Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Atena - un oraş ca o iubire devastatoare


Adrian Ţion

15.07.2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Tentat să demarez în trombă spre Grecia de sub frunte m-am simţit nu de puţine ori după întoarcerea din cea reală, dar niciodată atât de puternic încât să încep imediat a doua călătorie prin mijlocirea cuvintelor. Impulsurile s-au accentuat când mi-au căzut în mână două cărţi de versuri în care este elogiat spaţiul spiritual al eternei Elade, dar nici în aceste rânduri stimulii nostalgiilor nu s-au acutizat în suficientă măsură ca să mă determine să pun mâna pe pix sau pe tastatura calculatorului. Mai exact, am pus mâna pe pix până la urmă, ce-i drept, dar pentru a-mi verifica râvna de recenzent, comiţând chiar o cronică la Pythia lui Horia Muntenus, carte interpretată ca pretext liric cu trimitere la preoteasa de la Delfi. Zeii din clepsidră ai Olimpiei Bebu continuă să aştepte mai departe, cuminţi, o zi fastă pentru a intra pe poarta demersului critic.

O altă poartă s-a deschis între timp. Miracolul grec a pătruns în trombă pe poarta fotbalului european. Un astfel de motiv chiar nu se putea rata. Aşa încât momentul declanşator al amintirilor legate de Grecia derivă din evenimentul-surpriză când Dellos a marcat în meciul cu cehii, din semifinală, propulsând Grecia în vârful piramidei fotbalistice europene. Presa a explodat imediat: Golul de argint al lui Dellos; Victoria sufletului grec (desigur, nu e a sufletului, ci a fotbalului, dar bucuria nestăpânită scuză formularea grăbită); Chiar şi zeii s-au entuziasmat; Zeii sunt greci; Dellas a deschis porţile Olimpului. Despre golul lui Charisteas din finală ce să mai vorbim! La Euro 2004, în Portugalia, Grecia a produs cea mai mare surpriză din istoria fotbalului. Asta da, în asemenea circumstanţe, merită să-ţi aminteşte de Grecia. Mai mult chiar, s-o evoci. Acum gloria ei trecută se îmbină în mod atât de surprinzător cu cea prezentă. E chiar o mândrie să spui că ai prins câte ceva din "spiritul" ei pe timpul unei excursii ocazionale. Şi dacă n-ai prins, ai vizualizat ceva dintr-un spaţiu geografic şi cultural aflat la temelia culturii europene. Revendicându-şi cu mândrie acest spaţiu, europenii strigă în cor acum: Toţi suntem greci!

Ei bine, chestia asta cu des invocatul munte al grecilor m-a pus serios pe gânduri. Ziarele continuau să titreze zgomotos: Zeii Olimpului au fost 12, cei de pe teren numai 11 şi aşa mai departe. Să recunosc? A venit timpul? În subsidiarul deplasării cu scop turistic urmăream, de fapt... o întâlnire... cu misterele păstrate în raclele antichităţii sau cu umbrele lor prăvălite întâmplător peste volumele însorite ale prezentului. Am pornit deci cu gândul ascuns de a căuta locaţiile tainelor mitologice. Probleme de adâncime şi m-am ales numai cu superficialitatea aparenţelor. Cine e de vină? Am ajuns pe Riviera Olimpului, la Paralia-Katerini şi am vrut, nici mai mult nici mai puţin, să văd dacă Video, proaspătul meu zeu fictiv (parcă ceilalţi ar fi reali), se poate întovărăşi cu pensionarii Olimpului născuţi cu două milenii şi ceva înainte. Aşteptam, naiv, un semn de acceptare pentru personajul meu din partea îngâmfatului interlocutor cu nasu-i de piatră înălţat până la 2917 metri. Dar severul partener de dialoguri matinale ridica de fiecare dată din umerii lui colţuroşi, lăsându-mă de cele mai multe ori la fel de descumpănit ca înainte de plecare. La ce te poţi aştepta din partea unui megaloman? Degeaba mă autosugestionam că dialogând cu Olimpul dialoghez cu nemurirea. Astea s-au fumat de mult. Din vremea când Eusebiu Camilar mai căuta umbra lui Ovidiu la Tomis. De fapt nici nu era un dialog. Aveam în faţă doar măreţia solidificată în piatră a glorioasei lui existenţe pusă în evidenţă mai ales de apropierea şoaptelor răscolitoare ale mării. Mă simţeam suspendat între muţenia stâncii şi clocotul valurilor, vrăjit de frumuseţea rece a crestelor semeţite în văzduh, acoperind sumedenie de legende sub mantia imaculată a zăpezilor de aprilie şi încălzit de răsufletul valurilor egeene înaintând timid pe plaja pustie.

Fără nimbul fascinantelor mituri, Olimpul e un uriaş pitit sub nori, liniştit, paşnic, aproape domestic. Un munte oarecare. Nu se sinchisesc de el comercianţii care aduc marfă pentru restaurantele din Paralia, nici pescarii care pornesc în larg, nici faianţarii care se apucă să schimbe gresia într-un magazin.

E dimineaţă. Kalimera! ne salutăm între noi pentru a ne simţi mai integraţi. O dimineaţă de aprilie calmă şi imprevizibilă. Plină de lăzi cu zarzavat, o camionetă roşie trage în faţa unui restaurant. În altă dimineaţă am văzut îndeplinind acelaşi rol o Dacie papuc cu număr de Pieria. Singura întâlnită, de altfel, în toată Grecia. Şoferul camionetei roşii coboară şi-şi strigă marfa în speranţa că cineva este interesat să cumpere de la el legume proaspete. Nu primeşte răspuns, se urcă la volan şi porneşte mai departe. Va încerca mai încolo. Începe o nouă zi şi concurenţa supravieţuirii e acerbă. Aici şi aiurea. Kalimera! Mă felicit pentru privirea de sus în jos aplicată peisajului. Ca eul poetic coşbucian din răscomentata de elevi poezie Vara. De la cosmos la teluric. Superb! Poate de la imaginea Ceahlăului din poezie mi-a rămas deformaţia, direcţia privirii. Străvechiul munte Pion... Doi munţi, două adoraţii, două naţii, două istorii pe acelaşi continent. Să continuăm cu teluricul, deci. În loc de idilicul dans cu băieţi şi fete, un bărbat, în maşină, citeşte ziarul. Calm, elegant. Când termină lectura, iese din maşină şi aruncă voluminosul ziar la coş. După un timp, observ pe faleză un bătrân cu un câine. Nu, nu e bătrânul cu câine din filmul lui Lelouch Un bărbat şi o femeie, dar asemănarea de situaţii mă frapează pe moment. Când bătrânul ajunge în dreptul coşului de gunoi, scoate ziarul voluminos aruncat acolo, se aşează pe o bancă şi citeşte tacticos mult timp. Asta zic şi eu economie... de hârtie, de bani.

Din cele 300 de zile însorite, câte se spune că are Grecia într-un an, noi am avut parte, nici nu se putea altfel, de 10 din cele 65 rămase, adică "parţial înnorate" cum zic cei de la meteo. Fireşte, mare dezamăgire în grupul de români cazaţi la Paralia. Mai ales că frigul de aprilie s-a făcut resimţit cu precădere în camerele de hotel, neprevăzute cu nici un sistem de încălzire. Dar căliţi în frigul blocurilor comuniste, ne-am descurcat cum am putut: am lăsat reşoul în funcţiune toată noaptea, am mai cerut o pătură, am mai încălzit cu apa caldă de la duş. Probleme de supravieţuire numai bune ca să ne scoată din cele metafizice. Dacă am da frâu liber spiritului critic acum, ar trebui să actualizăm formula "Teme-te de darurile grecilor". Darul: tariful redus în extrasezon se plăteşte cu frigul din cameră. Inventivi, grecii proaspăt îmbogăţiţi din Katerini, au ridicat pe ţărmul mării, relativ recent, la câţiva kilometri de capitala regiunii Pieria, hoteluri pentru turişti. Aşa au luat naştere micile staţiuni Paralia şi Olimpiaki Akti, de lângă Litohoro, la poalele Olimpului. Arhitectura lor simplă şi funcţională se încadrează armonios în peisaj. Caracteristica acestor construcţii, păstrată şi în oraşele mari, o dau terasele care înconjoară, de cele mai multe ori, toată clădirea, jur-împrejur, stabilind un permanent contact cu exteriorul. După impozantul castel de la Platamonas, aşezat pe o stâncă, drumul spre sud trece prin defileul râului Pinios, unde se află Mănăstirea Sfânta Paraschiva. Pentru a ajunge la Meteora străbatem Câmpia Tessaliei spre vest. De o parte şi de alta a şoselei se întind, din loc în loc, livezi cu măslini. În faţă se înalţă tot mai impunător zidul Munţilor Pindului, cel mai important lanţ muntos din Grecia. Crestele îmbrăcate în albul zăpezii dau un farmec deosebit peisajului pe măsură ce ne apropiem de stăncile miraculoase de lângă localitatea Kalambaka.

Cu adevărat miraculoase, în acest loc de ascetism şi de rugăciune, sunt aici cele 21 de mănăstiri, din care mai funcţionează azi doar şase, reunite într-un centru monahal puternic al Răsăritului Ortodox, ridicate încă din secolul al XI-lea pe aceste stânci abrupte şi foarte înalte, pentru a apropia spiritul asceţilor de divinitate. Autocarul urcă pe serpentine periculoase până la Sfânta Mănăstire "Schimbarea la faţă" pe care o vizităm în Vinerea Mare şi din acest motiv intrarea e liberă. Vedem scripetele cu ajutorul căruia se ridică la aceste înălţimi hrana călugărilor şi cele necesare întreţinerii complexului monahal, osuarul, butoaiele în care se păstrează vinul, sala de mese, biserica, toaca, cea care cheamă la salvare în arca bisericii. Un mic muzeu amenajat în incintă ne încântă ochii cu unele ciudăţenii. Aflăm, de pildă, că tradiţionalul costum al soldatului grec are o fustanelă din 400 de pliuri simbolizând cei 400 de ani de sub ocupaţia otomană sau că fesul cu ciucurul masiv format din fire negre reprezintă lacrimile femeilor care au plâns în anii de ocupaţie.

La coborâre, vedem din autocar alpinişti ce fac ascensiuni cu coarde pe stâncile golaşe. Cutezanţa fizică concurează cu cea spirituală. Patronul atelierului de artizanat din Kalambaka face cadouri celor care au cumpărat suveniruri şi icoane din magazinul lui. Primim o iconiţă.

Grecii sunt foarte religioşi. Pe marginea şoselei, în locuri unde nu vezi nici o casă în jur la câţiva kilometri, sunt amenajate, din tablă sau zidărie, lăcaşuri pentru lumânări, locuri pentru reculegere. Fiind în ajun de sărbătoarea Paştelui, aceste lumânări sunt aprinse până târziu în noapte. Le vezi de departe, imagini ale smereniei şi ale credinţei.

În noaptea Învierii, biserica din Paralia e arhiplină de lume ca şi piaţa din jurul ei. În patria ortodoxismului, slujba propriu-zisă e mai scurtă ca la noi şi nu se înconjoară biserica.

În dimineaţa duminicii de Paşte am uitat de dialogul meu obişnuit cu Olimpul. Şi cum să nu uit, când de la începutul plimbării mele matinale am fost atras mai mult de mirosul de carne friptă de miel decât de măreţia taciturnului munte! Imagine unică: în faţa caselor sau a restaurantelor, grecii se învârteau în jurul rotisoarelor care se învârteau şi ele la rândul lor, automat sau manual, nu are importanţă, cu câte un miel întreg – numai întreg – împănat şi uns cu mirodeniile de rigoare încât răspândea în toată staţiunea un miros irezistibil. La masa festivă din duminica Paştelui vinul a fost la discreţie, friptura de miel de asemenea, iar pe scenă a evoluat un ansamblu folcloric grecesc pe ritm de buzuki. Dansatorii ne-au învăţat pasul dansului lui Zorba. Chiar şi celor mai puţin talentaţi, printre care mă număr, li s-au dezlegat picioarele. Aşa că, după bâţâială pe scenă, am tot turnat în nişte cupe cilindrice din butoaiele cu vin puse la dispoziţie şi am plecat ultimii.

Ziua însorită şi caldă – singura - le-a determinat pe femeile din grup să-şi lepede grabnic sutienele şi să se întindă pe plajă. În apă n-au intrat decât nişte bărbaţi curajoşi, printre care mă număr, de data asta cu mândrie, chiar dacă apa mi-a ajuns mai sus de genunchi.

Drumul la Atena ne-a captat tot interesul şederii noastre acolo, dar, ca orice eveniment mult aşteptat, a trecut extrem de repede. A fost ceva de genul "Turul Muzeului Luvru în 15 minute" consemnat de umoristul francez Pierre Daninos în Turistocraţii, dar s-a meritat. Am plecat la 1 noaptea din staţiune ca să ajungem pe la 7 în Pireu să ne măsurăm cu uriaşele nave ancorate în port. Spectacol fascinant pentru generaţii întregi de truditori care au stat mereu aplecaţi deasupra pământului, fără să fi văzut marea, fără să le vâjâie mintea spre comerţ şi alte alea. Atena şi Pireu formează azi un singur oraş, o mare aglomeraţie urbană. Poluarea e şi ea la cote ridicate. Ca toate capitalele orientale, are şi strălucire şi mizerie. Autocarul se încurcă pe nişte străduţe din preajma unui stadion în şantier. Până în august construcţia trebuie terminată. Motocicliştii au luat iniţiative viteziste în traficul rutier al marelui oraş. Zărim din autocar Poarta lui Adrian, clădirea Parlamentului din Piaţa Syntagma şi ne oprim în faţa stadionului din marmură Panathinaikon, construit în 1895 cu prilejul inaugurării Jocurilor Olimpice moderne. Tabloul de onoare cu cei mai buni sportivi greci ai epocilor moderne va trebui să fie lărgit anul acesta.

Pe Acropole auzi toate limbile pământului, aparatele fotografice ţăcăne intermitent. Filmul meu tocmai s-a terminat. Mă ajută un tip să-l schimb şi îndrept obiectivul aparatului spre ce-i mai important: bucăţi din Parthenonul împânzit de schele şi macarale, Erechteionul vandalizat de turci, statornicile cariatide – se spune că una ar fi fost furată de un lord englez; ca să vezi la ce se dedau lorzii !– Odeonul, nu cel din Bucureşti, Propylea, poarta de acces, toată în reconstrucţie.

Coborând de pe Acropole, o luăm pe lângă ziduri spre cel mai vechi cartier al Atenei. Unghiul închis de verticala zidului şi orizontala unei terase pipernicite îmi aminteşte de locul în care Panait Istrati s-a fotografiat la o masă cu Nikos Kazanzakis. În această idee îmi fac şi eu o fotografie. Ajungem pe străzi comerciale, mici, intime, cu marfa aşezată direct pe trotuare. Zăbovim mai mult şi ratăm spectacolul schimbării gărzii din faţa Parlamentului. Compensativ, mă dau eu în spectacol în faţa grupului. În mână cu steguleţul grecesc cumpărat chiar atunci mă aşez lângă soldatul care stă stană de piatră cu arma la picior în vederea altei fotografii. Agit steguleţul, sunt vedetă, grupul se uită la soldaţi, dar mai ales la mine cu invidie. Le-am luat-o înainte. Apropierea de soldatul grec împietrit e prea mare. E ca şi cum aş vrea să-i iau arma sau cam aşa ceva. Un alt gardian (poliţist?) mobil se apropie de mine. Presimt că ceva rău are să se întâmple, dar nu ştiu ce. Îmi face ceva semne, dar eu nu înţeleg nimic şi în clipa următoare se produce dezastrul. Se aude o bubuitură puternică. Tresar speriat. Am impresia că s-a tras asupra mea şi aştept să mă prăbuşesc la pământ. Dar nu se întâmplă nimic. Nu s-a tras nici un glonţ, fireşte. Numai eu am tras o sperietură. Cei 6-8 soldaţi au trântit simultan puştile de caldarâm. Din cinci în cinci minute fac zgomotul ăsta. Pot să-mi fac fotografia, păstrând distanţa regulamentară faţă de soldatul îmbrăcat în costum tradiţional. E rândul celor din grup să-mi ceară steguleţul pentru a avea o amintire cu Parlamentul grecesc. Trecem pe lângă celebra Academie şi încet ieşim din tentacularul oraş. Îmi răsună în urechi, mecanic la început, din memorie, Acropolis adieu şi vocea sfâşietoare, emoţionantă a celebrei Mireille Mathieu. Nu pentru că m-aş simţi copleşit de cele câteva ore petrecute în inima miracolului grecesc, ci pentru că Atena e un oraş care te cucereşte brusc şi definitiv ca o iubire devastatoare.

În tot acest timp, Olimpul se arată la fel de tăcut, azi, în ziua plecării, ca şi în toate celelalte zile. Nu intervine în nici un fel în discuţie. Nu-mi trimite nici un semn. Mă străpunge cu acelaşi dispreţ suveran. Nici măcar nu are de gând să mă tutuiască altitudinar, concesiv. Trebuie să deduc din asta un lucru extrem de simplu: eu singur decid în câmpul ficţiunilor mele, fără aprobări sau derogări din afară. Abia când voi crede suficient de puternic în personajul meu, când zeul meu va deveni viu, extrem de viu şi credibil, voi putea spera la un dialog cu Marele Adormit în propria-i măreţie.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer