Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

DonQuijotisme AntropoLexice


Mircea Băduţ

08.04.2015
Editura EuroPress
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Mircea Băduţ
DonQuijotisme AntropoLexice
[fals tratat de antropologie]
Editura EuroPress, 2015


*****
Intro

MIRCEA BĂDUŢ (n. 15 noiembrie 1967, la Râmnicu-Vâlcea) a absolvit Facultatea de Electrotehnică în 1992, la Craiova. A scris unsprezece cărţi de informatică, peste trei sute de articole tehnico-ştiinţifice pentru reviste din România (şi câteva din Europa), traduce articole pentru revista Science in school, publicaţie EIROforum / EMBL (2011-2014). Participă cu lucrări la câteva zeci de conferinţe / simpozioane tehnico-ştiinţifice din România şi din Europa.
 
A publicat proze SF scurte în Almanahurile Anticipaţia (1997) şi Science-Fiction (2007, 2008), şi în revista Helion (Timişoara), două eseuri în publicaţia Dilema veche (2007, 2013). A debutat cu volum de proză (ficţiuni şi eseuri): Ficţiuni Primare (2006) şi este coautor - alături de fiica sa - al cărţii Ficţiuni familiare (2011), cuprinzând ficţiuni, eseuri şi poezii. Un al doilea volum, Întoarcerea fratelui risipitor, a apărut la Editura Europress în 2014.

***
Pseudoantropikos. Prefaţă

Cartea vă propune spre lectură o sumă de eseuri inedite, inspirate de chestiuni cvasi-cotidiene sau rezultate din căutări la care ne ducem mai rar cu gândul. În plus, atât pentru condimentarea experienţei de lectură, cât mai ales pentru democratizarea conceptului de antropologie (în jurul căruia gravitează prozele din cuprins), seria de eseuri - fuzionând idei de psihologie, sociologie ori de filosofie - este punctată (iniţial, median şi final) cu câte o proză ficţională din seria interpretărilor speculativ-antropologice de mituri şi legende populare (aici fiind vizate baladele Monastirea Argeşului şi Mioriţa), serie de autor începută odată cu cartea Întoarcerea fratelui risipitor (Editura Europress, Bucureşti, 2014).

Volumul de faţă aduce cititorului un amalgam de provocări pentru minte şi pentru inimă, într-un melanj pastelat, susţinut pe tot parcursul de împletitura a trei filoane esenţiale: auto-ironie, umilinţă şi duioşie. De altfel, ideea de smerenie - atât cea subiectivă cât şi cea extinsă la întreaga specie - constituie aici o reiterare definitorie.

Parcurgerea cărţii se poate dovedi o experienţă deosebită atât pentru cititorul pasionat de beletristică cât şi pentru cel atras de eseistica de idei. Profunzimile şi perspectivele vor surprinde adesea.

Fragmente

Antropologia - o scurtă meta-definiţie
'Punctul de trei hotare'

În cartografie, locul acela rarisim unde se întâlnesc graniţele 'a' trei ţări se numeşte punct de trei hotare - punct semnificativ (şi incitant ideatic) atât din perspectivă geo-politică cât şi culturală[1].

Tot mai atras de conceptul 'antropologie', m-am trezit subjugat de o idee esenţială, definitorie: cum că antropologia se află la confluenţa dintre biologie, sociologie şi psihologie. O confluenţă care nu doar ne "justifică" specia, ci şi aduce o deschidere binevenită spre autocritică, ca efect secundar al cunoaşterii de sine din mai multe perspective, o cunoaştere desprinsă de unilateralisme sofistice. În plus, acceptând ideea, vom beneficia şi de astfel-nou-revelata potenţă a conceptului de a concilia între cele trei discipline, ce altfel ni se pot arăta incomplete pe la extremităţi. (Mărturisesc aici că felurite îndoieli semantice au făcut ca-n mintea mea conceptul de 'antropologie' să fluctueze deseori de la definiţia din dicţionare.)

De altfel, cu doar un pic de observaţie înlăuntrul culturii umane, vom fi de acord că înseşi "limitele administrative" dintre oricare două discipline de mai sus ne vor apărea (de la o anumită apropiere) întrepătrunse până spre confuzie. Aşa cum - spre exemplificare - aflăm că psihicul uman e determinat şi de umorile ce ne colcăie prin organism (însuşirile/procesele psihice neavând, în ciuda părerilor noastre, rezidenţe exclusiv "craniene"). Sau cum multe fenomene sociale sunt explicabile prin însumarea mediată statistic a obişnuinţelor psihice individuale. Ori cum aspecte biologice înrădăcinate influenţează anumite reflexe sociale bazale.

Paleo- şi neo-antropologie

Este rezonabil ca, referindu-se la vârstele neanderthal şi cro-magnon, specialiştii să fie (iar noi, chibiţii, să fim) preocupaţi mai mult de aspectele biologice, de supravieţuire. Şi doar mai apoi de cele ale relaţiilor dintre indivizi. Şi eventual să ignore chestiunile psihicului individual, ca să epuizăm triumviratul enunţat anterior.

Însă - rămânând cu didactic interes în acea vechime - e de preferat să nu pierdem din vedere că (paleo)antropologia nu înseamnă atât 'forma craniului hominizilor', cât mai ales 'de ce'-urile care determină acea conformaţie. Acoperind de la gene şi cromozomi până la obiceiurile de hrănire. Aşa cum, mai spre noi - în antichitate deci -, vom lua cu hotărâre în calcul şi acele aspecte sociale care influenţează (şi-ncerc pe loc să sublimez o altă definiţie) felul de a exista al oamenilor.

Iar în ultimele secole (zic 'secole' licenţiind aici o medie utilă între decenii şi milenii) deja aspectele psihicului se infiltrează şi se impun cu pondere substanţială în 'ecuaţia omului'.

De altfel, putem accepta observaţia că interdisciplinaritatea, fuziunea de domenii, este o tendinţă firească a modernităţii - un exerciţiu necesar când privim spre viitor.

Cititorul va fi observat că - furat de ideea 'punctului de trei hotare' - am omis din 'ecuaţia omului' oarece factori esenţiali, precum geografia (sic!), clima, ş.a.. Oricum, nu avusesem intenţia de a isprăvi în pagina de faţă 'matematica umană' (deşi, răsfirând un pumn de nisip, sunt uneori ispitit să-mi imaginez că vântur tot deşertul). Matematică dificilă nu prin vreo necunoscută tainică, ci doar prin anvergura calculului şi prin multitudinea aspectelor de agregat. Dintre care factorul cel mai implicit este şi cel mai greu: Timpul.
(8 ianuarie 2014)

Punctul de inflexiune
 
Derivata întâi a unei funcţii ne arată care îi este viteza de variaţie, concretizată sugestiv în panta graficului ce reprezintă acea funcţie.
Derivata a doua îi studiază acceleraţia, revelată practic de convexitatea / concavitatea curbei din porţiunile graficului.
Cele două ne pot ajuta să înţelegem comportamentul şi chiar să intuim cum va evolua sistemul modelat de acea funcţie.

Globalizarea, deşi inoculată ea mai de multişor (la 'inventarea tiparului', cum scriam odinioară), devine în zilele noastre un fenomen masiv, o avalanşă ce ne provoacă firea şi stirpea.

Găsindu-mă (prelung şi vag) îngrijorat de mersul lucrurilor, am încercat să-mi clarific chestiunile, să separ ce e teamă subiectivă (anxietate de adaptare individuală la precipitarea vremurilor) de ce ar putea fi mai-larg-motiv-de-nelinişte.

În ciuda faptului că ştiinţa şi tehnica au fost pentru multe timp factor de evoluţie (şi în ultimele decenii poate am şi căzut în preconcepţia aceasta, clasând ca progres aprioric orice salt de performanţă - în viteză, în putere, în miniaturizare), se pare că tocmai iureşul tehnologic - atât de stârnit în telecomunicaţii şi în informatizare - ar putea sădi niscaiva seminţe decadente, ce deja le cam vedem încolţind ca efecte secundare ale globalizării.

Un reflex inconştient

În ultimul timp cu toţii am putut observa că superficialitatea s-a insinuat pe mai toată orizontala şi pe chiar verticala societăţii umane. Fenomenul rânjeşte atât de sigur pe sine că nu mai are rost să-i definim marker-i. (Deşi ne rămâne tentaţia de a-l demonta, de a-i afla cauze şi mecanisme.)

Poate-i un revers al progresului: câştigăm eficienţă dar pierdem esenţe, evităm profunzimi. (Probabil că am spus asta şi când am trecut de la caleaşcă la automobil. Ba, după asimilare, am zis şi că-i acceptabil preţul. Mai ales că datul biologic ne îngăduie adaptări în sfera fizicului, iar datul psihic facilitează (unidirecţional) trecerile spre comoditate[2].)

Da, utilizând GPS-ul ajungem mai repede la destinaţie, dar ratăm farmecul rătăcirii pe străduţe. Nu e atât fiorul că m-am pierdut în spaţiu încercând, cât senzaţia că mai altfel văd lumea din jur atunci când o amuşinez, o pipăi cu mintea. Însă, redevenind concreţi, înainte de toate, e faptul că doar prin astfel de experimentări (mai mult/puţin reuşite) psihicul ni se-ntăreşte cu puterea de gândire a minţii şi cu sedimentarea încrederii în acţiunile proprii.

Da, ieftinirea comunicării şi a stocării pe web aduce avantaje practice, dar poartă subliminal şi un pic de suicid. Omul cu smartphonul se simte stăpânul lumii. Nu mai are nevoie de nimic. Şi nici nu-i de condamnat: superficialitatea e doar reflex, instinct de apărare în faţa avalanşei de informaţii/provocări[3]. Or, când lucrurile îţi tot vin de-a gata, abilitatea descoperirii se atrofiază.

Un alt exemplu îngrijorător: dispariţia publicaţiilor periodice tipărite. De ce ne-ar nelinişti asta? Trec peste observaţia (mărturisibilă de oricare dintre noi) că pe ecranul digital citim mai grăbit, mai 'pe diagonală', decât atunci când o facem de pe hârtie. Ceea ce cu adevărat importă e faptul că mutarea scrisului tipărit înspre on-line înseamnă şi scăderea nivelului celor scrise. Controlul de calitate aplicat de responsabilul de redacţie al revistei tipărite - fiind în primul rând o autocenzură a responsabilităţii economice, faţă de propriile cheltuieli dar şi de cele ale cititorului de care depinde (cititor care la rândul lui se simte mai îndreptăţit pretenţios când dă banii pe o revistă decât atunci când o citeşte gratuit de pe ecran şi web) - este cu totul altul decât pentru publicaţia on-line.

De asemenea, vedem cum infiltrarea tehnologiei moderne în instruirea copiilor/tinerilor îi dotează mai degrabă cu versatilitate decât cu intelect puternic, structurat dinspre esenţe înspre rafinamente. Uităm adeseori - furaţi de mirajul informatizării, dar şi un pic orbiţi de acel orgoliu de 'naţiune de copii olimpici' (cum ni-l formulă odinioară un mironov) - că educaţia nu-i o chestiune de cantitate ori de viteză (a informaţiilor, a mijloacelor), ci una de înţelegere a cunoştinţelor, de migăloasă formare şi dezvoltare a gândirii ori deprinderilor. Necesitând timp, experimentări, răbdare.

Însă de ajuns cu exemplificările: probabil că oricare dintre noi poate cotiza cu astfel de eşantioane.

Globalizarea aduce omenirii un cumul greu digerabil, într-o supralicitare lipsită de răgazul asimilării.

Individul mai cu stăpânire de sine poate întreba 'de ce atâta îngrijorare?! când ştim că civilizaţia umană a găsit întotdeauna resurse/soluţii pentru a trece peste crize/provocări?!'. Şi recunosc, e un punct de vedere sănătos. Numai că omenirea nu s-a confruntat nicicând cu un fenomen de o asemenea... magnitudine: care s-o cuprindă chiar pe de-a-ntregul (1), cu schimbări profunde (2) şi-ntr-un timp atât de scurt (3). (Provocare: s-ar merita un pic de emfază aici, de analiză cu meşteşug antropologic pe cele trei aspecte ale acestei inedite magnitudini.) Dacă rămâne totuşi neînţeleasă, neliniştea poate fi privită şi ca scenariul unei întrebări dinspre viitor: peste vreo două-trei secole (ori mai multe), vom identifica - privind în urmă, adică tot retrospectiv - vreo discontinuitate în firul istoriei, la început de mileniu trei? Vom vedea acolo vreo gâlmă, vreo contorsiune? Va fi fost vreo inflexiune?

Alterarea curbei: riscul evoluţiei în jos

Ceea ce declanşează involuţia unui sistem nu este neapărat un aspect evident, un fapt reformator şi reliefabil, ci poate fi doar depăşirea, aproape nedecelabilă, a unui prag critic din evoluţia unor fenomene/acumulări altfel cvasi-staţionare.

Sintetizând distopic (şi neliterar), ecuaţia viitorului nostru pe Pământ poate ajunge astfel:
un procent tot mai mare din omenire se va mulţumi cu aparenţa omnipotenţei (substrat al 'superficializării');
un procent tot mai mic va ştii să facă;
dacă şi când autosuficienţa se va fi infiltrat destul, atunci cursul civilizaţiei - cel dat de cumularea miriadelor de micro-decizii - nu va mai fi decis de cei care ştiu (să chiar facă), ci de acea majoritate (devenită cvasi-totalitate) ce va doar crede că ştie.

Pare neverosimil?! Hm! Lucrurile se pot întâmpla pe nesimţite. Mai ales dacă primele se vor fi întâmplat în aspecte neesenţiale vieţii, şi doar apoi, tacit, vor fi cuprinse celelalte.

Şi de ce 'micro-decizii'? (Da, sintagma este aici o cheie.) Pentru că în lungul vremurilor neturbulente, traiectul civilizaţiei umane e dat nu atât de voievod cât de făuritorul de 'obade'.

Dar ce-i de făcut? Ehe! Aici începe greul. De speriat ne-o putem face aşa de uşor, încât parcă n-ar trebui să avem dreptul acesta până ce n-avem şi puterea (rezilienţei/asumării). Oricum, aici n-am un răspuns pe măsura temerii.

Eventualele soluţii rapide - gen 'retragere în bucolică enclavă', ori 'campanii de boicotare a gadget-urilor tehnice' - sunt pâna la urmă etichetabile cu sentinţe clare[4]. Înclin să cred că, deocamdată, singura alternativă cinstită e să doar conştientizăm lucrurile. Şi, implicit, să ne obişnuim a coexista cu neliniştea.

Să ponderăm progresul cu responsabilitatea, fiind atenţi la propriile micro-decizii.
(31 ianuarie 2014)

Prietenia, tot mai fără şanse

Prietenia (când ni se oferă, ori când o dăruim) este - din perspectivă sistemică, energetică - un efort. Doar că, graţie entuziasmului implicat în acest schimb 'cibernetic', nu o resimţim; aşa ceva nu oboseşte, ci doar animă.

Mi-a venit în minte acest punct de vedere (al consumului de energie) fiind în căutare de circumstanţe atenuante, de scuze pentru lipsa din ogradă a chestiunii. Care chestiune pare să devină, printre noi, un concept tot mai teoretic, un exponat de muzeu-dicţionar. Şi m-am lăsat atras în provocarea de a găsi astfel de circumstanţe, de a analiza contextual, subiectiv dar şi cu oarece obiectivare.

Dacă în copilărie/tinereţe lucrurile se leagă (respectiv se legau) cu efervescenţă - fiind, în mod firesc, o perioadă de căutări şi experimente -, la maturitate nu prea mai suntem dispuşi să ne apropiem de oameni. Ori o facem cu mai multă circumspecţie. Cu cât suntem mai prinşi în rutina obligaţiilor zilnice şi/sau în rulajul obiectivelor personale, cu atât ţinem (mai cu dinţii) la agenda noastră, şi facem mai greu loc noilor relaţii (ferindu-ne totodată de cele cu tendinţe de intensificare). Dacă în prima parte a vieţii prieteniile erau mai dezinteresate, cu vârsta e nevoie de multă coincidenţă de viziune/interese ca oamenii să se apropie. (Vedem frecvent cum simple diferenţe de opinie - din varii domenii, mai mult sau mai puţin justificate ca accent pătimaş: politică, sport, cultură - închid canale de comunicaţie. Uneori ne uimeşte când o facem chiar noi, deşi atunci găsim rapid îndreptăţire.) Alteori simpla comoditate - scuzabilă când înţelegem că egoismul e perfect reductibil la acel viguros instinct de conservare specific biologicului - ne împiedică să experimentăm relaţii umane, ceea ce ne readuce la ideea de pornire a eseului de faţă.

Dar am putea căuta şi circumstanţe mai largi.

Poate că suntem noi, românii (mai ales cei din sud), un pic prea versatili/labili pentru a dezvolta prietenii profunde...

Ori, extinzând şi geo-politic analiza, poate că noi, est-europenii, avem niscaiva tare. Un off-side psihic vis-a-vis de chestiunea cu pricina nu-i chiar imposibil. În fond, pe aici (în aria aceasta de planetă) comunismul a lovit de două ori: atât la venire, cât şi la plecare. Iar dezrădăcinarea aceea imensă (subminând morala, optimismul, toleranţa, generozitatea) a putut coborî nestingherită de la mentalul social înspre psihicul individului.

Apropo de era comunistă! Cred că se vorbea mult despre căldura/ospitalitatea poporului român şi datorită faptului că eram pe atunci mai relaxaţi (nu tremuram de grija serviciului, 'ziua de mâine' era cumva prestabilită social; nu prea avem bani, dar nici pe ce îi cheltui) şi mai neştiutori (mass-media nu ne absorbea/provoca; fiecare îşi confecţiona domestic propriul divertisment). Observăm aici două condiţionări întrepătrunse: una economică şi una de disponibilitate psihică.

Dar analizând temporal lucrurile? (Hm! Iată că ne putem lamenta şi pe axa timpului!)
În mod sigur putem arunca un pic de vină şi pe actualele vremuri 'crizate' economic, prea-deseori găsindu-ne absorbiţi de grijile traiului (mai mult sau mai puţin minimal), respectiv aflându-ne cu viaţa constrânsă în această cămaşă-de-forţă.

Din perspectivă istorico-psiho-socială se poate discuta un pic şi despre accentul care se tot pune în ultimul secol pe individ, pe valoarea vieţii individuale. Emfază ce apare în mai multe planuri: cultural, social, medical[5], politic, etc. Compensatoriu, putem vedea (şi scuza) această 'disociere de masă' ca premisă pentru cunoaştere interioară şi pentru demnitate autonomă. (Şi eventual ne amintim lungile decenii de impact dintre cultura occidentală şi ispititoarele filosofii yoga, revelându-ne antagonismul de accent individ-comunitate.)

De asemenea, dinamica vremurilor - acea globalizare (despre care odinioară avansam ideea că ar fi început nu în modernitate, ci odată cu tiparul) accelerată acum de internet, de telecomunicaţii şi de mass-media - nu prea mai lasă loc (de resurse, adică iar facem o buclişoară la ideea energetică) decât pentru relaţii superficiale. Fenomenul Facebook pare a pune "dislike" definiţiei din dicţionar. N-ar fi de mirare să zicem în curând: "Prietenia? Obsoleted. Overrated."

Spre final vă aduc o provocare.

Mulţi dintre noi vorbim multicel, fie din obişnuinţă domestică, fie din necesitate profesională. (Formalul organizaţional încă se construieşte deseori cu informalul subiectiv al rotiţelor de mecanism. Şi, dacă tot am deschis paranteza, observăm, din perspectiva fertilităţii relaţiilor umane, că nu-i rău - mai ales ţinând cont de sorgintea latină - că se vorbeşte mult, deşi condiţia (necesară) nu-i şi suficientă pentru legături profunde.) Revin!

Vorbim multicel. Dar să contorizăm de câte ori spunem sau ni se spune simplul: "Da, ai dreptate!" în aceste volume orale!
(21 decembrie 2013)


[1] Analogia cartografică ne-ar aminti şi de provocatoarea teoremă a celor patru culori minim necesare pentru completarea oricărei hărţi administrative, pe care o pasăm cititorului curios.
[2] Vom fi observat cu toţii această unidirecţionalitate: asimilăm foarte rapid schimbările de uşurare a vieţii, dar foarte dificil pe cele care îngreunează traiul.
[3] Probabil ca un astfel de scenariu este cauzat, cumva banal, de decalajul dintre capacitatea noastră naturală de asimilare şi avalanşa de tehnologie ce se vrea integrată. Or, asimilarea 'la toate etajele Omului' necesită timp, deci e cam incompatibilă cu nerăbdarea ce ne cuprinse dinspre flancurile consumiste. De aici riscul de 'formă fără fond'.
[4] La fel de recuzabilă ar fi şi aderarea la micro-societăţi secrete, elitiste - gen [beep] ori [beep] -, deci la enclave verticale, constituite pentru a prezerva/întări privilegiile unei minorităţi. (Astfel de asociaţii/loji ar putea căpăta un fel de legitimitate dacă acceptăm ideea că ele au apărut cumva ca un reflex uman al detaşării de masa mediocră. Oricum, unele dintre acestea, devenind conştiente de implicitul risc al inechităţii sociale, încearcă să construiască privilegii şi în afara lor, către întreaga societate.)
[5] Chiar şi noi, antropologii amatori, aflăm că lumea de după Louis Pasteur şi Alexander Fleming avea să se schimbe.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer