Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Biserici 9/2


Augustin Ioan

21.04.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Arhitectura de cult ortodoxă care coincide ca perioadă de construire şi adeseori ca autori cu stilul neoromânesc este încă insuficient cercetată. Cele două studii importante de istorie a arhitecturii din România, semnate de Grigore Ionescu şi Gh. Curinschi-Vorona, nu fac referire la cele mai importante exemple ale perioadei respective şi cu atât mai puţin problematizează fenomenul, care este consângean cu neoromânismul şi, în sens mai larg, mai ales cu naşterea, bolile copilăriei şi cu maturitatea ideii naţionale. Despre rolul bisericilor de parohie într-o perioadă de agregare şi, apoi, de reformulare a ţesuturilor urbane din Regatul României au scris în ultimii ani pertinent Dana Harhoiu (1997, cu referire explicită la Bucureşti) şi Sanda Voiculescu (1997, 146-53) dintre arhitecţi, respectiv Theodor Baconsky dintre teologi (1997, 61-3). Cu toate acestea, apartenenţa subiectului deopotrivă la chestiunea identitară şi la sacru - două teme "impurificate" de obsesiile ideologice naţionalist-atee ale regimului comunist - îl făcea impalatabil pentru cercetători.
 
Există cel puţin două etape mari de afirmare a arhitecturii sacre din ultimul secol şi ambele sunt legate de ideea naţională. Bisericile ortodoxe care se ridică în Dobrogea (ca urmare a adjudecării de către România a acestui teritoriu în urma Războiului de Independenţă) sunt semnele implantării noii puteri româneşti într-o regiuni ambiguă atât etnic, cât şi confesional. Din această categorie face parte catedrala din Constanţa, a lui Ion Mincu. Gestul aproprierii teritoriului dobrogean prin lăcaşuri de cult era uşurat de faptul că administraţia turcă fusese aici, pe limes, mai degrabă blândă cu confesiunile ghiaure, care şi-au putut ridica în relativă autonomie biserici şi sinagogi. La Tulcea bunăoară (unde fiecare comunitate etnică creştină - grecii, bulgarii, lipovenii, ruşii, românii - îşi ridicase în secolul al XIX-lea cel puţin câte o biserică) schimbarea de secol aduce - la iniţiativa administraţiei locale, doar o refacere la scară mai mare şi cu coloane preluate după Casino-ul constănţean - a bisericii Sf. Nicolae din centrul oraşului. Satele, a căror componentă etnică românească a fost substanţial îmbunătăţită prin colonizare, au fost de asemenea impulsionate să ridice biserici, acţiune care a continuat până la cel de-al doilea război mondial. Cu toate acestea, bisericile rurale dobrogene sunt în mică măsură un manifest arhitectural al etnicităţii; dimpotrivă, elemente neoclasice, de felul pilaştrilor angajaţi, terminaţi în capitele sumare, decorează exterioarele. Unele pot fi recunoscute ca aparţinând influenţelor arhitecturii urbane venite de la Constanţa sau Tulcea. Este pe deplin posibil ca mare parte din aceste biserici să fie de fapt vernaculare, produse de echipe de meşteri clonând şi colând elemente proprii deja - prin sistematică repetiţie - întregii regiuni.
 
În restul ţării se ridică de asemenea edificii de cult ortodoxe, apelând la tehnici combinatorice, spre a crea o retorică a unităţii celor două teritorii unite sub numele de România prin folosirea deopotrivă a unor elemente definitorii ale spaţiilor de cult din Muntenia şi Moldova laolaltă, într-un singur edificiu, aşa cum se petrece cu biserica mare a Mânăstirii Sinaia. Ideea era aceea de a întocmi o sinteză între fundamental diferitele moduri de a face arhitectură de cult în provinciile româneşti unite sub coroana lui Carol I. O asemenea sinteză nu avea cum să nu fie consângeană cu eclectismul predominant în arhitectura oficială a epocii, pe care de altfel arhitecţii o şi deprinseseră în studiile lor bozartiste de la Paris. Iată de ce fuziunea se petrece pe orizontală deocamdată, prin reunirea unor elemente disparate şi neasemenea, aşa cum sunt ele prezente în precedentele medievale de prestigiu din regiunile istorice ale noului stat. Abia într-o a doua fază, în primele decenii ale noului secol, avea să se treacă la cercetarea "mumelor" - fie ele bizantine (atunci când sloganul vorbea despre poporul născut ortodox) sau latine (atunci când istoria cerea să fie exclamată originea etnică) - din care s-au născut deopotrivă bisericile munteneşti (pe filiera sârbă) şi cele moldoveneşti (irigate de meşteşugul decorativ caucazian şi slav). Această nouă perspectivă se întemeia pe stabilitatea nou constituitei ideologii a statului naţional românesc, idee aflată din nou în flux după unirea cu Transilvania.
 
De asemenea, în regat, opera de sondare şi scoatere la lumină a vestigiilor unui trecut medieval, chiar dacă practicată de arhitecţi francezi  şi cu metode mai degrabă brutale în raport cu integritatea monumentelor "restaurate" (i.e. reconstruite), făcea şi ea parte din opera de imaginare pe orizontală, prin asamblare şi colaj, a unei identităţi a abstracţiunii numite stat naţional românesc. Comunităţile româneşti din Transilvania edifică şi ele, la finele secolului trecut şi începutul secolului acestuia, lăcaşuri de cult urbane, unde însă este pe deplin evident că nu s-a pus în nici un fel problema unei afirmaţii arhitecturale de natură etnică. Modelul este cel bizantin (catedrala mitropolitană din Sibiu, 1902-1906), care poate fi "contaminat" de influenţe locale (biserica ortodoxă română din Piaţa Sfatului, Braşov, 1893).
 
După primul război mondial, din care România iese traumatizată, dar învingătoare şi cu alte trei teritorii majoritar-româneşti alipite la vechiul regat, a construi biserici ortodoxe este un gest cu mult mai dramatic decât în Dobrogea, cu cât el se manifestă în medii etnice - neromâneşti şi ne-ortodoxe - şi în centrul unor ţesuturi urbane puţin pregătite să îl asimileze. Dacă diferenţa etnică în Dobrogea era oarecum compensată de predominanţa ortodoxiei ca religie a "ghiaurilor" - greci, bulgari, români, ruşi - în Transilvania etnicitatea şi religia dublau dificultatea - şi, pe cale de consecinţă, amplificau miza - readucerii ortodoxiei "înapoi" pe locurile unde istoria o nedreptăţise. Naţionalul capătă şi dimensiunea sacră, pentru că românitatea presupune, de acum înainte, ortodoxia. Biserica majorităţii populaţiei este deci privită ca biserică naţională şi, deci, ca motor al propagării ideii naţionale, menite să unifice şi să omogenizeze asperităţile statului naţional. Implantarea marilor catedrale ale românităţii ortodoxe în Transilvania a fost de aceea un gest de putere explicit. Practic, abia deceniile patru şi cinci sunt cele care încep să ridice şi din punct de vedere conceptual problema expresivităţii - obligatoriu "naţionale" - a arhitecturii sacre, mai cu seamă a celei de scară monumentală, a catedralelor, deşi ele fuseseră ridicate deja în diferite oraşe din regat, de felul Galaţilor (1912, arh. P. Antonescu). În context trebuie spus că, devenită obsedantă către finele perioadei interbelice (şi reluată astăzi), ideea unei Catedrale a Neamului, chintesenţă a unei etnicităţi născute întru - iar nu convertite la - ortodoxie a irigat gândirea clerului încă de după obţinerea independenţei de stat şi a autocefaliei bisericii naţionale. Biserica a fost în secolul din urmă motorul ideii naţionale şi, de aceea, lăcaşurile sale de cult sunt tot atât de mult Case ale Domnului pe cât sunt şi monumente ale unei identităţi niciodată integral identificate.
 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer