Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Amintiri fără culoare


Martin Vopěnka, traducere de Helliana Ianculescu

06.05.2015
Editura Vremea
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Martin Vopěnka
Amintiri fără culoare
Editura Vremea, 2015

Traducere din cehă de Helliana Ianculescu


Citiţi cuvântul de întâmpinare şi postfaţa acestei cărţi.

*****
Fragmente

Autobuzul numărul 102 pleca din dreptul cofetăriei cartierului praghez Kobylisy unde locuiam cu mama şi tata în anii şaizeci. Strada marginală ce cotea din Bulevardul Armatei Roşii (aşa se numea pe atunci strada principală cu şine de tramvai) era înconjurată doar de un zid pe care erau lipite afişe pestriţe ce-mi erau complet inaccesibile. Cu cât mai inabordabil era conţinutul afişelor, cu atât mai mult mă atrăgea vitrina cofetăriei din cartier. Ciocolată cu alune în ambalaj galben - de la bun început de două feluri: mare, cu alune întregi, mică, cu alune zdrobite. Banană în ciocolată (a rămas până astăzi - la fel ca mine). Gumă de mestecat Răţoiul Donald cu o poză în interior - o excentricitate în culori stridente în lumea de altfel lipsită de culoare a socialismului cehoslovac.

Toată săptămâna nu se întâmpla nimic neobişnuit pe această stradă. Dar în fiecare duminică după-amiază, în staţia autobuzului 102 se forma un ciorchine de oameni. Autobuzul era singura legătură cu sanatoriul aflat departe, în câmp, între localităţile Čimice şi Bohnice. Nu o dată am aşteptat acolo duminica împreună cu tata într-o mulţime ciudată de oameni tăcuţi. Urcam şi autobuzul traversa piaţa din Kobylisy unde se găsea o fostă mânăstire saleziană (pe vremea aceea era doar un internat pentru copiii cu defecte de vorbire). Trecea pe lângă o casă de raport, după care îşi continua drumul, urcând printre căsuţele şi vilele mici construite înainte de război la marginea oraşului, până ce ajungea în câmp.

Autobuzul oprea direct în faţa porţii sanatoriului uriaş care, din motive de neînţeles, ajunsese să devină atât de des locuinţa mamei mele. Trebuie să spun că uneori îmi trecea prin minte motivul; mai precis, aveam presimţirea că tata o lăsa să fie închisă acolo. Căci altfel de ce ar fi strigat mama după ajutor de la fereastra locuinţei noastre şi ar fi ameninţat că o să se omoare - că o să sară şi o să se zdrobească de caldarâm, iar Martin (aşa mă chema deja pe atunci) o să rămână fără mamă? Şi atunci când ieşea fugind în stradă doar cu lenjeria de corp pe ea, îmi era teamă că nu o să se mai întoarcă. Dar oamenii o aduceau înapoi, după care tata o certa şi se purta urât cu ea, aşa încât nu pricepeam absolut deloc de ce ambulanţa o lua numai pe ea.

Într-o zi am coborât din nou în faţa porţii masive a sanatoriului. Era sfârşit de vară sau început de toamnă. Păduricea deasă şi nerărită forma o mică insulă umbroasă între lanurile de porumb. Ne-am desprins împreună cu tata din mulţimea de oameni care aşteptau - pe atunci sanatoriul se deschidea numai de două ori pe săptămână - duminica şi miercurea - pentru o perioadă fixă de timp - şi am traversat păduricea, îndreptându-ne spre clădirea de piatră a uzinei de apă. La marginea câmpului am rupt fiecare câte un spic, după care ne-am întors - tocmai deschideau. Doar că pentru mine aici era staţia terminus. Copiii nu aveau voie să intre în acest spital.

Acum, când mă gândesc la toate acestea, am impresia că în loc de spital aici se deschidea gaura neagră din universul meu de atunci. Dar şi o gaură neagră în gândirea societăţii din acea vreme: socialismul trebuia totuşi să făurească oameni optimişti şi muncitori. Să fii altfel era ceva ruşinos. Despre sanatoriu nu se vorbea, era ca şi cum nu ar fi existat. Era un subiect tabu, iar eu nu ştiam de ce. Se spunea că mama nu putea să doarmă - boala ei era insomnia. Cu siguranţă că şi cei care veneau în vizită la apropiaţii lor se străduiau ca în gândurile lor să rămână în faţa porţii. Dar eu, eu nu voiam acest lucru. De ce nu aveam voie să o văd pe mama? De ce o închideau aici?

Intrarea era de fapt o sală încăpătoare, aflată în clădirea de trecere la care se ajungea din două părţi pe alei pavate şi în mijloc avea nişte scări. Totul mai este acolo şi astăzi.

Imediat în spatele primei uşi se afla poarta şi în pragul ei portari conştiincioşi. Aici era bine să rămân - nu aveam voie să trec nici prin sala care ducea către uşa din faţă, dincolo de care începea deja o altă lume - lumea mamei mele, lumea găurii negre. În ziua aceea, când poate de pe câmp mai adia ultima boare a verii târzii, portarul mi-a dat voie să trec de uşa din faţa mea.

Mama ar trebui să se simtă mai bine - aşa îmi spunea tata. Se zice că deja doarme foarte bine. Şi deodată am văzut-o cum se apropie de noi pe o potecă largă care în amintirea mea a rămas fără culoare, deşi în jurul ei se întindea parcul. În ciuda interdicţiei pe care o primisem, am luat-o la fugă către ea. Dar la jumătatea drumului am căzut şi m-am julit la un genunchi. Până să mă ridic, s-a apropiat de mine şi mi-a spus ceva care, în mod categoric, nu era atât de matern pe cât ar fi trebuit să fie. Nu, nu îmi aduc aminte să mă fi îmbrăţişat.

Aşa că fiecare dintre voi care sunteţi părinte, închipuiţi-vă: un copil de cinci ani aleargă să-şi întâmpine mama după o bucată lungă de timp... şi îşi zdreleşte genunchiul. În loc de bucurie are parte de durere....

Numai că amintirea mea nu este atât de încărcată de regrete. Îmi aduc aminte doar că am luat-o la fugă şi am căzut. M-am întins pe asfalt şi era păcat.

*

M-am născut la optsprezece ani după cel mai nimicitor război din istoria omenirii. Niciodată nu m-aş fi gândit că, dintr-o perspectivă mai largă asupra istoriei, sunt de fapt un copil născut după război. Bărbaţii şi femeile care se aplecau deasupra căruciorului de unde priveam lumea cenuşie de atunci se aflau atât de aproape de război cum mă aflu eu faţă de prima mea nuntă. Şi nu e mult de atunci. Dar era ceva în plus: bunicuţele, care se târau şontâc-şontâc pe trotuare în timp ce eu dormeam în căruciorul alb de modă veche cu roţi mari, se născuseră la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea. Trăiseră Primul Război Mondial ca femei tinere şi mature, îşi crescuseră copiii în timpul primei republici. Aceasta era memoria colectivă a omenirii în perioada când m-am născut eu. Culturi încă nedescoperite dăinuiau neatinse în comunităţi ascunse în codrii seculari şi globul pământesc nu îşi dezvăluise încă nici pe departe toate secretele lui geografice. Astăzi se scrie zece august două mii nouă. Dacă aş face un pas înapoi în copilăria mea, aş ajunge în anii şaizeci ai secolului trecut. Dar trecând prin omenirea de atunci, trecând printre locuitorii din Praga 8 Kobylisy şi printre toţi vecinii şi cunoscuţii, pasul meu ajunge mult mai departe - la cele două războaie mondiale, la revoluţia bolşevică, la gripa spaniolă, la Imperiul Austro-Ungar. La o viaţă fără maşini şi şosele - doar cu drumuri şi şine care îşi croiesc cale prin natură fără a se răzvrăti împotriva ei. Se îndreaptă către un ţinut cehesc ţesut încet din respiraţia naturală a veacului.

*

E de mirare că ne mulţumeam cu atât de puţin. A fost nevoie de aproape douăzeci de ani de comunism ca să se producă o dezrădăcinare atât de profundă. Îmi amintesc cum părinţii mei discutau acasă despre alegerea "metodei de votare". Cu această idee venise un locatar din imobilul nostru. Prin aceasta se înţelegea că întregul bloc (în total cam douăsprezece familii) va merge la alegeri şi toţi vor introduce în urnă buletinele de vot pe care erau înscrişi candidaţii partidului comunist fără să mai intre după paravan. În afară de aceste buletine de vot, altele nu erau la dispoziţie. Se punea problema că cel care s-ar fi dus cu buletinul după paravan, ar fi sugerat prin acest gest că eventual se putea gândi să şteargă numele scris pe buletin. Iar o asemenea judecată nu avea ce căuta la noi în casă.

Nu ştiu ce poziţie au luat până la urmă în această privinţă părinţii mei. În minte mi-a rămas numai tonul grav al discuţiei lor. Care mă tem că exprima doar concepţiile lor de atunci.

*

Imobilul în care locuiam era un fel de bloc al armatei. În spatele fiecărei uşi locuia câte un maior sau un colonel. Proptele în uniformă ale orânduirii de atunci. Asemenea grade nu puteau fi obţinute fără a avea o loialitate profundă faţă de statul socialist şi fără a fi membru activ al partidului comunist.

Cred că la primul etaj locuia familia Řehák. Erau cei mai în vârstă din tot imobilul, probabil nu aveau copii. Pe colonelul Řehák aproape nu mi-l mai amintesc. În schimb, doamna Řeháková spiona cum putea. Ceasuri întregi stătea în spatele uşii şi urmărea prin vizor ce se întâmplă pe palier. Când reuşeam să sparg geamul de la uşa de la intrare şi să mă tai, bineînţeles că era prima care ajungea la locul faptei.

La etajul doi locuia doamna Nechvilová. Nu ştiu dacă soţul ei nu era chiar general. În schimb, fratele era episcopul bisericii catolice. O combinaţie bizară.

În timp ce americanii aselenizau pe Lună, am urmărit la noi acasă transmisiunea în direct. Aveam un amărât de televizor alb-negru în care trebuia să loveşti cu pumnul din când în când ca să poţi vedea ceva. De multe ori pe ecran apăreau dungi orizontale. Tata era pe atunci conferenţiar universitar, dar leafa lui nu ajungea să ne putem cumpăra unul mai bun. Tocmai urmăream cum se deschide încet modulul Apollo, când la uşă a sunat doamna Nechvílová. Ne-a întrebat dacă poate să vină la noi la televizor fiindcă al lor nu mergea. Era curios fiindcă ei aveau un televizor mult mai bun decât al nostru. Aşa încât ne-am uitat împreună. Doamna Nechvílová ne-a spus că a auzit că modulul alb era purtat în spate de cosmonauţi pentru ca în situaţia în care ar fi căzut să se poată legăna pe suprafaţa lunii. Mai târziu tata ne-a spus că doamna Nechvílová venise la noi ca să afle ce poziţie aveam faţă de acest eveniment - dacă nu eram prea entuziasmaţi de succesul americanilor şi dacă nu izbutea să ne seducă ca să criticăm Uniunea Sovietică. Trebuie adăugat că transmisiunea în direct a acestui eveniment a fost fireşte unul dintre ultimele ecouri ale perioadei când Primăvara pragheză fusese deja reprimată. În anii care au urmat aşa ceva nu ar mai fi fost posibil.

*

Vecinii cei mai apropiaţi de la etajul nostru erau familia Žampacha. Nu ştiu ce grad avea domnul Žampacha. Mai important decât gradul lui era faptul că aveau un fiu pe nume Aleš, de aceeaşi vârstă cu mine. Ne vizitam în mod regulat şi urmăream împreună emisiunea de seară pentru copii. De asemenea, ne dezgoleam sub pat unul în faţa celuilalt. Până astăzi trebuie să mă plâng că el a început primul atunci când, la un moment dat, şi-a dat jos pantalonii, zicându-mi: "Asta e puţica mea şi ăsta e căcăul meu". Mi-a plăcut mult şi treptat am dezvoltat acest joc ca să devină mai variat, până în ziua când ne-a surprins mama. Niciodată nu o să uit discuţia care a urmat. Aleš s-a dus acasă şi eu am rămas cu mama la bucătărie. A început să vorbească mult şi să ne spună că nici ea, nici tatăl meu, nu au făcut aşa ceva niciodată. Nu simţeam nici un pic de regret - doar sfidare şi încăpăţânare.

De multe ori mă certam cu Aleš despre toate lucrurile posibile, mai ales în ajunul Crăciunului. În timp ce la mine venea Pruncul Sfânt (Personaj tradiţional care aducea daruri de Crăciun copiilor înainte de comunism şi după 1989. În perioada comunistă a fost înlocuit cu Moş Gerilă. - n.t.), lui îi aducea cadouri Moş Gerilă.

*

Trebuie spus că tovarăşii nu îi recompensau deloc regeşte pe ofiţerii credincioşi lor. Nu locuiam într-o casă luxoasă, ci doar într-o casă de raport obişnuită, din cărămidă, construită la sfârşitul anilor cincizeci. Un singur deceniu de socialism realist a fost de ajuns pentru ca toţi meseriaşii şi constructorii să-şi piardă complet minţile. Deoarece locuiam la ultimul etaj, tot timpul ne curgea apă înăuntru. Uneori se aduna atâta apă, încât trebuia să înşirăm oale pe duşumea. Apoi urmăream ore întregi cum pe plafon se dezvoltau hărţi întinse de umezeală. Iarna tata se urca pe acoperiş ca să arunce zăpada.

Locuinţa noastră era foarte mică. La început fusese o garsonieră, împărţită printr-un paravan într-o cameră şi o bucătărie, un mic antreu, o baie cu WC şi cămară. Dar cum am ajuns într-o asemenea casă locuită de militari? Am ajuns datorită bunicului Levčík, tatăl mamei mele. Nu prea ţineam legătura cu el şi cu soţia lui (bunica mea vitregă). Bunicul era o persoană importantă. Pe deasupra, la sfârşitul anilor şaizeci lucrase pe lângă ONU, la Geneva. Ca evreu provenit dintr-o familie modestă, era un comunist convins, chiar dacă reformator, deşi împreună cu bunica mea adevărată îşi salvaseră viaţa fugind înainte de război în Anglia. Schimbul complicat al unui apartament mare contra a două mici, la sfârşitul căruia părinţilor mei le-a rămas o amărâtă de garsonieră în Kobylisy, în timp ce lui un apartament 3+1 în Petřín, fusese organizat de el.

*

Membru al partidului comunist a fost din anul 1962 şi tatăl meu. A ieşit din partid în semn de protest faţă de ocupaţia sovietică şi până astăzi susţine că a intrat în partid la începutul anilor şaizeci numai ca să aducă în ţara noastră socialismul cu faţă umană.

*

Nu ştiu. Să intri după paisprezece ani de la puciul din februarie în partidul care s-a comportat dur cu toţi adversarii lui, a executat şi a trimis la puşcărie, a furat averile particulare şi a pus mâna pe o putere fără margini? Tata era un matematician recunoscut în toată lumea, o stea în domeniul lui. Cel mai tânăr doctor în ştiinţe, cel mai tânăr conferenţiar, cel mai tânăr prodecan, cel mai tânăr profesor... Aşa ceva încă nu se văzuse. Dar dacă nu ar fi fost membru al partidului comunist, ascensiunea lui ar fi putut fi atât de rapidă? Fără îndoială întrunea condiţiile ştiinţifice pentru a ocupa toate funcţiile sale. Dar ce s-a ales cu cei care aveau aceste premize, dar nu au intrat în partid?
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer