Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Ceaiul de joi dimineaţă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Confesiuni de licean. La şcoală


Ilinca Anamaria Prisăcariu

09.04.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Şcoala nu este a noastră. Nu va fi nici a urmaşilor urmaşilor noştri. Nu va fi a celor care visează, ci poate doar a celor care îşi vor forma în imaginaţie şcoala care va cere de la ei mai mult decât toleranţă, cea care îi va atrage şi îi va schimba. A celor care se vor revolta după cum le e vârsta, prin şocuri şi lovituri, prin artă, cuvânt, emoţie şi furtuni. Nu va fi a noastră până când nu vom găsi răbdarea necesară să ne iubim unii pe alţii. Sau măcar să ne privim în ochi şi să ne ascultăm. Om cu om.

Şcoala asta nu-i a noastră, deşi noi suntem elevii ei. Nu trăim în prezent, ci suntem ancoraţi într-o vreme care nu este a noastră. Nu ne leagă nimic de ea. Abia dacă ne leagă ceva de ziua de ieri, ce motiv am avea să ne însuşim cu sila o şcoală care a existat atunci când noi nici măcar nu eram născuţi? A cui e şcoala asta? A moşilor? A strămoşilor? Pe cine şi despre ce învaţă ea? De ce? Ce vrea ea să transmită de este atât de greu de receptat? De ce este un procedeu atât de încurcat? De ce ajungem să ne muşcăm sufletele ca să putem încăpea în băncile mici şi scorojite? La ce bun? Pentru cine? Pentru noi? Pentru viaţa noastră?

Ce e viaţa? Simplu. Ce e viaţa, şcoalo?
Linişte...
Ce e iubirea?
Ce vreau eu să fiu când o să fiu mare, şcoalo?
Te dor ochii dacă visezi cu ochii deschişi? Dar cu ochii înschişi mai vezi ceva?

Îmi pun căştile-n urechi când vin spre tine, pentru că din muzica mea obţin mai multă libertate. Dar mă trec fiorii reci pe spate când tre' să mă toace cineva la cap să studiez muzica. Îmi place să fac mişcare, dar mă ia greaţa la stomac atunci când trebuie să mă duc la sport. Îmi place fizica, dar îngheţ când ştiu că trebuie să mă asculte. Probabil că aş iubi matematica, dacă aş întâlni pe cineva care să o iubească la fel de mult pe cât aş putea să o fac eu, ca să mă îndrume. Îmi place româna, îmi place să citesc şi să merg la teatru, dar mă iau crampele când mă uit la sutele de comentarii în care nu cred şi pe care trebuie să le învăţ ca să iau notă mare. Mi se umflă venele când vine cineva şi ne bagă pe gât un bilet, fără să ne spună ce se întâmplă la teatru. Despre ce vorbesc oamenii ăia? E ceva mai mişto decât ce se întâmplă la televizor? E mai mişto ca viaţa?

Sunt momentele acelea în care se întâmplă să înţelegi lucrurile pe care le studiezi şi ţi se aprinde o sclipire în privire. O ajuţi să continue sau o distrugi? Spuf! S-a dus.
De ce n-am chef să mă ridic azi din pat? Ce o să fac cu viaţa mea?

Şcoala noastră este o şcoală a prezentului, unde lucrurile se întâmplă aici şi acum. Cu privirea asta. Şi cu ideea asta. Şi cu zâmbetul ăsta cu subînţeles. Cu fiorul ăsta. Cu relaţia asta. Şi cu bucurie. Cu sufletul deschis. Cu ochii. Şi cu braţele. Cu răbufnirea asta. Numai că nu e asta şcoala noastră...

Toţi elevii sunt fantome sub bănci. Şacalii nu sunt sătui.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer