Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Praful de pe tobă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Copil al timpului său (II)


Radu Părpăuţă

13.04.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Citiţi aici prima parte.

Am înfulecat apoi peştele şi am închinat mai cu sârg în umbra nucului uriaş din ograda domnului Onofrei, lăudându-i vinul şi calul. Estimp colonelul (de fapt era locotenent colonel) pălăvrăgea despre cum i-a spus soldatului "vă ordon treceţi Prutul". După aceea l-am întrebat pe domnul Onofrei: "Ce mai ştiţi despre popa Baston?" "Eu am plecat din sat cu serviciul şi de atunci nu l-am mai văzut. Da' l-a mai văzut odată Gică". "L-ai cunoscut şi tu?" "Da. Eram un ţângău când părinţii lui nenea Costache din Ciurchi m-au trimis să-i duc ceva "băietului"; atunci era greu cu viaţa. Vă daţi seama ce a însemnat pentru mine... o adevărată aventură. În trenul de Botoşani am trecut printr-o întâmplare de pomină... dar asta-i altă poveste. În fine, ajung eu în sat, îi dau sarsanalele lui nenea Costache, îi mai zic una-alta de pe la Iaşi şi rămân peste noapte la el, la gazdă. A doua zi dau să plec, dar nenea Costache zice: «Mai stai oleacă, măi ţâcă. Mă duc să aduc calul de la dispensar şi mergem cu el până la gară, că drumu-i lung». Bine! Mă aşez pe marginea şanţului şi aştept. Deodată văd în zare buluc mare de oameni venind pe drumul prăfuit. Deşi era dimineaţă te topeai de căldură. Nu-mi amintesc exact anul, dar trebuie să fi fost în '47, că atunci a fost secetă mare. Colbul se înălţa până la cer. În frunte câţiva oameni duceau prapurii. Câteva icoane strălucind în soare erau purtate de fete. În urma lor venea un cor de femei. Dascălul cu ochii holbaţi răcnea când şi când «Doamne miluieşte! Doamne miluieşte!» dând răspunsurile preotului. Iar preotul... parcă-l văd şi acum... e popa Baston; mai înalt cu un cap decât toţi, cu odăjdii bogate, lucind ca soarele şi cu o cruce grea de aur în mână. Se uită în sus la soarele dogorâtor, în felul acela numai al lui. Pe urmă vin poporănii... Mai în faţă preoteasa Argentina, frumoasă ca o cadră, şi dăscăliţa - amândouă legate la cap cu basmale albe, cu ciucuri. Încolo zumzet şi huiet: corul psalmodiază duios, câte un prunc plânge, dracii de copii se fugăresc printre picioarele oamenilor, ciocârlia cântă dumnezeieşte în înaltul cerului, cârsteii scârţâie în van pe balta uscată. Apoi bulucul se opreşte brusc şi se ostoieşte. Preotul stropeşte pe îngenunchiaţi cu agheazmă. Iar merg cu vuiet mare o bucată de drum. Iar se opresc, cad în genunchi şi se roagă lui Dumnezeu din ceruri să le trimită o ploaie, numai o ploaie... Eh, nu se poate uita uşor aşa ceva... Şi nu puţină vreme după aceea, nici n-apucase bine a se întoarce convoiul, se iscă un vântişor aşa, de niciunde, nişte prigori umplu prevestitor cerul şi norii se adună ca din senin. Şi-n scurtă vreme începe ploaia mult dorită. Da' ce ploaie, domnilor! Cu şiroaie, cu trăsnete. Rupeau caii pripoanele şi alergau nebuni pe islazuri, la loc deschis. Iar oamenii... oamenii... vă închipuiţi ce bucurie pe capetele oamenilor. Plouaţi şi bucuroşi s-au adunat în curtea bisericii. Din toată sărăcia s-au găsit şi de-ale gurii şi de-ale... gâtului. Pe urmă s-au pornit discuţiile: «Părinte, când am văzut prigorii...». «Tot aşa, când eram în Basarabia...». «În '917, părinte, când eram la Oituz, uite aşa se adunase apa în tranşeu...». Şi popa Baston parcă avea scânteie în el. Cu largheţea aceea a sufletului pe care o avea, îi asculta pe toţi, le răspundea la toţi, la fiecare în limba lui. Nenea Costache a uitat să spună că popa Baston ştia cinci limbi: în afară de româneşte ştia ucraineşte, nemţeşte, ruteneşte şi evreieşte (învăţase de la dughenarii din sat). Pe urmă popa i-a lăsat pe oameni cu petrecerea şi-a venit la noi la şanţ. Ţinea tare mult la nenea Costache. Ne-a adus o ulcică de vin. Iar o vecină de lângă gazda lui nenea Costache ne-a adus colăcei calzi. Era o ucraincă tinerică, bălană, cu năsucul în vânt - văduvă de război. Şi popa Baston tot îl îndemna pe nenea Costache să se ducă după Oxanuşca - aşa o chema - că zicea: de ce crede el că se îmbracă de sărbătoare? Şi de ce crede că se îmbracă femeile în rochii aşa de străvezii şi luminoase? Ca să ne lase nouă, bărbaţilor, în suflet şi în trup o dorinţă nepotolită, de neuitat, să ne lase senzaţia că suntem aproape de fericire. Numai să întindem mâna şi să luăm... N-a zis el chiar aşa, ca-n romanţuri, o fi zis mai ţărăneşte, nu-mi aduc aminte, dar ideea asta-i". "Şi te-ai dus după Oxana, domnule Onofrei?" întreb. "M-am. Dar nu ştiu ce văduvă de război era, că era fată mare". "O fi plecat mirele la război în pripă, bre", zice şi colonelul Boicu. "Era o hanţuşcă Oxanuşca asta...", zice domnul Onofrei, dar pe urmă se opreşte şi face semn cu degetul la buze. Doamna Onofrei tocmai ieşea din bucătărioara de vară cu un lighean de poale-n brâu unse din belşug cu smântână. Erau aşa de moi că n-aveai nevoie de clănţănitori ca să le mănânci, numai cu buzele. "Ia treziţi-l şi pe părintele - face Boicu - că mână porcii la jir de vreo juma' de oră". Dar părintele Lăzărică amuşinase deja aroma plăcintelor şi acum le morfolea cu gingiile lui văduvite de dinţi. "Ha! taman bine m-am trezit. Sărâmâna, coană, că bune plăcinte ştii să faci!".
*

După o vreme am întrebat: "Dar nu ne-ai spus, Gică, când l-ai văzut ultima oară pe popa Baston?" "Parcă n-aş mai spune", zice Gică aruncând jos ultimii stropi din pahar. "De ce? Spune!" "La vreo cincisprezece ani după aceea, poate mai mult, l-am văzut în autogara din Suceava. Era în civil. Mă tot holbam: el să fie? Să nu fie el? Mă apropii şi zic: «Sărâmâna, părinte Barton! Mă mai ţineţi minte? Eu sunt vărul lui Onofrei, am venit odată la el în gazdă... când a plouat». «Aaa - s-a luminat el - te ştiu, bre ţâcă. Dar nu mai sunt popă». Şi mi-a zis că până la urmă cei de la Mitropolie l-au dat afară. Acum era contabil la o piaţă alimentară din oraş. Divorţase de Argentina. «Schimb putorile ca şi cămăşile - zicea - nici eu nu ştiu ce-i de capul meu». Pe urmă am mers într-o crâşmă din autogară; ştiţi cum îs - zoioase. Popa Baston dădu iute două coniacuri mari peste cap, după care mâna nu-i mai tremura pe pahar. Apoi glumi cu nişte rufoşi de la alte mese. Se vedea că-s prieteni de pahar. Pe urmă se întoarse brusc spre mine: «Auzi? Ţine minte ce-ţi spun! Eu ştiu ceea ce Biblia şi Sfinţii Părinţi nu vor să spună. Nu contează că eşti păcătos, c-o iei pe căi greşite. Sau contează şi asta, dar mai puţin. Dumnezeu rabdă multe şi iartă. Nu te părăseşte. Ştie că sufletul omului e un sac de purici, bre. Nu-l poţi stăpâni: o dată urcă, altă dată coboară, altă dată o ia pe ocoliş... Nu contează, auzi? Dar când oamenii nu se mai iubesc unii pe alţii, ajung nepăsători unii faţă de alţii şi merg singuri singurei, ca pe nişte şine care nu se ating niciodată - atunci îi de rău. Auzi? Cumplit de rău. Îi rău când suntem căldicei, cum spune la Apocalipsă: «Fiindcă eşti căldicel - nici fierbinte, nici rece - am să te vărs din gura Mea». Atunci când neiubirea o să se înstăpânească şi oamenii or să ajungă ca nişte maşini care lucrează în gol, atunci - şi m-a tras cu forţa mai înspre el, şoptindu-mi la ureche - atunci se va întâmpla ceea ce Biblia tăinuieşte: Dumnezeu o să moară. Auzi? Ia aminte! O să moară! Nu Nietzsche L-a omorât, nici comuniştii n-or să-L omoare, ci nepăsarea şi neiubirea noastră. Auzi? Trebuie să ne trezim până nu e prea târziu. Să ne trezim!» Spunea toate acestea şi se uita, cum arunca el ochii în sus, spre tavanul galben-murdar şi coşcovit al crâşmei. Dar acolo nu crăpau bolţile în două, nu se cutremura lumea, nu se înfricoşa nimeni de aşa predică. Clienţii continuau să bea şi să trăncănească, pasagerii să se vânzolească fără noimă prin autogară... Ultima imagine care mi-a rămas în minte: o chelneriţă ţâţoasă bătea un ţăran beat: cu stânga îl ţinea ca să nu se prăvale iar cu dreapta îl pocnea în obraz. Ţăranul se încăpăţâna să nu lase biciul din mână... Am plecat şi nu l-am mai văzut pe popa Baston nici până în ziua de azi". Când am plecat de la domnul Onofrei, soarele îşi cernea razele piezişe prin coroana împărătească a nucului din ogradă şi făcea să cânte cocoşul pe o movilă de bălegar şi să gângurească porumbeii pe acoperiş. Mirosul persistent de benzină dinspre şosea se lupta cu mirosul dulceag ce năpădea pe uşa deschisă a grajdului, în care calul Baston necheza cu capul întors spre lumină. Ca într-o epifanie!
*

Acum câţiva ani am avut ocazia să merg la Suceava. M-am gândit să-l caut pe fostul popă Baston, aşa că am luat adresa lui de la Gică Hitruc. Terminându-mi treburile în Suceava, am mers în cartierul indicat. Am intrat într-un bar să mă interesez de adresă. Pe Veronica, fata de la bar care m-a servit cu cafea, n-o puteam întreba: era ocupată. Îi povestea unui băieţandru cu haină de piele şi scăfârlie tunsă scurt, că fusese seara trecută la o băută unde atmosfera a fost futere. Păcat doar că muzica a fost de căcat. De fapt Veronica părea o bogumilică, împărţind toate ale lumii în două entităţi fundamental distincte: entitatea futere şi entitatea de căcat. Astfel am aflat că anumiţi gagimani, pantofii italieneşti, pizza de la Bar Rock, Eminem sunt futere în timp ce alţi gagimani, pantofii româneşti, sarmalele făcute de maică-sa şi Marcel Pavel sunt de căcat. Dar am renunţat repede să mă mai holbez la Veronica (nu aprindea - ca cealaltă Veronică - candela iubirii pe pământ, dar îţi aprindea cereblegul cu bluziţa ei mai mult decât subţire care te făcea să constaţi că e o înfocată partizană a desfiinţării sutienului) fiindcă gagimanul ei se uita de Thailanda la mine. Aşa că am privit roată împrejur în bar. Se pare că era un bar al rockerilor: toţi aveau haine de piele, toţi aveau felurite lanţuri, lănţuguri şi alte cioveie de tinichea, toţi aveau scăfârliile făţuite, ca sfecla de zahăr înainte de a o preda la fabrică. Noroc de un paşnic alcoolic care strângea paharele goale şi le ducea la bar, ca să i se dea o cinzeacă (oh, această permanenţă, această dăinuire încă de pe vremea crâşmelor dacice!). Blajin, omul mi-a explicat cum pot ajunge la adresa respectivă. Întârziam lângă cafeaua leşioasă. S-a făcut seară; s-au aprins luminile; pereţii albi şi reci au căpătat acea tristeţe a tuturor pereţilor iluminaţi de neon; stelele pe cer se vedeau gălbejite printre autocolantele cu Coca-Cola de pe geam; rockerii vorbeau vrute şi închipuite despre dumnezeii lor zgomotoşi... Am mai luat o gură din cafeaua de cenuşă şi am plecat fără să-l mai caut pe popa Baston.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer