Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Desire Is Death


Ioana Bâldea Constantinescu

21.04.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Dacă treceţi, mai rar sau mai des, prin Locul de citit (aproape că-mi vine să spun pe la mine!), ştiţi deja. Dacă nu, vă spun eu, dintru început, ca să fie lucrurile limpezi: aici nu veţi găsi o recenzie literară. Cronica, în înţelesul ei clasic, e un teritoriu cu care am o relaţie complicată - ne tachinăm reciproc şi nu ne abordăm niciodată. De fiecare dată reuşesc să mă sustrag, mai mult sau mai puţin elegant, tentaţiei de a-mi deschide o atotştiutoare trusă lexicală şi de a exersa puţină chirurgie pe text. Prefer sincer echilibristica pe marginea omniscienţei şi a defalcării în procedee, influenţe şi figuri retorice. Firesc ar fi să mă întrebaţi, aşa stând lucrurile, ce veţi găsi. E foarte simplu: pe mine citind. Ezitând. Dându-mi ochii peste cap. Trăgând cu ochiul la ultima pagină (ştiu, ştiu, oricum nu am mai făcut de mult...). Entuziasmându-mă. Ridicând din sprâncene. Încruntându-mă. Lamentându-mă că ah, ce multe pagini mai sunt... Întristându-mă că, uite, se termină. Mutându-mă puţin, cu arme şi bagaje, în poveste, dacă e cazul. Numai dacă e cazul.

Iar eu... aştept de ceva timp să scriu acest text. Pentru că Burgess mi s-a părut magnific. Pentru că, Master Shakespeare, fiecare ne avem slăbiciunile noastre şi câteva din ale mele sunt Sonetul 141 (da, seamănă cu 130, cel care dă titlul cărţii), Shylock, Mercutio, nervii Catarinei şi melancolia lui Hamlet, misterul auctorial, de atâtea ori demontat cu emfază de istorici care au scris despre tine, pentru tine, cu tine (în minte), semnătura aceea ondulatoriu indescifrabilă (câte s-au păstrat? şase? cred că şase...) şi toate straturile de lumi şi sori şi iubiri danteşti din spatele ei.

Ochii doamnei mele, de Anthony Burgess, e un fel de lampă a lui Aladin care te catapultează în mintea lui William Shakespeare (WS, în carte, abreviere familiar ludică prin care Burgess ne face cu ochiul), pe sub pielea lui, în felul lui de a-şi construi şi rafina un sine pe care lumea lui nu-l încape. Şi asta pentru că (şi aici intervine, cumva, lovitura de maestru a autorului), acesta nu e un roman care să descrie lumea din timpul lui Shakespeare, ci un repertoriu care merge de la olfactiv la intuibil, de la sărutul cast la obrazul muşcat de sifilis, al experienţei directe, nemediate a lui Shakespeare cu şi în epoca elisabetană. E un spectacol. Vizual, senzorial, istoric, da, fără doar şi poate, lingvistic (şi aici e de salutat virtuozitatea lui George Volceanov, traducătorul cărţii, probabil unul din cei mai abili manipulatori contemporani ai limbii române din câţi am citit eu!), amoros, sonor, uman, literar. Un spectacol al ororilor şi al palierelor imponderabile pe care alunecă o imaginaţie luxuriant construită. WS e un ucenic care învaţă, fără tragere de inimă, să facă mănuşi, poet, învăţăcel, actor, îndrăgostit, profesor care-şi seduce elevii, londonez prin adopţie, parvenit prin vocaţie, soţ încornorat, bisexual, om de afaceri, fin observator al scenei politice, autor în devenire, rival care supravieţuieşte, tată, fiu, frate, tânăr intoxicat de gusturile schimbătoare al vieţii şi, în sfârşit, muribund incapabil să se desprindă de pe hârtie.

Am două scene favorite. Una e undeva, la pagina 126. WS traversează o Londră asediată de primăvară, în care mirosul florilor proaspete se ciocneşte violent de imaginea cadavrelor plutind pe Tamisa, urmând ca amândouă să  întâlnească undeva, deasupra capului său, sunetul unui "cântecel porcos" dintr-o cârciumă plină ochi. Îl vezi, îl simţi pe WS luând sinestezic în stăpânire oraşul, decupându-i cruzimi şi splendori şi mutându-le  în numele lui scris cu majuscule, WILLIAM SHAKESPEARE, în tumultul exotic, de o creativitate explozivă şi versatilă, care creşte cu fiecare literă, cu fiecare simţ încordat să-şi aproprieze toate faţetele clipei. 

A doua  e o piruetă auctorială fabuloasă: Burgess ne introduce în intimitatea clasicului ménage à trois. WS e îndrăgostit de Doamna Brună, aurie, hispanică, ireală (ancorată de Burgess în persoana unei celebre curtezane elisabetane, Lucy Negro), dar împrejurările (politice, pecuniare, erotice...) îl silesc să o împartă cu protectorul lui, Henry Wriothesley, al treilea Duce de Southampton:

"Când sunt cu ea, îmi pot afla raiul fiarei, care-i iadul îngerului; când sunt cu el, având foamea trupului de-acum ostoită, dată la o parte, am parte de cea mai dezirabilă dintre toate formele de iubire, aceea preamărită de Platon. Iar apoi, diavolul din mine îmi şopteşte: Şi totuşi, îi admiri frumuseţea formei, e o iubire impură. Visez cum dansăm în trei, cu un aer grav, o pavană sau o sarabandă în a cărei mişcare se poate ajunge, înlăuntrul meu, la o împăcare dintre fiară şi înger. Mi-aş dori, într-un fel, s-o impart cu el, iar pe el să-l impart cu ea, însă, probabil, doar un poet poate gândi în aceşti termeni înalţi, pe care nu-I poate înţelege nici sufletul (cel ce dă), nici trupul (cel care primeşte)." (Anthony Burgess, Ochii Doamnei mele, Humanitas, 2015, p. 197-198)

Tentaţia imediată e cea a intertextualităţii.  Care e destul de evidentă, de altfel, pentru cititorul avizat:
"Two loves I have of comfort and despair,
Which like two spirits do suggest me still:
The better angel is a man right fair,
The worser spirit a woman coloured ill.
To win me soon to hell, my female evil,
Tempteth my better angel from my side,
And would corrupt my saint to be a devil,
Wooing his purity with her foul pride (...)" (William Shakespeare, Sonetul 144)

Ce stă în spatele exerciţiului acrobatic al lui Burgess pe marginea celebrului sonet shakespearian este, însă, o teză mult mai actuală şi mai condimentată, şi anume seducţia Occidentului de către Orient şi invers. La nivel metonimic, triunghiul erotic explică în mod substanţial şi delicios deopotrivă prologul cărţii, şi anume "Prelegerea de rămas-bun a DOMNULUI BURGESS adresată studenţilor săi extraordinari (domnişoarelor Alabaster, Ang Poh Gaik, Bacchus, Brochocki, Ishak, Kinipple, Shackles, Spottiswoode şi domnilor Ahmad bin Harun, Anguish, Balwant Singh, Lillington, Lympe, Raja Mokhtar, Prindable, Rosario, Spittal, Whitelegge etc.) care i s-au plâns că Shakespeare nu are nimic de oferit Orientului." Ceea ce pare o biografie amoroasă (şi, să nu uităm, Burgess e şi biograf în sensul clasic, atât al lui Shakespeare, cât şi al lui Marlowe) e, în fapt, o tensiune culturală superb explorată.

Iar aici intervine al doilea spectacol al cărţii - cel al DOMNULUI BURGESS, autor, istoric literar, critic, pasionat de fonetică, vorbitor de farsi, traducător, mitoman de senzaţie, poet de o suavitate rar întâlnită, alcoolic, amator de imagine violentă, virulentă, decantabilă în numere cultural prime, compozitor, meloman înrăit, traducător, lingvist care-şi alimentează constant geniul literar (e inventatorul unei limbi preistorice - limba Ulam), soţ infidel, dramaturg, specialist în Shakespeare. Domnul Burgess scrie un roman despre Shakespeare la 400 de ani de la naşterea lui William Shakespeare.  Un roman cu toate picanteriile care se aşteaptă de la el, cu un delir lexical atât de bine fundamentat în piese şi în sonete încât te sperie, cu un eşafodaj retoric care l-a cucerit pe Harold Bloom, cu sifilis, adultere, muze, incongruenţe rasiale, sociale, luciri sordide şi cel mai pur extaz intelectual.

Un joc livresc. Erotic. Tanatic. Genial. Al Domnului Burgess? Al lui WS? Cui îi mai pasă? Când se termină, mă pierd puţin în sonetul 147, cel care ne învaţă că dorinţa şi moartea sunt totuna. Desire is death. Numai foarte puţin, înainte să o iau de la capăt.

For I have sworn thee fair, and thought thee bright,
Who art as black as hell, as dark as night. (William Shakespeare)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer