cât de benefic pentru ceea ce scrieţi este acest fel de autoexil?
P.B.: Nu consider că este un autoexil. E viaţa mea. Aşa îmi place să trăiesc, neafiliat. Am un cerc restrâns de prieteni cărora le dau să citească ceea ce scriu. Schimbăm impresii pe seama cărţilor apărute în librării. Vorbim despre cărţi şi nu despre autori. Nu mă interesează bârfele, manevrele şi sforăriile. Aşa mă simt mulţumit. Dacă aş avea şi un contract cu un agent literar, care să mă reprezinte în faţa editorilor ori în faţa directorilor de teatru, care să alerge şi să mă vândă, chiar şi pentru un comision al său de două cifre, aş fi fericit... Eu cred că asta este lumea mea, în care îmi place să trăiesc: editorul, corectorul şi prietenii care mă citesc, bucurându-ne împreună de cărţile altor autori... Şi foarte puţine interviuri. Mulţumesc, domnule Stelian Ţurlea!

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer