Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Când fotografiezi pe cineva în oraş, totul este imprevizibil


Judy Florescu, un interviu cu Şerban Mestecăneanu

04.06.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Datorită artistului fotograf Şerban Mestecăneanu, Bucureştiul poate fi văzut în 37 de feluri prin prisma a 37 de personalităţi culturale care au acceptat propunerea de a fi imortalizate într-un loc cu însemnătate personală din Bucureşti. Împreună cu fotografii, pot fi citite şi gândurile fiecăruia legate de Bucureşti. Proiectul este realizat cu sprijinul ARCUB, iar albumul Bucureşti - Portret de artist poate fi achiziţionat de la Hanul Gabroveni.

[Albumul cuprinde o serie de portrete şi fotografii ale celor 37 de personalităţi culturale şi artistice invitate să ia parte la acest proiect şi care trăiesc în Bucureşti. Totodată, albumul conţine texte scrise de fiecare artist în parte, scurte povestiri în care aceştia vorbesc despre Bucureştiul lor personal: ce înseamnă acest oraş, ce emană sau cum anume şi-a lăsat amprenta asupra fiecăruia dintre ei.]


Judy Florescu: Spuneaţi la cele două lansări ale albumului Bucureşti - Portret de artist că pe dumneavoastră vă inspiră prezentul. Ce loc din Bucureşti credeţi că va trece testul timpului şi va rămâne neschimbat în fotografii?
Şerban Mestecăneanu: E o întrebare bună, dar e greu să găsesc un loc. Cred mai degrabă că nu un loc o să treacă testul timpului, ci pur şi simplu oamenii, bucureştenii. Cred că şi acum şi peste 50 de ani există ceva vizual care se va păstra. Mă uit şi prin fotografiile mele de-a lungul timpului. Fotografia de stradă pe care o faci în oraşul Bucureşti e diferită faţă de cea din alt oraş, New York, Paris, Berlin. E alt gen. Avem un fel de melanj datorită poziţionării geografice, în spaţiul balcanic. Acum ne dorim să fim destul de vestici. Am început să ne îmbrăcăm într-un anumit fel. Dar ceva acolo rămâne în noi şi chestia asta cred că o să se vadă şi peste 50 de ani şi peste 100 de ani. E simplu să spui - Arcul de Triumf, poate că ăsta o să rămână, că n-o să-l dărâme nimeni. Dar, cred că ar fi prea simplu să răspund doar atât. Cred în chestia asta cu oamenii care au un parfum local. Cred că asta simt şi cei care ies cu camera foto pe străzile Bucureştiului. La sfârşitul zilei când se duc acasă şi-şi fac selecţia există acea amprentă a oraşului, care de fapt mi-aş dori să rămână. Chiar dacă ne uităm acum la televizor şi vedem mai multe filme anglo-saxone decât vedem filme româneşti sau ruseşti cum vedeam pe vremuri, noi rămânem totuşi produsul acestei zone şi asta e de bine.

J.F.: De asemenea, spuneaţi că vă inspiră prezentul în fotografiile pe care le realizaţi şi nu aveţi cum să vă inspiraţi din trecut.
Ş.M.: Eu, ca fotograf, mă uit cu drag la fotografiile vechi şi-mi imaginez cum ar fi fost să fiu transpus în perioada aceea, să am şi o cameră foto cu care să pot fotografia, fiindcă sunt zone superbe. Dar tot uitându-mă la acele fotografii, până la urmă sunt atras mai mult de oameni decât de clădiri. Clădirile erau un fundal frumos, care astăzi poate s-a mai înrăutăţit în anumite zone, deşi au apărut alte clădiri noi care vin să pună în valoare imaginaţia arhitecţilor. Am o pornire împotriva maşinilor, care populează ca nişte gândaci acest oraş. Nu poţi să te bucuri de un colţ de stradă sau de un colţ de clădire, fără să fie în faţă 18 maşini şi altele 30 care trec în acelaşi timp. Pe când pe vremuri, dacă te uiţi la o poză cu Palatul Justiţiei, de exemplu, vedeai o clădire impunătoare, în dreapta şi în stânga nu avea nimic, faţă de ce e astăzi, nebunia asta, şi prin faţă treceau 2-3 persoane, domni cu joben şi doamne cu pălărie, ce arătau foarte frumos. Din punctul ăsta de vedere mi-aş dori să pot să fotografiez în trecut, dar nu se poate. Cel puţin eu nu am auzit până acum să existe vreo variantă ca asta să poată fi posibil, aşa că mă mulţumesc cu ce am. Şi cred că poţi să ajungi să-ţi placă să fotografiezi oraşul tău, indiferent că e Bucureşti sau alt oraş, dacă te apropii de oameni, dacă eşti prezent în viaţa de zi cu zi, dacă te plimbi pe străzi. Parcurile arată din ce în ce mai bine în Bucureşti, locuri în care oamenii se simt bine, mai ales în perioada aceasta a anului în care totul explodează de verdeaţă şi flori ce te învăluie în parfumul lor.

J.F.: Cele 37 de personalităţi culturale, care apar în Bucureşti - Portret de artist, au fost toate alegerile dumneavoastră?
Ş.M.: M-am dus cu o listă destul de mare la ARCUB, care număra 200 de personalităţi. Nu aveam un plan clar câţi oameni ne permitem să fotografiem, şi din considerente de timp şi din alte considerente, cumva am ajuns la 37 de personalităţi.

J.F.: Dacă ar fi să-mi povestiţi o amintire de la sesiunile foto?
Ş.M.: O amintire? Sunt multe... De exemplu, am descoperit împreună cu Ilinca Goia, Delta Văcăreşti. Ce a fost haios a fost că am ales locul împreună. Am fost la sfârşitul primăverii - începutul verii. Ne-a luat în jur de o oră să găsim locul în care să putem să fotografiem pentru că era chiar ca o deltă. Imaginează-ţi că trebuia să intrăm cât mai mult în verdeaţă, în stufăriş, în apă. Dar Ilinca a fost foarte inspirată şi a venit cu nişte cizme foarte drăguţe şi m-am bucurat că nu a avut nici o problemă să intre cu ele peste tot. Am vrut să se vadă că Bucureştiul are multă verdeaţă, ceea ce cred că este adevărat. Ilinca e foarte elegantă, foarte distinsă şi-mi place cum apare în fotografii. În momentul în care eşti în deltă, singurul lucru care te face să crezi că eşti în Bucureşti sunt blocurile acelea moderne din spate. Când te duci să fotografiezi pe cineva în oraş, pleci ca la luptă, nu ştii ce se va întâmpla. Poţi să dai de cineva foarte scorţos sau ai surpriza plăcută să ai parte de cineva care se dedică.

J.F.: Cum a fost sesiunea foto cu doamna Oana Pellea?
Ş.M.: Doamna Oana Pellea a vrut să meargă la Muzeul Nottara, care între timp nu mai este deschis. Este o casă cu o poveste foarte tristă, care la ora actuală este singura casă a unei personalităţi de teatru, şi nu oricine, chiar Nottara. Oana Pellea şi-a dorit să facem acolo pozele ca să tragă şi un semnal de alarmă. Clădirea e mică, cochetă, drăguţă, dar interiorul e plin de istorie. E impresionant. Eu de exemplu nu mai fusesem acolo, nu ştiam de spaţiul acesta. Şi pentru mine a fost o descoperire.

J.F.: Casa lui Nottara poate fi văzută doar în album?
Ş.M.: Da. Sună trist, pentru că suntem la nici un an distanţă de când am făcut pozele acelea şi vorbim deja de faptul că poate fi văzută doar în album. Ar fi frumos să putem să o vedem în continuare aşa cum a lăsat-o Nottara. Însă, cine ştie, poate se trezeşte cineva, chiar în ceasul al doisprezecelea şi face ceva.

J.F.: Ce alte poveşti ar mai fi de la sesiunile foto pentru Bucureşti - Portret de artist?
Ş.M.: A fost foarte haios cu Marius Manole. Ne-am dus pe clădirea aceasta înaltă de la intersecţia străzii Căderea Bastiliei cu Iancu de Hunedoara, blocul ING i se spune, dar de fapt clădirea se cheamă Crystal Tower. Deasupra are un helipad şi Bucureştiul arată superb. Am fost la asfinţit. Ne-am dus acolo şi am fost surprins de emoţia lui de înălţime. Accesul pe acel helipad se face pe nişte scări laterale care sunt pe marginea acelui acoperiş. E totul foarte sigur. Pe acolo vine Smurd-ul, trec persoane. Eu recunosc că nu ştiam că am frică de înălţime dar în momentul în care te vezi la etajul 25-26, simţeam că trebuie să-mi strâng camera foarte bine pe mână şi să mă adun. Marius a fost foarte dârz şi a ieşit în poze foarte relaxat, deşi era aşa pătruns de emoţia altitudinii.
Cu domnul Mircea Albulescu, iarăşi a fost interesant. În primul rând mi-a fost foarte greu să dau de dumnealui pentru că este foarte ocupat. Îmi spunea mereu "bunul meu". Am ales să mergem în Parcul Carol. El a vrut să arate în fotografii într-un fel imaginea sufletului lui. Este foarte zvelt, foarte agitat, foarte dornic, e energic. Şi aşa a apărut poza cu dumnealui îndoind un copac cu forţa lui colosală. Chiar dacă nu l-a îndoit în realitate, imaginea surprinde forţa interioară şi tinereţea sufletului său.

J.F.: Care a fost cea mai inedită întâlnire dintre cele 37?
Ş.M.: Pentru mine, toate cele 37 de întâlniri, în afara faptului că au fost o aventură în sine, au fost o ocazie să pot să descopăr nişte oameni în spatele măştilor. Îi vedem la teatru, la televizor, le vedem lucrările, dar nu-i cunoşti. Îţi faci o impresie despre ei. Şi uneori realitatea poate să vină să contureze impresia pe care ţi-ai făcut-o sau s-o schimbe complet. Cred că de fiecare dată când descoperi că un om se află în spatele acestor măşti şi e foarte aproape de tine, cu plusurile şi cu relele pe care le are fiecare, atunci cu atât mai mult te simţi mai aproape de el şi trebuie să-i dai mai mult din căldura pe care tu speri să o transmiţi.

J.F.: Cât de importantă este relaţia pe care o aveţi cu persoana pe care o fotografiaţi?
Ş.M.: Ca fotograf e simplu să faci o fotografie, dar la sfârşit când te duci şi faci selecţia, uneori descoperi că nu-ţi place ce a ieşit, pentru că nu ai avut un raport cu acea persoană. Însă în clipa în care reuşeşti, este un sentiment sublim. Am acasă mii de fotografii care pentru mine sunt foarte importante ca amintire. Nu îmi place să explic foarte mult despre un proiect, îmi place să surprind la final cu produsul finit. În tot albumul, sper să se vadă acest lucru, fotografiile nu sunt deloc regizate. M-am dus cu aceşti oameni, am avut un spaţiu propus şi acolo ei s-au jucat pe ei înşişi.

J.F.: Aţi avut un plan al poveştilor din album?
Ş.M.: Alături de Corina Duma am încercat să aranjăm fotografiile în aşa fel încât să iasă o poveste. Au fost mai multe variante - să începem cu Bucureştiul modern, să punem Bucureştiul vechi într-o anumită parte, să începem cu Bucureştiul vechi şi să intercalăm şi până la urmă le-am lăsat să se aşeze. A fost ca un puzzle. Am încercat să iasă cât mai fluid, fluent, să fie uşor de răsfoit şi să nu fie obositor. Sper că am reuşit.






Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer