Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Jurnal cu şi fără Nae Ionescu


Elena-Margareta Ionescu

08.04.2015
Editura Vremea
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Elena-Margareta Ionescu
Jurnal cu şi fără Nae Ionescu
Editura Vremea, 2015



Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Fragmente

Însemnare din 25 noiembrie 1918:

München, 25 noemvre/8 dec[embrie 1918], Mütterheim[1]

Tocmai trei ani de la căsătoria noastră civilă[2]; trei ani de iubire şi credinţă; trei ani de grele încercări; trei ani de curaj şi speranţe, trei ani de adâncă luptă p[entru] existenţă şi sufletească. Doi copilaşi au binecuvântat ac[eastă] căsătorie, doi băieţei mici şi drăgălaşi.[3]

Şi azi, când stau şi mă gândesc la cei trei ani de viaţă "müncheneză", mă întreb dacă eu sunt fata plină de iluzii de acum opt ani, care cu nesfârşite speranţe şi vise de viitor călca p[entru] prima oară pragul Universităţii.

Ce a rămas din toate zămislirile unei minţi tinere şi exaltate, [ale] unui suflet cu nespus dor de viaţă, [ale] unei neînfrânate dorinţi de a da ceva în viaţa asta, de a crea... Plăsmuiri de copil fantastic? Nu; era mai mult decât atât, sunt încredinţată; era încrederea în propriile mele forţe şi o încredere binemeritată. Scriu doar numai p[entru] mine: nu e nevoie să fiu modestă. De ce scriu? Fiindcă simt nevoie să vorbesc cu cineva şi nu ştiu pe nimeni căruia i-aş putea deschide sufletul fără restricţie, pe nimeni care m-ar putea înţelege. Nae? Da, e un bun prieten, dar p[entru] el eu nu sunt decât o femeie şi o femeie poate să fie curagioasă, activă, bună şi iubitoare, dar numai o femeie: are dreptul să aibă un suflet, dar unul de femeie; are dreptul chiar să aibă o minte, dar una de femeie. Avânturi în lumea ideilor, o viaţă pur sufletească, mergând mână în mână cu viaţa brută, de toate zilele nu poate să aibă o femeie. Mi-aduc aminte din filosofia chineză: "A iubi fără a stima e a considera fiinţa iubită ca pe un animal domestic". Şi asta e, de fapt, şi situaţia mea faţă de bărbatul meu.

Pentru el sunt un câine credincios, chiar un câine înţelegător, căruia i se pot spune anumite lucruri, dar un câine! Şi, ciudat, m-am obicinuit cu gândul acesta şi situaţia mea, care în alte împrejurări mi s-ar fi părut nespus de înjositoare, nu mă înspăimântă deloc. Simt în mine o forţă supraomenească, care-mi dă puterea de a mă ridica deasupra tuturor gândurilor pe cari şi le fac sau nu şi le fac ceilalţi oameni despre mine.

Cu Nae a fost, sigur, mult mai greu la început: m-am simţit insultată, nepreţuită în ceea ce credeam eu mai bun în mine, în adânca mea viaţă sufletească. M-am revoltat, mintea mea s-a cabrat în faţa acceptării acestei posibilităţi şi... a învins tăria sufletească, puterea de a trăi în mine însămi mai intens şi mai vibrator ca oricând altă dată. Ceilalţi oameni? Mă interesează atât întrucât vin în contact cu ei în viaţa de toate zilele, viaţa în care trebuie să mănânci, să înfeşi copii şi să le dai... o umbră de educaţie. Educaţie! Dar despre asta mai târziu. Nu e locul aci. Sau mă interesează întrucât îmi dau un bogat material de observaţie p[entru] nesfârşita mea curiozitate de a vedea pe ceilalţi oameni trăind: obiecte de cercetare pentru o minte vecinic în activitate. Nici o legătură sufletească nu e între mine şi ei. Şi numai ici şi colo simt cu ei (şi sunt fericită c[ând] o pot face), când o mişcare sufletească mai umană le înviorează sufletele pline de invidie şi mici slăbiciuni omeneşti.

Şi Nae? Nu, Doamne păzeşte, nu intră în aceeaşi categorie, dar atitudinea mea faţă de el e oarecum în dezacord cu felul meu de a gândi. El e întruchiparea visurilor, dorinţelor şi aspiraţiilor mele de fată. Corespunde acestui ideal? Nu, sigur că nu; dar nu am speranţa şi nici chiar dorinţa ca altul să corespundă mai bine. Între el şi mine există o legătură sufletească pe care nu a putut-o rupe felul lui de a gândi, felul lui de a socoti femeia în genere. E o afecţiune amestecată de încredere până într-un anumit punct; încredere atât cât poate să aibă un om într-un animal domestic, credincios şi înţelept din partea lui, încredere cât poate să aibă femeia jignită în ceea ce are mai bun în ea, în acel pur omenesc, dar în orice caz, o reciprocă încredere în cinstea desăvârşită a fiecăruia din noi.

Îmi iubesc bărbatul şi îl stimez pentru calităţile lui morale şi intelectuale, cari nu pot fi puse la îndoială. Dar îl plâng p[entru] ideile lui preconcepute asupra femeii; ar avea sigur m[ai] mult de la viaţă şi ar trăi şi el cum aş trăi şi eu acea desăvârşită încredere, acea nealterată vibrare comună a sufletelor, acel ideal care nu e numai o născocire a minţii înfierbântate de poet, ci o realitate pe care o pot afirma cu toată experienţa ce mi-o dau şapte ani de iubire.

Dar? Dar... "Du müβtest lebhaft, teilenehmend, heiter sein, das kleine Mädchen machen, dich hierhin und dorthin drehen, miauen, kokett sein, Blicke, Mienen, Launen haben. Das kitzelt die Männer und wärmt ihnen das Herz, das wollen sie, dann sind sie glücklich und du giltst, vorausgesetzt, das du nicht in Albernheit verfällst. Redest du sachlich, so messen sie dich mit männlichen Massen und achten dich bestenfalls einem halbwegs gescheiten Jungen gleich..." (Claudia, în Die Novellen um Claudia de Arnold Zweig)[4]

Deci nu gândeşte numai el la fel. Şi ce e mai ciudat e că între inteligenţa lui şi a mea e o uimitoare apropiere şi ac[eastă] inteligenţă, pe care el o dispreţuieşte, este una din posibilităţile legăturii noastre.

Dar... m-am depărtat de ceea ce voiam să scriu şi în loc să povestesc ce mă doare am povestit de ce mă doare. Să fie asta o slăbiciune a minţii femeieşti şi să aibă Nae dreptate? Sau am fost prea mult distrată de Răzvănel, care plângea? Şi într-un caz şi într-altul e indiferent. Ce importanţă poate avea ceea ce scriu eu aici? O fac cu un scop? Nu. Atunci e indiferent ce scriu. Gândurile mele se aştern de la sine pe hârtie, aşa cum vin unul după altul. Există vreo legătură între ele? Ar fi un motiv să mă stimez eu pe mine. Nu există?

Nu am putut să mă concentrez asupra unuia şi aceluiaşi subiect. Poate că nu m-a interesat destul sau poate că am fost obosită. Dar trebuie să încetez. Schwester Elisabeth mi-a adus mâncarea şi mă întreabă dacă de obicei e caldă sau rece c[ân]d o primesc. "Uneori caldă, alteori rece, nu ştiu nici eu prea bine".

Am recitit ac[este] câteva pagini: neîndemânatic şi neestetic scrise (spiritul de autocritică nu mi-a lipsit niciodată). Nu ştiu nici eu cum se face de nu pot scrie mai bine. Pe vremea când eram elevă scriam binişor, după cât îmi aduc aminte. În cl[asa a] IV-a de liceu am obţinut chiar şi o distincţiune p[entru] o lucrare literară. Cât era de bine scrisă nu-mi mai dau seama: nu o am aici ca să o pot aprecia şi probabil că felul meu de a aprecia de atunci şi cel de acum nu sunt la fel. Nu doar că aş avea pretenţia că inteligenţa mea de acum e mai subtilă şi gustul meu mai dificil; sunt dimpotrivă convinsă că inteligenţa mea de copil, de adolescent, era mai vioaie şi mai activă şi că exerciţiul zilnic pe care îl făceam mă făcuse să ating o oarecare dexteritate în mânuirea vorbelor şi frazelor, pe care nu o am acum, când nu am mai scris româneşte de vreo patru ani, afară doar de o c[arte] p[oştală] ici şi colo. Dar dacă atunci imaginaţia mea era spontană şi mai bogată, puterea mea de a judeca azi e mai sigură şi îndreptată pe o cale mai dreaptă, f[iind]că azi m-am desfăcut de orice prejudecată atât în domeniul literar, cât şi moral. Iar gustul meu e fără îndoială mai rafinat. Asta, poate, o datoresc în mare parte bărbatului meu, care, cu voia sau fără voia lui, mi-a îndreptat gândurile pe o anumită cale şi mi-a deschis o nouă perspectivă în aprecierea literară, introducându-mă într-o literatură cu totul necunoscută mie până atunci. Ca elevă (şi mai târziu), mă mărginisem aproape exclusive la literatura franceză, cea românească şi cea greacă veche (în traducere franţuzească, bun înţeles). Afară de asta, aş putea aproape număra textele străine pe cari le cunoşteam: câteva piese de Shakespeare, câteva de Ibsen, câteva romane de Mathilde Serao, D'Annunzio, Tolstoi, Dostoievski şi Sienkiewicz. Alta... un roman englez, Jane Eyre, în traducere franţuzească şi Hermann und Dorothea, Wilhelm Tell citite şi comentate cu profesorul în clas[ă]. Dacă mai adaug că am tradus prin cl[asele a] VII-a, [a] VIII-a din Eneide şi din Cicero, De Amiciţia, e sigur că nu am uitat mai nimic. Singura literatură pe care o cunoşteam aproape bine e, fără îndoială, cea franceză. Şi nu numai că o cunoşteam, dar o apreciam atât pe cea clasică, cât şi pe cea ultramodernă. Jean Moreas, Francis Jam[m]es, Albert Samain, José Marie de Hérédia etc. nu erau pentru mine nume sarbede. Şi dacă nu cunoşteam altă literatură nu e doar că nu ştiam că există, nici că nu aveam dorinţa de a o cunoaşte.

Dimpotrivă, dorinţa de a şti cât mai mult, de a comunica cu cât mai multe şi mai variate suflete şi minţi au făcut parte din cele mai adânci şi vii dorinţi ale tinereţii mele.

Nu mă puteam hotărî însă a citi în altă limbă decât româneşte şi franţuzeşte: nu mă puteam hotărî, zic, f[iind]că de fapt aş fi putut să o fac, dar nu ştiam că pot. Azi, când mă uit pe mesica mea şi văd că puţinele cărţi pe cari le am sunt scrise în patru l[im]bi, simt un fel de mândrie la gândul că, în aceşti ultimi ani de netăgăduite greutăţi morale şi fizice, am putut ajunge totuşi la ac[est] rezultat. Şi că, pe lângă că am crescut copii şi în timpuri grele am gătit, am măturat, am spălat rufe etc., am putut izbuti să-mi satisfac şi necesităţile minţii într-o oarecare măsură. Ceea ce scriu nu e o justificare a întrebuinţării timpului meu faţă de conştiinţa mea; asta ar fi de prisos.

Însemnare din 17 octombrie 1937:

[...] Îl iubesc, îl iubesc cu o dragoste neţărmurită, îl iubesc cu o durere adâncă şi totuşi dulce. Sentimentul acesta îmi face viaţa suportabilă, de la el îmi vine o lumină inexplicabilă, o lumină care mă încălzeşte. Şi totuşi, spun tuturor că nu-l iubesc. Vorbele mele sunt singurul meu scut de apărare. Când spun: "Nu-1 iubesc şi nu l-am iubit niciodată cu adevărat, eram prea tânără când soarta mi 1-a scos în cale ca să ştiu dacă iubesc sau nu" şi văd că ceilalţi cred lucrul acesta, am impresia aproape că-1 cred şi eu. Dar adevărul, adevărul e numai al meu; dragostea mea pentru el e numai a mea. Nimeni n-o ştie, nimeni n-o bănuieşte. Acesta e singurul lucru care-mi aparţine numai mie personal. E o iluzie, e o poveste, e o irealitate, dar e a mea şi numai a mea.

Trupul lui, gândurile lui, sentimentele lui, timpul lui, tot ce e al lui e al altora. Dragostea mea pentru el e numai a mea. M-a vrăjit, trăiesc sub farmecul dragostei lui care nu mai există pentru mine, dar care a existat, care m-a încălzit, care mi-a dat viaţă. Asta e a mea, e mult mai existentă pentru mine decât călătoria mea în Italia, decât toaletele mele frumoase sau complimentele care mi se fac. E o ficţiune, e o iluzie, e vântul care trece, e pasărea care zboară, e soarele care apune, e, poate, mai puţin decât atât. E ceva impalpabil, dar e. Şi acel simplu e e mai mult decât orce, e sigurul lucru care există real, fiindcă trăieşte în mine, se scurge cu viaţa mea şi va muri probabil cu mine, dacă dincolo de viaţă nu mai e nimic. Şi nimeni nu mi-l poate lua, tocmai fiindcă nu e palpabil.

Cred că, dacă cineva ar parveni vreodată să citească rândurile astea, ar spune că sunt nebună. Sunt totuşi mult mai echilibrată decât ei toţi: am în mine ceva ce ei nu au. Asta e tot. Am puterea de a crea o dragoste şi de a o întreţine deasupra şi peste toate încercările de distrugere venite din afară şi chiar de la el. Îl iubesc cu sau fără voia lui, îl iubesc cu sau fără ştiinţa lui, îl iubesc fiindcă îl iubesc. Şi ştiu că nu merită această iubire, dar i-o dau fiindcă e a lui. N-o merită ambiţia lui, n-o merită vanitatea lui, n-o merită nestatornicia lui, dar o merită făptura lui deosebită de celelalte. [...]

Însemnare din 15 martie 1940, ziua morţii lui Nae Ionescu:

A murit Nae. A murit, a murit... E oare cu putinţă? Sunt complet năucită! Cum pot eu să înţeleg un asemenea lucru? Nae mort, Nae pământ? El, care a fost numai spirit, numai inteligenţă şi strălucire? E cu putinţă, Doamne, e cu putinţă aşa ceva? Odată cu el se năruie tot ce a clădit cu talentul lui de 20 de ani încoace. N-a scris mai nimic şi nu rămâne pentru mai târziu mai nimic de pe urma lui; şi totuşi, a fost omul a cărui spiritualitate a avut un efect covârşitor asupra întregei ţări.

Nae, Nae, cum e cu putinţă ca tu să nu mai fii? Niciodată n-o să mai vorbesc cu tine? Niciodată n-o să te mai văd? Niciodată, niciodată. Tu să mori şi eu să rămân aici? Nu, Nae, nu. Nu tu ai murit azi, ci eu. Tinereţea mea, viaţa mea toată se stinge azi. Toate iluziile mele şi toate visurile mele au murit azi, fiindcă eu nu am trăit decât pentru tine şi pentru copilaşii noştri. Ce se vor face ei fără tine? Sunt amândoi distruşi de durere.

Numai la atâta se reduce viaţa unui om ca tine? Numai pentru atâta ai fost înzestrat cu atâta dărnicie de Creator? Să mori fără să-ţi vezi realizat nici unul din visurile tinereţii tale?

Dar ce ştim noi? Dumnezeu singur ştie de ce a hotărât astfel. Menirea noastră pe pământ de el este hotărâtă şi tot de el limitată. Nu ne e îngăduit nouă, simpli muritori, să privim prea des la stele. Din pământ suntem creaţi şi în pământ trebuie să ne întoarcem.

Procul et prope, dum vivam et ultra (Departe şi aproape, cât timp vom fi în viaţă şi chiar după aceea. (în latină în original)), mi-ai scris pe Tristan şi Ysolde. Acelaşi este şi răspunsul meu de azi, când tu pleci, cu toate cele ce s-au întâmplat, fiindcă eu sunt aceeaşi dintotdeauna. Oamenii ne-au despărţit temporar, dar în eternitate nu ne poate despărţi nimeni.


[1] Între 1916 şi 1919, soţii Elena-Margareta (1889-1971) şi Nae Ionescu (1890-1940) au locuit la München, unde viitorul profesor de filosofie urma să îşi susţină teza de doctorat în luna aprilie 1919. După ieşirea României din starea de neutralitate, Nae Ionescu a fost prizonier de război între octombrie 1916 şi august 1917, dată când este eliberat condiţionat. În 1919, soţii Ionescu se întorc în ţară împreună cu cei doi copii născuţi în Germania.
[2] Elena-Margareta Fotino şi Nae Ionescu se căsătoriseră civil la 25 noiembrie/7 decembrie 1915, în Bucureşti.
[3] Cei doi copii ai cuplului, Radu-Mircea şi Răzvan, s-au născut la 31 ianuarie 1917, respectiv la 23 iunie 1918, la München.
[4] Ar fi trebuit să fii mai plină de viaţă, mai participativă, mai veselă, să faci pe fetiţa, să te fâţâi încoace şi încolo, să faci pe cocheta, să flirtezi, să faci mofturi şi să ai capricii. Asta îi provoacă pe bărbaţi şi le încălzeşte inima, asta e ceea ce doresc, atunci sunt ei fericiţi, iar tu eşti mulţumită dacă ai reuşit să nu te prosteşti de tot. Dacă vorbeşti obiectiv, te măsoară cu etaloane bărbăteşti şi te consideră în cel mai bun caz un tinerel pe jumătate inteligent... (Claudia, în Die Novellen um Claudia de Arnold Zweig) (În germană în original).
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer