Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Muzică  Sageata  Clickantabil

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Gânduri de prieten al muzicii noi


Oltea Şerban-Pârâu

13.02.2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Care sunt orientările stilistice prezente în ultimul timp în muzica românească contemporană ? Are muzica nouă românească un cuvânt de spus în mişcarea internaţională din domeniu ? Cum funcţionează relaţia creator-interpret-public, lanţ esenţial pentru viaţa operei muzicale ? Întrebări la care răspunsurile tot fi mai diverse decât vă imaginaţi...

Preşedintele Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România, compozitorul Adrian Iorgulescu, ne oferă o primă părere.

Consider că muzica românească se găseşte într-un moment de apogeu şi de aceea şi regret faptul că ea nu se situează şi la nivelul de cunoaştere meritat. În fiecare an există multe premii internaţionale obţinute de compozitorii noştri, apar participări la festivaluri şi la alte manifestări, muzica românească fiind privită de fiecare dată ca reprezentând o cultură muzicală avansată în Europa, atât la nivel stilistic, cât şi al realizării tehnice. Opinia mea este că încă se face prea puţin şi că în România, spre deosebire de alte ţări din zonă (Cehia, Ungaria), statul nu se implică suficient în aducerea la cunoştinţa opiniei publice internaţionale a acestor lucrări. Însă mulţi compozitori tineri sunt solicitaţi cu comenzi din afară, au participări nu numai în cadrul festivalurilor, ci şi în emisiuni de radio sau în stagiunile unor orchestre străine. Opinia mea este că nu traversăm o criză axiologică, ci doar o criză de comunicare, în sensul că nu găsim canalele potrivite pentru a aduce la cunoştinţa opiniei publice ceea ce realizăm.

Deşi evident descurajată de evoluţia mediului cultural înconjurător, creaţia muzicală românească pare a-şi urma curajos drumul pe care s-a înscris în ultimul deceniu, apariţia unor noi lucrări fiind dublată pe de o parte de prime audiţii absolute în ţară şi în lume, iar pe de altă parte de noi apariţii de discuri şi cărţi şi, nu în ultimul rând, de premii. Creaţia contemporană românească este cu siguranţă domeniul muzical cel mai vitregit în contactul cu publicul şi beneficiază prea puţin de atenţia presei, fie ea şi de cultură. Şi este benefic să nu ignorăm acest domeniu, care, ca orice zonă rezervată aparent elitelor, îşi are rolul său extrem de important în evoluţia istoriei culturale.

Compozitorul Dan Dediu, şef al catedrei de compoziţie al Universităţii de Muzică din Bucureşti ne-a împărtăşit părerea lui despre acest subiect.





Muzica românească continuă să fie în ochii Occidentului un fenomen exotic. La fel ca orhideele care înfloresc nevăzute de nimeni, muzica românească este încă un călător clandestin în mass-media occidentală. Pe ici, pe colo, redactori ai posturilor culturale de radio şi televiziune, "descoperă" minunata muzică a lui Enescu, decriptată pentru uzul melomanilor avizi de rarităţi cu ajutorul singurei surse bibliografice existente într-o limbă de circulaţie: monografia lui Enescu scrisă de Noel Malcolm. Te şi întrebi cum e posibil ca toate tomurile tipărite în România despre Enescu - chiar şi în limbi de circulaţie - să nu existe pur şi simplu! Trebuie revăzute oare traducerile? Distribuţia? Tirajul? Contactele? Enescu? Aşa că ce să mai vorbim de restul ?

De multe ori fac un exerciţiu de imaginaţie şi mă gândesc ce va rămâne din cultura muzicală românească peste 50 de ani. Dacă nu facem acum ceva, eu cred că nu va rămâne mare lucru !

Trăim într-un timp ce şterge graniţele dintre genurile muzicale. Noul mileniu a început copios! Divertismentul invadează experimentul, rock-ul fraternizează cu simfonicul, jazz-ul cu folclorul, avangarda cu rap-ul, electronicul cu kitsch-ul, improvizaţia cu tehnologiile informatice. Excesul, altădată fala avangardei, se regăseşte acum înzecit în structura culturii pop. Remake-ul şi recycling-ul hrănesc o nouă specie de creatori, pentru care chestiunile materialului ori autenticităţii sunt "bătăi de cap" inutile. Instinctul, spontaneitatea, impulsul sunt valorile zilei impuse încet-încet de către aceşti fast-thinkers ai auditivului. Ei sunt replica vajnicilor "dansatori" ai cuvintelor gata preparate din talk-show-rile televizate (termenii americani acţionează aici precum odinioară o făceau formulele magice din poveşti).

Nu demult, vestitul cântăreţ de muzică pop Peter Gabriel se plângea că nu mai e înţeles de către noile generaţii, că muzica sa de acum face "pop-avangardă". Atunci ce să mai spunem de noi, compozitorii de muzică simfonică? Nimic altceva decât că suntem antrenaţi într-o luptă de gherilă perpetuă pe care am face bine să o conştientizăm şi să o ducem cu demnitate, în pofida rezistenţei sociale pe care o simţim. Să fim conştienţi, să iubim şi să credem în muzica pe care o facem, iar atunci ea va rămâne şi va obliga această cultură să ne accepte, împotriva oricăror obstacole.

Cei câţiva tineri "Don Quichote" sunt de ajuns pentru salvarea noastră culturală. Acest lucru, de altfel, nu este nou în România. Întotdeauna s-a întâmplat aşa: prin luptă împotriva curentului. Şi ce mare scofală, în definitiv, e să înoţi în josul râului, laolaltă cu tot noroiul ?


Poate vă întrebaţi ce s-a compus în anul 2002 ? Cu toate că acest fapt este mai puţin important pentru public... Pentru că aşa cum o carte nu devine subiect de discuţie decât după ce este publicată (fie şi în ziar, în foileton, pe Internet sau într-un tiraj oarecare), în cazul creaţiei muzicale o lucrare capătă viaţă doar atunci când este interpretată şi prezentată în concert, eventual şi înregistrată. Aşadar, din acest punct de vedere, pentru cititorul profan al acestor rânduri contează mai puţin că în urma audierilor din secţia simfonică sau corală a U.C.M.R. au fost "achiziţionate" lucrările X sau Y, şi mai mult faptul că la Operă, spre exemplu, s-a reluat o spectaculoasă montare a unui balet românesc contemporan, Roşu şi negru de Livia Teodorescu-Ciocănea (din păcate pentru o singură reprezentaţie). Piesele X şi Y s-ar putea să ajungă în sala de concert de-abia în anul 2003, poate mai târziu sau poate niciodată... Şi în acest ultim caz, faptul că au fost apreciate de colegi nu mai are importanţă pentru posteritate (decât în cazuri absolut excepţionale).

Compozitorul Octavian Nemescu, secretar al secţiei simfonice a U.C.M.R. ne-a vorbit despre aspecte estetice ale creaţiei contemporane actuale.

În epoca postmodernă pe care o traversăm (de vreo 20 de ani) şi în cea postculturală în care ne situăm acum, CULTURA decade din rangul ei (cândva statuat), rostogolindu-se parcă, pe zi ce trece, spre un neant desăvârşit. Iar muzica din zona cultă (a prezentului) lasă impresia că se află în avangarda acestei prăbuşiri. Cine mai simte nevoia, astăzi, de a fi cult ? Dincolo de acest aspect general, deloc optimist, încă se mai creează muzică ce poate fi considerată cultă, fără îndoială, pentru o mică minoritate de melomani (criza pe recepţie este o crudă realitate !).

În componistica actuală nu mai există curente şi direcţii comune, ci doar poteci, cărări individuale, răzleţe. Câţiva, puţini la număr, mai forează pe anumite direcţii (sau adâncimi) numai de ei ştiute. Unii reformulează date ale trecutului, în timp ce alţii repetă ceva ce s-a mai spus. În linii mari pluteşte în aer o oarecare stare de epuizare, mai ales, în planul limbajelor muzicale (să fie vorba şi de o criză pe emisie ?). Cu toate acestea, mai există încă sclipiri şi izbânzi notabile (în contextul acestor date), remarcate cam de toţi cei aleşi să judece operele confraţilor (o sarcină deloc confortabilă) ...

Aş menţiona, de pildă, farmecul particular, pe fondul unor emoţii autentice şi puternice, în muzica Doinei Rotaru, cu tendinţa ei de a surprinde esenţele folclorului sau abisurile onirice tulburătoare ale sonorităţilor lui Ulpiu Vlad, ori fascinaţia exotico-timbrală, pe trăiri intense, în acustica zămislită de Irinel Anghel, cât şi insistenţa pe ideea dialogurilor cu istoria în opusurile lui Liviu Dănceanu, de asemenea, profesionalismul matur ce caracterizează postmodernele construcţii sau deconstrucţii sonore purtând semnătura lui Dan Dediu.


Au fost o serie de prime audiţii naţionale şi, la fel de semnificativ, internaţionale. Trebuie să recunoaştem că pentru creaţia muzicală autohtonă este extrem de importantă difuzarea şi în afara graniţelor ţării. În cazul creatorilor români, aceasta este realizată prea puţin la nivel instituţional, totul bazându-se pe iniţiativa (şi relaţiile) fiecărui creator în parte, care găseşte felurite soluţii pentru a-şi lansa lucrările în circuitul internaţional. Evident că există şi excepţii (ne referim la participările la mari festivaluri de gen, la invitaţia acestora), dar compozitorul român este, fără îndoială, unul dintre cei care, paradoxal, a fost nevoit să descopere foarte repede după 1990 cum să se adapteze "pieţei" culturale, să găsească tot felul de căi de auto-promovare şi să depăşească statutul reflexiv al creatorului care are drept unic sens al existenţei creaţia. Astăzi, compozitorul român trebuie să lupte serios pentru a-şi putea auzi lucrarea interpretată şi apoi promovată ...

Iată ce ne-a spus pe această temă compozitoarea Irinel Anghel, director adjunct al Săptămânii Internaţionale a Muzicii Noi - 2003.





Aş menţiona astfel câteva împliniri în ceea ce priveşte stimularea şi reprezentarea peste hotare a muzicii noi din România: înfiinţarea unei noi organizaţii - ARFA (Asociaţia Română a Femeilor în Artă) a cărei preşedintă este compozitoarea Mihaela Vosganian, ce-şi propune promovarea creaţiei contemporane printr-o stagiune de concerte (Forum - Art) implicând o participare sincretică a tuturor artelor în jurul performanţelor muzicale susţinute de ansambluri ca Aperto, Archaeus, Game, Inter-Art, Pro Contemporania, Traiect; demararea unui festival ce se doreşte anual, de muzică "alternativă" - electronică şi asistată de ordinator - "AcusMANIA", prin efortul compozitorilor Iancu Dumitrescu şi Ana-Maria Avram ca şi al ansamblului Hyperion; apoi, implicarea notabilă a Institutelor culturale si cu precădere a Institutului Francez în susţinerea artei contemporane - inclusiv a muzicii româneşti, prin organizarea şi finanţarea unor concerte, conferinţe şi chiar a unui festival ("Ascultă şi vei înţelege") în colaborare cu Secţiunea Naţională Română a Societăţii Internaţionale de Muzică Contemporană; acordarea premiilor "Prometheus" ale Fundatiei "Anonimul", de care au beneficiat compozitorii Aurel Stroe şi Dan Dediu şi nu în ultimul rând, reprezentarea internaţională a muzicii româneşti la unul dintre cele mai importante festivaluri de creaţie contemporană - "Toamna varşoviană".

Rezistenţa în timp a Săptămânii Internaţionale a Muzicii Noi este remarcabilă. În 2002 s-au împlinit 12 de ani de cînd un grup de entuziaşti pornea sub egida U.C.M.R. o iniţiativă extrem de curajoasă, prin care urma ca timp de o săptămînă, întotdeauna între 23 şi 30 mai, la Bucureşti să fie prezentate publicului lucrări contemporane româneşti şi străine, rezervate celor mai diverse componenţe instrumentale, de la solo, ajungând la formaţie vocal-simfonică, operă sau balet. Dacă atunci era vorba numai de secolul XX, acum am ajuns şi la secolul XXI, iar primele audiţii absolute alternează cu lucrări devenite "clasice" ale repertoriului modern. Prin venirea în România a unora dintre cei mai importanţi interpreţi specializaţi în muzică contemporană, prin vizitele făcute de marii creatori ai vremurilor noastre în România, S.I.M.N. şi-a făcut datoria şi şi-a justificat pe deplin existenţa. Ceea ce este mai important este că ea reuşeşte să reziste în continuare, devenind deja un festival cu tradiţie. Au fost unele ediţii mai dense, altele mai puţin consistente, dar întotdeauna ambiţia organizatorilor de a nu se lăsa învinşi de birocraţie şi presiuni financiare a triumfat. În afara celor menţionate anterior, tot în 2002 s-a petrecut festivalul "Archaeus", construit în jurul unei formaţii specializate în interpretarea repertoriului contemporan şi la Chişinău, festivalul "Days of New Music", la care participarea românească a fost consistentă. Festivalurile nu reprezintă decât o parte a vieţii creaţiei muzicale contemporane. Dar este partea cea mai cunoscută, cea mai deschisă către public şi cea mai mediatizată (păstrând proporţiile). În plus, festivalurile sunt şi un prilej de bilanţ şi, cu siguranţă, ele ar putea creşte în importanţă, cu timpul.




(Grupul Archaeus, fotografie de Eugen Oprina)


Mă consider o "prietenă" a muzicii noi româneşti. Nu îmi permit să dau sfaturi, ci doar să împărtăşesc câteva gânduri, lăsându-i pe cei din interior să facă aprecieri stilistice. Consider că cel mai important lucru este ca muzica nouă să ajungă în sală, la auditor, ca aceste concerte să existe, să fie cât mai multe, iar din fiecare spectacol să se facă un eveniment. Inapetenţa publicului pentru acest gen de muzică nu este neapărat o chestiune pe care trebuie să o constatăm periodic cu un oftat prelung. Dacă există spectatori de teatru experimental, dacă lumea achiziţionează lucrări contemporane de artă plastică, dintre cele mai abstracte, refuz să cred că nu ar răspunde provocărilor care vin din domeniul muzical.

Problema este că trăim la începutul secolului XXI, când "atracţiile" sunt mult mai numeroase decât în urmă cu două-trei decenii, iar pentru a te impune în puzderia de oferte culturale, fie ele şi de elită, trebuie să reuşeşti să atragi atenţia. Şi poţi face acest lucru numai dacă transformi fiecare concert de muzică contemporană într-un eveniment autentic (eventual ajutându-te cu participarea altor arte) şi dacă reuşeşti să comunici date despre existenţa acestui eveniment prin cât mai multe căi, de la afişajul stradal şi mass-media, ajungând la Internet. Iar dacă "bugetul" unor concerte de acest gen nu este prea frecvent unul mare, atunci doar inventivitatea celui care îşi doreşte ca arta lui să ajungă la destinatar poate aduce succesul. Dacă aşteptăm ca stimularea creaţiei româneşti să vină din exterior, există riscul ca ea să se stingă şi prea puţini să ştie că acest lucru s-a întâmplat. Iar noi, creatorii şi prietenii contemporani acestei muzici suntem singurii care putem împiedica, încă, acest fenomen.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Resurse

0

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Alvin Ailey American Dance Theatre la Bucureşti (4.5/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Oedipe - 50
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Senzaţia şi clişeul (3.7/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Toamna simfonică (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Operă şi aer liber
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Muzica în mp3
Sageata Liter-Rock
Sageata UK top 50 - Acum 50 de ani
Sageata Top nostalgic


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer