Greva jucăriilor (partea întâi)

Daita nu este un copil rău. Cel puţin aşa credea mama ei până... până în noaptea trecută când, în vis, i-au apărut, aliniate în şir indian, jucăriile Daitei, declarând că sunt în grevă:
- Nu se mai poate în felul acesta! a luat cuvântul, hotărâtă, păpuşa Andreea. Daita le-a spus întotdeauna prietenelor ei şi Anei-Catrina că sunt păpuşa ei preferată. Păi astfel se tratează păpuşa preferată? Uitaţi-vă la mine în ce hal arăt! s-a adresat ea mamei Daitei, atât de revoltată, încât aproape-i pierise glasul, iar păru-i blond i se zbârlise.
- Ei, n-o lua şi tu aşa, a încercat mama s-o îmbuneze. Nu uita că Daita e de-acum fetiţă mare...

Auleo, dragi copii! M-am luat cu vorba şi am uitat să vă comunic esenţialul:

După cum v-am spus ultima dată, chiar am trecut ca gândul şi ca vântul peste vreo doi-trei ani, pentru a ne regăsi azi, aici, aşa cum promisesem, "în plină acţiune, cu aceleaşi eroine, cele două fete la fel de cucuiete, ceva mai măricele, însă tot frumuşele". Ştiţi bine că am stabilit împreună că acest lucru este posibil în poveste... după cum este posibil şi ca acum Daita să fie în clasa a cincea, iar Catrinel în grupa mare la grădiniţă. De ce? Tot această poveste - bate-o vina! -, tot ea este cea cu pricina.

Haideţi atunci să ascultăm cum o apăra mama ei, adică eu, pe Daita în faţa jucăriilor supărate.
- Ei, n-o lua şi tu aşa, am încercat deci eu s-o îmbunez pe Andreea, păpuşa revoltată. Nu uita că Daita e de-acum fetiţă mare... Nu mai are timp de păpuşi. Ieri a avut olimpiadă la matematică şi, după cum ai auzit desigur, a scris foarte bine. Azi are teza la română. Toate acestea sunt lucruri noi pentru ea şi-i răpesc mult timp. Când să se mai ocupe şi de voi?
- E oare frumos, dacă domnişoara este atât de ocupată cu activităţi şcolare la, hmm, nivel "înalt", să mă tină nepieptănată, nespălată, cu rochiţa pătată şi ciorapii rupţi? Şi văd că-i mai luaţi şi apărarea! Deşi să nu uităm cum v-aţi purtat chiar dumneavoastră cu suratele noastre dispărute!
- Ai dreptate, Andreea, am dat înapoi, nevrând să abordeze acel subiect sensibil şi pentru jucării, dar şi pentru fetiţele mele. O să am eu de azi înainte grijă de tine.
- Nu dumneavoastră, ci Daita trebuie să aibă grijă de mine, a replicat scurt păpuşa. Apoi a adăugat cu fermitate: Altfel refuz să mai zic vreodată "ma-ma".
- Şi nu numai de Andreea trebuie să aibă grijă, a sărit în sus mingea portocalie cu dunguliţe negre fine. Pe mine mă ţine la colţ, de parcă aş fi pedepsită. De ce nu mai joacă volei cu mine? De-abia învăţase să nu mă mai lovească la volei cu pumnul sau să-mi tragă palme, ci să mă atingă uşurel cu vârful degetelor. Atingerii ei mângâietoare îi răspunsesem şi eu atunci, aproape zburând de la ea la partenera ei de joc. Am reuşit în ziua aceea cincizeci de pase fără să cad pe jos. Daita sărea în sus, bătând din palme de bucurie şi eu am sărit pe lângă ea, la fel de încântată. Dar, ajunsă acasă, m-a trântit în colţul ăsta întunecos unde zac şi azi, neavând, nerecunoscătoarea de ea, nici măcar grijă să mă spele după ce mă tăvălise prin praful din parc... Aşa nu se mai poate! Eu refuz să mă mai joc cu Daita... dar vine ea, vacanţa, şi parcă văd că-şi aminteşte că exist şi eu pe lume.
- Mie mi-a scrântit un picior, a intrat şi căluţul cel viu colorat în vorbă. În loc să mi-l bandajeze, m-a aruncat în cutia mea, sperând probabil că mă vindec singur. Noroc cu păpuşile că mi-au legat o batistuţă ca să nu mă mai doară. Ei las' că m-oi face eu bine şi să vedeţi voi dacă mai sar vreodată pentru Daita!


- Da-da, o să vedeţi voi că n-o să mai clipesc din ochi, aşa cum îi place Daitei! a intervenit o a doua păpuşă, clipind fermecător din gene-i lungi şi întoarse şi rotindu-şi cochet ochii mari. Mă asociez revoltei lor şi îmi ţin ochii ficşi!
- Ce, parcă eu mă mai las pieptănată şi trasă de părul meu lung şi frumos, doar ca să-i fac ei pe plac!? a spus miorlăit, nevrând să rămână mai prejos decât tovarăşele ei, şi cea mai mică păpuşă, Onuţa cea urâţică, dar care văd că se crede frumoasă.
- Mie mi-a promis că mă presară cu talc, a zis balonul roşu, ca să nu mai am pielea lipicioasă de cât m-a tot lins Hau, ci să redevină elastică. Dar ţi-ai găsit să se ţină de cuvânt! Nu mă mai las umflat pentru nimic în lume!
- Iar blana mea frumoasă e plină de pete de la cât praf a strâns în ea, s-a plâns Hau, simpaticul căţel de jucărie.
- Cu blăniţa miaaau, adică mea, s-a întâmplat la fel, a mieunat şi Miau, prietena lui nedespărţită, atât la bine cât şi la rău, în ciuda tuturor vorbelor rele pe care le auzeau şoptite pe la spate că "ăştia doi s-ar duşmăni". Ia uitaţi-vă ce dungi cenuşii a căpătat.
- Eu n-ar trebui să mă asociez jucăriilor, a declarat sobru o cariocă verde, pentru că n-ar trebui să fiu considerată o jucărie. Dar m-am hotărât să declar şi eu grevă şi să refuz să mai scriu ceva. Refuz ca-te-go-ric, a accentuat carioca foarte ca-te-go-ric. Pentru că Daita nu mă tratează serios, aşa cum mi s-ar cuveni, ci mai rău ca pe o jucărie. Mă foloseşte doar pentru smângăleli. Atunci mă apasă mult prea tare, de-mi îndoaie vârful, iar apoi mă lasă neînchisă de mi se usucă tuşul, pălăriuţa mea cea albă şi lunguiaţă fiind de mult pierdută,
- Şi pe noi ne ţine într-o dezordine cumplită, aruncate fiecare pe unde se nimereşte, au reclamat alte jucării în cor.
- Iar eu n-o s-o mai las să...

Şi tot aşa au continuat plângerile, protestele şi ameninţările.

Imediat cum m-am trezit a doua zi, am şi intrat în camera copiilor. Daita dormea încă dusă, lăfăindu-se singură în tot patul.

Deşi fiecare fetiţă are patul ei, Catrinel - pe numele ei întreg Ana-Catrina, după cum aţi aflat de la păpuşa Andreea - reuşeşte s-o convingă pe sora ei, o dată la câteva nopţi, s-o lase să doarmă cu ea. "O să mă fac mică de tot, uite, atâtica", îi promite ea. "Stau într-un colţ, numa' lasă-mă să dorm lângă tine." Daita repetă tot mereu greşeala să accepte. Aşa că dimineaţa o găsesc pe ea chircită într-un colt, în timp ce Catrinel - deşi îi ajunge Daitei doar puţin mai sus de talie -, cu mâinile şi picioarele răsfirate, de parcă s-ar fi întins pe plajă la soare, doarme ca un paşă în patul soră-sii.

Acum însă, cea mică fiind plecată cu grădiniţa într-o excursie de trei zile la munte, cea mare ocupase singură tot patul. Tiptil, ca să n-o trezesc, m-am dus printre jucării. Într-adevăr, mingea zăcea murdară în colţ, balonul, zbârcit şi cleios, pe jos, căluţul, cu un picioruş strâmbat, în cutia lui de carton, păpuşile - nepieptănate, cu hăinuţele ca vai de ele, iar cariocile...

Tocmai atunci a deschis ochii şi fiică-mea. M-am pregătit să încep cu reproşurile, dar ea mi-a zâmbit dulce, urându-mi "bună dimineaţa", apoi mi-a spus:
- Am o groază de lecţii pentru azi. În afară de teza la română, am trei exerciţii la mate, o hartă de desenat la geo şi despre viţa de vie la bot.

"Ce plăcere deosebită au copiii ăştia din ziua de azi să prescurteze numele materiilor, de nu mai ştii dacă e vorba de ceva de învăţat, de mâncat sau de îmbrăcat! Oare cum şi le vor mai boteza copiii prin anul 2000 şi ce materii s-or mai născoci până atunci, în acest deceniu!" m-am gândit, dar cu glas tare am zis:
- Atunci, repede, scularea, spălarea, îmbrăcarea şi hai la masă!

Mai era loc pentru jucării şi greva lor?

Dar nici ele nu s-au dat bătute. Având Daita nevoie de o cariocă pentru harta la geo (poftim! boala asta a prescurtărilor văd că e contagioasă ca pojarul)... la geografie, aceasta a refuzat să-i dea tuş. Enervată, a luat alta: aceeaşi reacţie. Atunci mi-am dat seama că lucrurile sunt grave şi m-am decis să vorbesc cu ea seara, după ore. Când s-a întors însă de la şcoală, era atât de fericită că promovase la olimpiadă în etapa următoare - pe municipiu -, încât am amânat din nou discuţia...

... Noaptea, jucăriile mi-au apărut iarăşi în vis. Stăteau sprijinite de perete, una lângă alta, în camera copiilor. Nu vorbeau, nu se mişcau - nişte prezenţe mute, care acuzau prin însăşi tăcerea lor. Dar în faţa lor, în mijlocul odăii, se aflau nişte ciudăţenii, care vociferau de-ţi luau auzul şi gesticulau de-ţi luau vederea. Mi-a trebuit un timp ca să mă dumiresc despre ce-i vorba. Erau diferite părţi ale corpului: genunchi zdreliţi, degete cu unghii tăiate cam strâmb, urechi care mi se păreau în regulă, deşi ele erau foarte nemulţumite, ochi iritaţi care clipeau mereu...
- Dacă jucăriile n-au fost suficient de convingătoare, ne asociem şi noi plângerii lor, mi s-a adresat un deget, stând reprobator drept în sus. Deci Daita nu mai are când să se ocupe de jucării, întrucât clasa a cincea îi răpeşte mult timp... Hmmm! Buuun! Fie! Dar de noi, de ce n-are răgaz niciodată? Cu cât creşte un copil, cu atât trebuie să se preocupe mai mult de ţinuta lui. Or, uitaţi-vă în ce hal mă ţine! Unghia asta e strâmbă, nu e rotunjită perfect într-un arc de cerc. Anul trecut, în clasă exista bunul obicei, instituit de învăţătoarea lor, ca un elev din fiecare rând să controleze lunea unghiile şi batistele. Să fi văzut atunci ce grijă avea ea de mine şi de fraţii mei duminică seara să ne taie rotunjor şi fără colţuri. Am crezut că aproape cinci ani de când ştie să scrie cu stiloul îi vor fi arhisuficienţi ca să se obişnuiască să-l umple astfel încât să nu fim, noi, degetele, pline de cerneală. Aş! nici gând. Mai ales eu, arătătorul drept, în loc să fiu rozuliu şi îmbujorat, arăt de parcă m-ar fi învineţit fraţii mei în bătaie, căci de mine se sprijină stiloul când scrie; de mine şi de vecinul meu, mijlociul, care suntem efectiv ruşinaţi să mai scoatem cu pete de cerneală pe noi capul în lume.
- Dar parcă pe noi ne respectă! au prins glas şi câţiva dinţi. Seara, la culcare, susţine că este frântă şi uită să numere până la 60 când ne spală. La 30 se opreşte satisfăcută că şi-ar fi făcut datoria. Nu e suficient să ne spele la repezeală, noi trebuie să ne culcăm seara strălucind de curăţenie, ca să avem o noapte calmă. Nu vrem să ne chinuie piticele acelea de gângănii răutăcioase, bacteriile, încercând să-şi croiască prin noi canale, găurindu-ne frumuseţe de smalţ şi cariindu-ne...
- Dar eu o controlez seara şi mi se pare că voi chiar străluciţi de curăţenie, am încercat din nou să îi iau apărarea.
- Incredibil! Iar ţineţi cu ea! îmi ţipară toţi greviştii în cor, de fapt în urechi, de m-am făcut mică pentru a rămâne cu auzul intact şi a-i asculta mai departe.


- Uitaţi-vă şi la mine cum arăt, a spus un ochi înroşit, uitaţi-vă ce iritat sunt de când Daita n-a vrut să înţeleagă ce i-a spus doctorul de ochi, şi anume că dacă ne forţează pe mine şi pe fratele meu geamăn seara, la lumină artificială insuficient de puternică, în curând vom slăbi şi nu vom mai vedea bine. Simt cum îmi pier puterea şi precizia pe seară ce trece. Pentru că Daita nu se culcă fără a citi cel puţin un ceas - foarte lăudabil, veţi zice - la un singur bec, în loc să le aprindă pe amândouă, şi de multe ori mai şi ţine cartea "contra luminii". Ca să nu mai vorbim că uneori citeşte clandestin şi cu capul sub pătură, după ce s-a dat "stingerea", la veioza aia "chioară", căreia nu degeaba i se zice aşa. Păi asta e pentru mine boală curată! N-aţi observat că de vreo lună încoace clipim tot mai des, ca să alungăm pânza care ni se pare mereu că se pune între noi şi obiectul pe care trebuie să-l vedem? De ce nu merge şi nu mergeţi cu noi la încă un control? De ce lăsaţi atâta greutate asupra noastră şi nu ne ajutaţi cu nişte ochelari?

De data aceasta, reproşurile mă vizau direct şi pe mine, probabil şi pe soţul meu Cristi. Eventual şi pe Buni, deşi nu-mi imaginez ca cineva să îi poată reproşa ceva lui Buni. Am tăcut, vinovată. Vinovată că mă lăsam seară de seară prea uşor convinsă de Daita să citească la lumina lămpii, deşi anul trecut medicul oftalmolog îi spusese să evite, şi să citească doar la lumina naturală, până se întunecă. De-ar şti el şi că nu îşi ţine ambele becuri aprinse! De cititul "contra luminii" ce să mai zic? Dar de cel clandestin, cu care a dat-o acum de gol ochiul supărat. Ce să mai zic!? Nu mai zic. Tac. Oare chiar clipea atât de des? Nu observasem.

Şi seria nemulţumirilor a continuat. Mi s-au plâns pe rând: genunchii juliţi de la căzături, părul lăsat prea în voie, aşa cum le venea unor fire rebele să îi încadreze faţa, în loc să fie prins cu o bentiţă, urechile neclătite bine, susţineau ele, deşi eu nu le dădeam dreptate etc. Pe scurt: nu mai era de glumit.

Cum a început Daita dimineaţa să-şi facă lecţiile, i-am urmărit ochii: iritaţi, clipeau într-adevăr cam des. Atunci, deşi iar îmi declarase că are mult de lucru, am oprit-o şi i-am povestit ambele vise.
- Asta-i culmea! De când te iei tu după vise? mi-a trântit, cu privirea concentrată în continuare pe carte, fără a se întrerupe din ceea ce făcea.
- Nu mă iau după vise, dar când am observat cum clipeşti ca să-ţi limpezeşti imaginea, când am zărit nişte cerneală pe arătătorul tău, încă de la nouă dimineaţa, genunchii răniţi de la skateboard, păpuşile trântite prin cameră şi neîngrijite, cariocile lăsate fără capac şi uscate şi altele şi altele, nu mi s-a părut că înseamnă că mă iau după vise, ci după o situaţie din păcate foarte adevărată.
- S-a plâns cumva şi Onuţa? mi-a arătat Daita dezaprobator în direcţia păpuşii celei mici şi urâte, dar cu un părul negru lung, pe care şi-l crede frumos, deşi parcă ar fi un smoc de sârme.
- Da. Mi-a zis că nu te mai lasă s-o tragi de păr când o piepteni.
- Să-i fie ruşine! Nerecunoscătoarea! Putea să nu uite atât de repede că eu am salvat-o.


Aici avea dreptate. Cu nişte luni în urmă, profitasem de lipsa fetelor de-acasă şi făcusem - ajutată de Buni şi de Cristi - ordine şi curăţenie printre jucăriile din odaia lor, care riscau în curând, prin suprapopulaţie, să ia aerul şi să ocupe spaţiul vital al fetiţelor mele. Ori de câte ori făceam temerara încercare de a pătrunde în camera lor, trebuia să fiu mai atentă pe unde pun piciorul decât dacă m-aş fi aflat pe un teren accidentat din munţi, călcând cu grijă printre şi peste păpuşi, maşinuţe, găletuşe, cărţi, creioane colorate, bărcuţe, popice, trenuleţe, mingi.

Atunci, în absenţa fetelor, am dat iama în jucării. Cele care erau cât de puţin stricate au luat drumul ghenei, fiind trimise în jos pe tobogan de la etajul patru până în gunoiul de la parter. (În paranteză fie spus, la această faptă a mea se referise păpuşa Andreea, desigur.)

Să vedeţi plânsete când au revenit copiii acasă şi au intrat într-o cameră în care domnea o ordine perfectă, cărţile fiind la locul lor, pe etajeră, creioanele în penare, jucăriile în rafturile lor speciale, mingile puse în plase şi agăţate de cuiele din perete, rachetele de badminton tot în cui, cele şapte păpuşi spălate, pieptănate şi îmbrăcate în hăinuţe imaculate, şezând frumos pe scăunelele sufrageriei lor pitice, în faţa unei măsuţe pe care se aflau şapte farfurioare, şapte tacâmuri şi şapte păhărele întocmai ca în casa piticilor prieteni cu Albă-ca-Zăpada.

Torentele de lacrimi ale Daitei ale lui Catrinel nu s-au potolit decât după ce s-au repezit la parter, au convins-o pe femeia de serviciu a blocului să meargă cu ele "la locul cu pricina" şi să le recupereze o parte din jucării. Le-au dus direct în cadă şi le-au spălat, apoi le-au aşezat frumos la locul lor.

Câteva zile la rând, lupta dintre ele şi noi - dintre ele şi mine de fapt; căci eu eram "capul răutăţilor" - s-a desfăşurat pe tăcute, eu aruncând dimineaţa jucăriile, ele luându-le după-amiaza înapoi. Nu vă mai spun cât de dezaprobator mă privea femeia de serviciu când ne întâlneam pe scările blocului, iar un timp aspectul palierului din faţa intrării mele în apartament a reflectat această dezaprobare. Totuşi, la fiecare nouă operaţiune de salvare a jucăriilor, se mai pierdeau două-trei, astfel încât, în cele din urmă, camera lor a reuşit să-şi păstreze un aspect cât de cât civilizat.

Printre jucăriile recuperate cu mult drag, a fost şi păpuşa Onuţa. În a treia zi, după ce Daita o salvase de două ori, iar eu o aruncasem de trei, a găsit-o în părculeţul de lângă blocul nostru, pusă de mine în spatele unui copac. Dar instinctul matern al Daitei o înghiontise să se pitească la "v-aţi ascunselea" exact după acel pom, tocmai pentru că era atât de gros, încât o masca de ochii vigilenţi ai partenerilor de joc... şi astfel dăduse de Onuţa în persoană.

Au urmat momentele emoţionante ale regăsirii, apoi a fugit cu ea acasă, riscând chiar să piardă la joc. (Nici nu i-a păsat când l-a auzit pe cel care număra cu faţa la alt pom gros strigând: "Cine nu e gata îl iau cu lopata!") Acasă a frecat-o cu săpun, a pieptănat-o, i-a pus fundiţe în părul sârmos, de nu mai arăta chiar atât de jalnic, aşa că m-am întrebat dacă n-o nedreptăţisem puţin pe Onuţa considerând-o atât de urâtă. M-a înduioşat cât de credincioasă fusese ea familiei noastre, ca o pisică de care vrei să scapi şi o duci departe de casă, dar ea regăseşte drumul şi, după câteva zile, o auzi mieunându-ţi la uşă.

Însă, revenind la suratele Onuţei, conflictul dintre Daita şi grupul grevist nu urma să se rezolve cu una cu două.

Dragii mei, dacă doriţi să aflaţi cum s-a desfăşurat în continuare revolta jucăriilor şi a asociatelor lor şi dacă Daita a găsit vreo soluţie de împăcare, vă aşteptăm aici, din nou, săptămâna viitoare...