Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Cuvânt înainte la Viaţa mea - Autobiografie


Lev Troţki, traducere de Eugen Damian

TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Lev Troţki
Viaţa mea - Autobiografie
Editura Meteor Publishing, 2015

Traducere din engleză de Eugen Damian


Citiţi un fragment din această carte.

*****
Intro

Lev Troţki, apropiatul colaborator al lui Lenin, organizator al Marii Revoluţii din Octombrie şi conducător al Armatei Roşii în războiul civil, a scris autobiografia Viaţa mea în 1929, când îşi începuse viaţa nesigură în exilul la care fusese condamnat de regimul lui Stalin. Viziunea lui asupra mişcării comuniste - lupta clasei muncitoare definită de Marx şi de Lenin - fusese mereu una universală, în care solidaritatea proletară internaţională se ridica deasupra intereselor naţionale înguste.
 
Autobiografia de faţă, prima operă scrisă de Troţki în exil, este fără îndoială una dintre cărţile de referinţă ale timpului nostru. Cu siguranţă că atunci când a început să scrie povestea vieţii sale şi-a dat seama cât de importantă putea fi o asemenea carte. Nu a considerat niciun moment că era vorba de memoriile unei cariere încheiate. Dimpotrivă, a tratat-o ca pe o parte integrantă a vieţii sale active, ca pe o modalitate prin care se putea uita în urmă la toate evenimentele la care participase pentru a le evalua în lumina propriei experienţe şi concepţii şi pentru a continua lupta plecând din acest punct.
 
Troţki scrie această autobiografie în calitatea sa de lider şi de purtător de cuvânt recunoscut al comunismului internaţional, opus dictaturii lui Stalin. Fiind una dintre figurile centrale ale revoluţiei bolşevice, Troţki rămâne în aproape toate cazurile singurul martor ocular al intrigilor şi al luptelor timpurii din interiorul guvernului comunist. Interpretarea pe care Troţki o dă evenimentelor şi forţelor puse în mişcare nu are egal. Mintea sa strălucită era înzestrată cu o mare putere de pătrundere. El a prezis ridicarea noii birocraţii sovietice cu o uimitoare precizie şi a inventariat crimele lui Stalin cu cincisprezece ani înainte ca Hruşciov să ţină senzaţionala sa cuvântare din 1956.
 
Exilul lui Troţki l-a plasat în afara Partidului Comunist oficial şi în afara lumii politice în ansamblul ei. Totuşi, în acest fascinant document, el rămâne fidel filozofiei revoluţiei mondiale permanente, oferind perspectiva unui om informat în cel mai înalt grad asupra luptei pentru viitorul socialist al omenirii.

*****
Cuvânt-înainte

Vremurile noastre sunt din nou bogate în memorii, poate mai mult ca oricând. Şi asta pentru că sunt atâtea de spus. Cu cât epoca este mai dramatică şi mai bogată în schimbări, cu atât mai intens devine interesul manifestat faţă de istoria curentă. Arta de a picta peisaje n-ar fi putut apărea niciodată în Sahara. "Intersecţia" dintre două epoci, valabilă şi în prezent, dă naştere dorinţei de a privi ziua de ieri, deja depărtată, prin ochii participanţilor săi activi. Aşa se explică uriaşa dezvoltare a literaturii memorialistice în anii de după ultimul război. Poate că acest lucru reprezintă o justificare şi pentru volumul de faţă.
 
Însăşi venirea sa pe lume se datorează pauzei apărute în viaţa politică activă a autorului. Unul dintre popasurile neprevăzute, deşi deloc accidentale, din viaţa mea s-a dovedit a fi Constantinopolul. Iată-mă stabilindu-mi aici tabăra - dar nu pentru prima dată - şi aşteptând răbdător să văd ce urmează. Viaţa unui revoluţionar ar fi de-a dreptul imposibilă fără o anumită doză de "fatalism". Într-un fel sau altul, perioada Constantinopol mi-a oferit cel mai potrivit moment pentru a privi în urmă înainte ca circumstanţele să-mi permită să merg mai departe.
 
La început, am scris pentru ziare diverse schiţe autobiografice şi am crezut că o să mă rezum la ele. Dar vreau să spun că, din refugiul meu, n-am putut urmări forma în care aceste schiţe au ajuns la public. Însă orice scriere îşi are propria sa logică. Aşa că nu mi-am intrat în mână până când nu am terminat acele articole. Apoi am decis să scriu o carte. Am recurs la o scară diferită şi infinit mai largă, reluând întreaga lucrare şi ducând-o la bun sfârşit. Singurul lucru pe care-l au în comun articolele de ziar iniţiale şi cartea de faţă este faptul că tratează acelaşi subiect. Din toate celelalte puncte de vedere, sunt complet diferite.
 
M-am ocupat în detaliu de cea de-a doua perioadă a revoluţiei sovietice, al cărei început a coincis cu boala lui Lenin şi cu începerea campaniei îndreptate împotriva "troţkismului". Lupta epigonilor pentru putere, aşa cum voi încerca să demonstrez, nu a fost doar o luptă a personalităţilor; ea a reprezentat un nou capitol politic - reacţia împotriva lui Octombrie şi pregătirea Thermidorului. De aici decurge în mod firesc şi întrebarea care mi-a fost pusă de atâtea ori: "Cum ai pierdut puterea?"
 
Autobiografia unui politician revoluţionar trebuie să atingă în mod inevitabil o serie de chestiuni teoretice legate de dezvoltarea socială a Rusiei şi, parţial, de cea a întregii umanităţi, dar mai ales de perioadele critice numite revoluţii. Sigur că n-am putut examina în paginile lucrării de faţă complicatele probleme teoretice, vitale prin însăşi esenţa lor. Aşa-numita teorie a revoluţiei permanente, care a jucat un rol atât de important în viaţa mea şi, mai mult decât atât, dobândeşte o realitate atât de vie în ţările din Est, traversează cartea ca un laitmotiv difuz. Dacă acest lucru nu-l satisface pe cititor, pot spune că tratarea problemei revoluţiei în esenţa ei se va constitui într-o altă carte, în care voi încerca să formulez principalele concluzii teoretice ale experienţelor din ultimele decenii.
 
Pentru că în paginile cărţii se regăsesc mulţi oameni, portretizaţi nu întotdeauna în lumina pe care şi-ar fi ales-o pentru ei înşişi sau pentru taberele lor, unii dintre ei vor considera că povestirii mele îi lipseşte o necesară detaşare. Chiar şi extrasele publicate în ziare au atras anumite contestări. Este inevitabil. Nimeni nu se îndoieşte de faptul că, în cazul în care aş fi reuşit să fac din autobiografie un simplu dagherotip al vieţii mele - lucru pe care nu l-am intenţionat niciun moment -, ea ar fi provocat ecouri puternice ale discuţiei începute la vremea aceea de coliziunile descrise în carte. Cartea de faţă nu este o fotografie obiectivă a vieţii mele, ci o parte componentă a ei. Continui în aceste pagini lupta căreia i-am dedicat întreaga mea viaţă. Descriind, caracterizez şi evaluez; povestind, mă apăr pe mine însumi, iar adesea atac. Mie mi se pare că aceasta este singura metodă prin care o autobiografie poate deveni obiectivă într-un sens superior, adică făcând din ea expresia cea mai adecvată a personalităţii, condiţiilor şi epocii.
 
Obiectivitatea nu este pretinsa indiferenţă cu care ipocrizia crasă, vorbind despre prieteni şi duşmani, îi sugerează indirect cititorului ceea ce găseşte incomod să afirme direct. Obiectivitatea de acest tip nu este decât un artificiu convenţional. Eu nu am nevoie de el. De vreme ce m-am supus necesităţii de a scrie despre mine însumi - încă n-a reuşit nimeni să scrie o autobiografie fără să vorbească despre sine însuşi -, nu am niciun motiv să-mi ascund simpatiile şi antipatiile, iubirea sau ura.
 
Cartea de faţă este una a polemicilor. Ea reflectă dinamica vieţii sociale construite în întregime pe contradicţii. Atitudinea impertinentă a şcolarului faţă de profesorul său; împunsăturile de invidie din saloane, mascate de curtoazie; constanta competiţie din comerţ; rivalitatea frenetică din toate ramurile ştiinţelor pure sau aplicate, din artă şi sport; încleştările parlamentare care scot la iveală profunda opoziţie de interese; lupta turbată şi continuă dintre ziare; grevele muncitorilor; împuşcarea participanţilor la demonstraţii; pachetele cu explozibil pe care vecinii civilizaţi şi le trimit unii altora pe calea aerului; limbile de foc ale războiului civil aproape niciodată stinse pe planeta noastră - toate acestea sunt forme ale "polemicilor" sociale, de la cele obişnuite, constante şi normale la cele ale războiului şi ale revoluţiei, care sunt extraordinare, explozive şi vulcanice. Aşa este epoca noastră. Cu toţii am crescut cu ele. Le respirăm şi trăim prin ele. Cum să nu polemizăm dacă dorim să fim devotaţi perioadei noastre respectând moda zilei?

(L. Troţki, Prinkipo, 1929)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer