Jurnal filozofic - Constantin Noica, Humantitas 2012
Mi-a dispărut o pagină din acest jurnal. Ce spusesem acolo? Era poate ceva adânc, ceva hotărâtor. Mă cuprinde deodată neliniştea să mă ştiu străin de mine, de ce am mai bun în mine, şi înţeleg vorba ciudată a lui Augustin: e în noi ceva mai adânc decât noi înşine.
Maria şi Marta - Maria care stă la picioarele Mântuitorului, Marta care roboteşte prin casă, ursuză - sunt în fond fiul risipitor şi fratele. Dar destinul fiului e să se piardă în acţiune, pe când al Mariei e să se piardă în contemplaţie. Oamenii se definesc după felul cum se pierd.
Mă pierd uneori în mine însămi, gândindu-mă dacă pot găsi un gol în care spiritul să se piardă. Să se piardă. Să mă găsească.
Am ieşit în seara aceea repetând tema unică din Passacaglia lui Bach, cu sentimentul că, dacă aş pierde-o, aş rămâne gol. Spaima de a fi părăsit, numai muzica ţi-o dă cu adevărat.
"Ce frumoasă e lumea, şi-a spus spiritul într-o zi. Mă voi face cât mai impersonal, mă voi dizolva şi aşterne ca o apă limpede şi liniştită, voi fi numai aşteptare; întocmai unei oglinzi, iar lumea se va reflecta în mine aşa cum este ea." Din ziua aceea spiritul n-a mai văzut nimic.
Rolul cel mai frumos pe care-l poţi juca în viaţa anumitor oameni este de a desfiinţa pe un altul care a jucat un rol. Nu exişti, fireşte; eşti uitat. Dar târăşti în căderea ta pe un altul.
Preferinţa lui Johann Sebastian Bach pentru fiul său Friedmann, risipitorul.
Urmăresc cu interes, când se opresc două trenuri în staţie, cu ce aviditate se uită oamenii unii la alţii. E prea puţin să spui că vor să întâlnească o cunoştinţă. Nu, e un sentiment metafizic: vor să vadă pe celălalt. Fiecare se vede pe sine în celălalt. Şi râde.
Mi se întâmplă uneori să privesc oamenii şi ei să-mi răspundă din priviri, nedumeriţi. Dar nu încetez să privesc. Sunt atât de frumoşi când se simt inundaţi de sclipirea unor ochi străini...
"Îţi place muzica?", întreb pe omul tânăr, venit la Şcoală. Ca orice tânăr, el ezită să răspundă direct. Începe să explice că, desigur, i-ar plăcea mult, dar ar vroi mai întâi să cunoască bine, că să zică aşa, "tehnica" muzicală, spre a putea înţelege lucrul în esenţialitatea lui intimă şi în...Cine l-a mai învăţat şi asta? Un om care a făcut cum trebuie un scaun ştie poate totul despre felul cum a făcut Dumnezeu lumea sau Bach o Pătimire. Cei timoraţi cred că e nevoie să cunoşti fiecare tehnică în parte ca să înţelegi lucrul respectiv. Dar nu tehnicile interesează, ci tehnica. Şi e mai greu să ştii un lucru bine decât tot restul. (Cine ştie tehnic un lucru ştie de ce e prost făcut; dar dacă e bine făcut o ştie si netehnicianul.)
De aceea se poate petrece viaţa noastră aşa, în spaţii restrânse, dar esenţiale, pentru că işi răspund unul altuia. Iar când nu sunt esenţiale , atunci poţi merge oricât în suprafaţă : nu mai regăseşti esenţele - lumile acelea cu porţi spre alte lumi.
(A gândi: descompunere, câteodată)
Mă dizolv în acuarelă, ca într-o pictura în ploaie. Cu toate acestea privesc, iar lumea începe să se prelingă, să se contopească. Nu mai pot distinge cerul.
Câtă tristeţe trebuie să fie în inima celor care, începând să scrie o carte, ştiu tot ce vor spune acolo! Un om care nu învaţă nimic făptuind e un surd punând întrebări al căror răspuns îl ştie; e un turist modern plecând să vadă peisajele cu aceiaşi ochi cu care le văzuse acasă fotografiile.
Un filolog are o teorie sugestivă: teoria golurilor. Pui un verb - "cântă" - spune el, şi îndată se creează o serie de goluri: cine? din ce? cum?
Ce adânc sens metafizic. Pui ceva şi creezi lipsuri.
Cauţi întregurile vii cu compasul.
Revăd tot jurnalul. Ce închide el, în fond? Numai două lucruri, doua mituri proprii: mitul Şcolii şi mitul Fratelui. Şi poate că nu sunt nici măcar două, ci e unul singur. Căci sunt eu însumi fratele, care caută, prin Şcoală, împăcarea cu lumea: cu fiii ce vin, cu fiii ce pleacă în lume...
