Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

10 pentru Film la TIFF, 2015 - Mă bucur că nu m-ai întrebat ce e teatrul


Mihai Alexandru Ion, un interviu cu Lucian Rus

24.05.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Lucian Rus e un punker care spune Sărut mâna! şi nu-şi cumpără niciodată haine din sh. Ceea ce surprinde e că în ambele ipostaze reuşeşte să fie autentic. A lucrat cu Victor Ioan Frunză, Radu Afrim, Andrei Măjeri şi cu echipa de la Scrie despre tine. A studiat la UNATC la clasa Florin Zamfirescu şi acum este masterand, anul 1 - actorie. Cu el am lucrat la două spectacole, Vătraiul după Vladimir Sorokin şi Azilul după Maxim Gorki. A fondat Compania RAMPA alături de Adela Bengescu, Armine Vosganian, Florin Crăciun, Teodora Filip şi subsemnatul. Repetă, construieşte decoruri, dă cu mătura, scrie proiecte, joacă (tare) şi are convingeri puternice despre teatru. (Mihai Alexandru Ion, regizor)


"Când îl întâlneşti pe Lucian Teodor Rus, vezi un băiat frumos, modest şi cu mult bun simţ. În acelaşi timp, ai putea crede că e "cuminte". Când l-am văzut în primul examen, mi-a plăcut că nu a fost deloc "cuminte". Am observat lucrul acesta şi pe scenă, fiind un partener care îţi oferă mult şi pe care te poţi baza. Ei bine, Lucian este un astfel de talent." - Alexandru Konyar, actor Compania RAMPA
 
Mihai Alexandru Ion: LiterNet-ul m-a convins să încep un dialog public cu tine spunându-mi că din moment ce am lucrat împreună în teatru ne cunoaştem mai bine. Eşti de acord? Speculăm puţin această afirmaţie, care la bază este evidentă, şi îţi propun să vorbim despre această cunoaştere dintre oameni specifică teatrului.
Lucian Rus: Mă bucur că nu m-ai întrebat ce e teatrul. Apropo de asta, am vizionat recent un interviu cu actorul şi poetul Emil Botta. Când a fost întrebat dacă i se poate cere o definiţie a teatrului, a răspuns: "Nu, nu-mi cereţi o definiţie a teatrului". Dacă acest colosal artist pe care îl admir enorm, a mărturisit că "nu am ştiut să definesc", de ce aş avea eu un răspuns la această întrebare? Asta a fost ca să lămuresc din start faptul că habar n-am ce e teatrul şi că m-aş înspăimânta puţin dacă aş avea asemenea răspunsuri. Revenind la întrebarea ta, care e mai specifică, pot să spun că, în acest moment imatur, al începuturilor, teatrul mă ajută să-mi fac de cap. Uneori, pe stradă sau în supermarket, la curs, chiar şi când sunt spectator la teatru, îmi vine să ţip sau să fac ceva. Orice. Ceva ce n-aş face în mod normal. Însă când joc, am mai mult curaj ca în viaţă. Poate e stupid. Funcţionează, prin urmare, ca terapie, dar încerc să depăşesc acest nivel, să devin profesionist, cum s-ar spune, nu doar să uzez de prilejul de a mă exhiba, prilej de care în viaţă, din cauza normelor sociale, sunt privat.
 
M.A.I.: Aş reţine afirmaţia ta că atunci când joci ai mai mult curaj ca în viaţă. Eşti de acord că în teatru, deşi cu alte identităţi, oamenii sunt mai mult ei înşişi decât în alte situaţii sociale?
L.R.: Poate că da. Nu ştiu, cel puţin mie îmi place să îmi permit să fiu mai liber. Acum observ că eu tot vorbesc de mine, de ce mi se întâmplă, iar tu vorbeşti de oameni. E clar cine are viziunea de ansamblu.
 
M.A.I.: Bine, lăsăm oamenii...
L.R.: Aici îţi făceam un compliment şi observam cât sunt de egoist eu. Îmi place şi mie să vorbesc despre oameni...
 
M.A.I.: Mulţumesc. Cred că amândouă, şi "egoismul" tău şi aroganţa mea de a vorbi despre oameni în general pot fi scuzate de fişa postului. Ce vrea "egoistul" Lucian Rus să audă după spectacol? "Ce tare a fost Lucian!" sau "Ce tare era personajul X!"?
L.R.: Ce să zic, eu mereu am avut nevoia asta de a fi plăcut. Şi de mic am tot tânjit după confirmări. Reacţionez ciudat la complimente, dar cumva, mereu mi-a plăcut să se spună lucruri bune despre mine şi dacă se poate, să le aud şi eu. Doar că nu prea le cred atunci când îmi ajung la urechi şi vreau să le aud atunci când ştiu că n-am nicio şansă. Dar îmi doresc să-mi doresc cu adevărat ca, atunci când joc, să primeze povestea şi personajele din spectacol, aşa încât sensul a ceea ce propune spectacolul să conteze în mod real pentru spectator. Mi-e foarte greu să esenţializez ce vreau să spun acum. Dar Yoshi Oida o spune mult mai frumos când vorbeşte de actorul invizibil. Actorul care îl face pe spectator să vadă luna, nu să-i admire graţia de care dă dovadă atunci când realizează acest gest. Încerc, cu greu, să nu mă las cuprins de vanitate, care, ce-i drept, zbiară înăuntrul meu.
 
M.A.I.: Pentru tine, la modul ideal, actorul este doar reprezentantul personajului său, nu şi creatorul sau proprietarul lui. Am înţeles corect?
L.R.: Cred că actorul trebuie să implice în rol universul personal, dar în acelaşi timp să renunţe la vanitatea de a se arăta.
 
"Îl cunosc de 4 ani, dar ne-am întâlnit cu adevărat lucrând la Azilul. Lucian a reuşit să mă surprindă şi să mă provoace pe scenă. În plus, mi-a câştigat încrederea. Pare un detaliu, dar când eşti târâtă prin scenă, aruncată dintr-un loc în altul fără să poţi să te mişti, e important să ai încredere în partenerul tău. Înseamnă că el are grijă de ceilalţi colegi şi pe mine mă linişteşte." - Adela Bengescu, actriţă Compania RAMPA

M.A.I.: Am lucrat împreună până acum la două spectacole şi de fiecare dată am simţit că nu te aşteptai la rolul în care te-am distribuit. În Vătraiul erai mai degajat când inversam rolurile şi repetai personajul anchetatorului în locul deţinutului. În Azilul joci un muncitor comunist, semianalfabet, care îşi bate nevasta. E ceva opus "noului val", care caută asemănările fizice, temperamentale şi caracteriale între actor şi personaj pentru a câştiga firescul. Pe mine mă interesează mai degrabă asemănările mai profunde între actor şi personaj, care ţin de... arta actorului.
L.R.: Îmi place mai mult sau mi-e mai comod (ceea ce nu e neapărat un câştig) să joc roluri de care mă simt apropiat. M-ai distribuit în roluri pe care nici măcar nu le înţelegeam, le criticam, le judecam. Sincer, am trişat puţin şi le-am adus aproape de mine. Dar am încercat să mă judec şi pe mine (fac asta, ca exerciţiu, dar cele mai multe ori nu-mi iese, sunt prea îngăduitor în ceea ce mă priveşte) şi mi-am dat seama că tot ce detestam la acele personaje, există, într-o anumită măsură şi în mine. La Clesci, cred că ai reuşit să surprinzi, ca asemănare, faptul că mi-e foarte greu să relaţionez cu ceilalţi. În Vătraiul, îmi plăcea să fiu în poziţia de putere, dar o exercitam ca o manie, era o plăcere grotească. Nu ştiu dacă înţelegeam acel rol, îl vedeam vulnerabil. De fapt, cam asta mă interesează la personaje, la oameni. Să găsesc punctul în care sunt lipsiţi de apărare, dar pare că au un curaj nebun. Nu ştiu dacă ţi-am răspuns la întrebare. Erau personaje provocatoare, multidimensionale.
 
M.A.I.: Ce înseamnă teatru provocator?
L.R.: Cred că un prim pas îl fac spectacolele care mă fac pe mine, spectatorul, să înţeleg ceva nou, mă modifică, ca fiinţă, ca mod de a vedea lucrurile.

"Încă de când am început să numărăm bucăţile de parchet din sălile U.N.A.T.C.- ului (exerciţiu cunoscut de cei care au trecut prin şcoală) şi până când tot împreună am construit decorurile unui spectacol cu buget redus, am avut plăcerea să-l tachinez pe Lucian, să-l supăr sau să-l contrazic. Uneori e foarte amuzant - poate fără să-şi dea seama." - Răzvan Răduţă, actor Compania RAMPA

M.A.I.: Şi cum vezi teatrul generaţiei din care facem parte?
L.R.: Cunosc actori care sunt foarte talentaţi, dar vor să se lase de teatru. Care n-au avut şansă şi nu au perspectiva de a trăi din această meserie. Cum sunt câţiva colegi din Azilul care sunt foarte buni, pe care îi admir şi de la care am ocazia să învăţ, care ar trebui să fie în mai multe producţii, să joace, să ştie lumea de ei. Dar e singurul spectacol în care joacă. E îngrozitor. Trebuie să dăm noi din coate, cum putem. Să încercăm să supravieţuim în această lume a "spectacolului teatral şi cinematografic" dacă-mi permiţi să te citez.

M.A.I.: O perspectivă optimistă...
L.R.: Nu ştiu. Ţine mult de şansă, de noroc. Prea mult. Nu vreau să mă plâng, se întâmplă să-mi surâdă şi mie norocul. Cum e cazul acum, urmând să fac parte din programul 10 pentru film de la TIFF. Cu această ocazie, ţin să le mulţumesc tuturor celor din echipa de selecţie a acestui program, şi anume: Tudor Giurgiu, Cristiana Gavrilă, Răzvan Penescu, Iulia Popovici, Cristina Rusiecki şi Oana Stoica. Şi să le spun că mai am mulţi colegi care ar merita această şansă.

M.A.I.: Atunci vina este undeva în societate, în lipsa de criterii.
L.R.: Oare societatea mai are nevoie de noi? Nu vreau să discutăm teorii care spun că mereu e nevoie de actori, de teatru, de artă... Întreb pe bune. Oare spunem ceva valabil şi interesant, prin ceea ce facem, celorlalţi? Sau suntem ca cei din Azil? "Rumeguşul de care nu mai era nevoie l-a luat apa."

M.A.I.: Apa derizoriului? Această discuţie despre relevanţa unei generaţii mi se pare foarte importantă şi poate din această cauză greu de articulat. Cum ar începe pentru tine manifestul generaţiei noastre? Care ar fi prima frază?
L.R.: Noi, ăştia tineri şi pricăjiţi, mai contăm? E nevoie de noi?

M.A.I.: În cazul în care istoria n-a murit cu adevărat, ar trebui să contăm.
L.R.: Oare? Ne punem din ce în ce mai des întrebarea asta într-o lume care judecă totul din punctul de vedere al utilităţii, al productivităţii.

M.A.I.: Sau al eficienţei economice. Dar astea sunt doar cenzură, economică, doctrinară... Să vorbim despre un manifest stilistic. Ai fi de acord să abandonăm "teatrul sărac", care chiar a devenit sărac, cât şi formele marginale sau de nişă şi să ne ocupăm de spectacole-lumi, de teatrul unificator, bogat şi integrator? Şi asta nu doar la un spectacol, ci ca un program de durată.
L.R.: Uite, vezi de ce tu eşti regizor şi eu vreau să fiu actor?

M.A.I.: Tu eşti actor, unu. Doi, râzi tu acum, dar o să vezi că spectacolul-lume o să fie pe primul rând al manifestului şi jos semnătura ta. Continuă.
L.R.: Domnilor, doamnelor, faceţi cunoştinţă cu un regizor. Din punctul meu de vedere, e bine să existe mai multe forme de teatru şi nu văd nicio problemă în a avea parte de experienţe cât mai diverse. Problema apare când teatrul independent nu e o opţiune.

"L-am urmărit prin prismele unei partenere de scenă, de platou, a regizoarei de film şi a colegei de trupă. Datorită polivalenţei şi capacităţii sale imense de lucru, am lucrat în proiecte de teatru în spaţii şi formule neconvenţionale, scurtmetraje inspirate din lumea dansului şi din istoria recentă a Bucureştiului, dar şi opere muzicale." - Armine Vosganian, actriţă Compania RAMPA

"E un bun actor, mă face să cer mai mult de la mine şi e şi un om bun cu un umor excelent." - Tudor Morgovan, actor Compania RAMPA

M.A.I.: Amândoi lucrăm într-o trupă independentă, Compania RAMPA. Azilul l-am produs în 2014 într-o fabrică dezafectată din centrul Bucureştiului, în regie proprie, de capul nostru. În aprilie 2015 l-am jucat pe scena Teatrului Bulandra, într-un cadru instituţionalizat, cu o infrastructură mult mai complexă, cu alte proceduri şi cu un alt public.
L.R.: Am cărat ceva mai puţin decor, a fost mai curat, am fost nevoiţi să vorbim mai tare. Pentru mine, diferenţele au fost din această sferă. Poate că publicul e cel care percepe mai mult diferenţele. N-am încercat să joc altfel, doar pentru că eram pe o scenă.
 
M.A.I.: Acum eşti punker! Dar trebuie să recunoşti că spaţiul e foarte important...
L.R.: Cred că importante sunt relaţiile care s-au închegat între noi, ca actori care au existat împreună spunând vorbele altcuiva. Relaţii care, din punctul meu de vedere, ar putea să funcţioneze şi dacă am juca spectacolul în pădure. Partea bună cu sala mare a fost că l-am prezentat unui public larg, că ne-au văzut mai mulţi oameni. Ceea ce e important.
 
M.A.I.: Şi că un teatru de stat, prestigios, a colaborat cu o companie independentă, punker-ule!
L.R.: Punker? Nu mai sunt în clasa a VI-a, chiar dacă nu pare. Şi desigur, mulţumim frumos teatrului de stat prestigios.
 
"Ţine foarte mult la rolurile lui. Şi la părerile lui despre personajele pe care le joacă. Chiar dacă nu sunt aceleaşi cu ale regizorului!" - Florin Crăciun, actor Compania RAMPA
 
"Ştie foarte bine să te surprindă în scenă, devine lider, chiar dacă pare mai degrabă un adolescent care nu vrea să-şi depăşească condiţia; când vine vorba de ceva serios, vezi cine e Luci şi cum gândeşte el cu adevărat." - Marian Olteanu, actor Compania RAMPA
 
M.A.I.: Spui că au fost doar diferenţe tehnice şi atât, dar uneori mă gândesc că noi în teatrul independent, ocupându-ne şi de partea administrativă, de finanţare şi promovare, pierdem foarte mult. Pierdem din partea creativă. Pe de altă parte, trebuie să te intereseze şi pentru cine faci teatru, cine plăteşte, ce vrea să vadă publicul, ce-l interesează, şi asta poate îmbogăţeşte şi latura artistică. Îţi oferă, ţie ca artist, o perspectivă globală a creaţiei tale, nu doar una autarhică.
L.R.: Mie, cel puţin, toată munca asta pe lângă rol îmi ia prea mult timp. Eu încerc să mă ocup de toate aspectele astea din nevoia de a exista în acest mediu, dar aş prefera să le facă altcineva şi eu doar să joc şi să repet. Apropo, poate, când ne permitem, angajăm pe cineva mai pregătit.

M.A.I.: Da, când o să ne permitem... hai să vedem! Tu cât ceri pe un spectacol?
L.R.: Hai să fim serioşi, nu te întreabă nimeni cât vrei. Ţi se spune că ăştia sunt banii. Şi de multe ori nu prea sunt. Sau poate că sunt eu fraier şi îi cred.

M.A.I.: Ce relaţie ai cu tradiţia teatrului românesc, şcoala - cum i se mai spune? O consideri vetustă, viciată sau un model autentic de teatru?
L.R.: Am fost în 2015 la un festival internaţional de teatru pentru studenţi care a avut loc în Ungaria. Ei bine, am văzut un spectacol realizat de trupa Stormvogels din Olanda şi m-a pus pe gânduri. Avem multe de învăţat din tradiţia, cum îi spui tu, teatrului românesc, avem multe exemple de actori şi regizori mari, dar cred că ar trebui să fim mai racordaţi la ce se întâmplă în spaţiul european şi nu numai, încă din şcoală. Ar trebui să avem parte de mai multe schimburi de experienţă şi să se organizeze proiecţii cu înregistrări ale diferitelor spectacole realizate fie de studenţii sau de profesioniştii din alte ţări. Nu de alta, dar nu prea le găseşti pe torrente.

Lucian Teodor Rus
Data naşterii: 27 mai 1992
Este absolvent al Facultăţii de Teatru din cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografica "I.L. Caragiale" din Bucureşti, secţia Arta Actorului şi masterand al aceleiaşi universităţi.
În prezent poate fi văzut pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, unde joacă în piesa Organic de Saviana Stănescu, regizată de Andrei Măjeri. Spectacolul este realizat în cadrul programului 9G la TNB. Pe scena Teatrului Bulandra, Lucian Rus poate fi văzut în Azilul după Maxim Gorki, în regia lui Mihai Alexandru Ion, spectacol realizat de compania Rampa. A jucat în spectacole regizate de Victor Ioan Frunză, Radu Afrim şi în producţii independente ale asociaţiilorTeatru 2.0 şi Scrie despre tine.
De asemenea, Lucian a jucat şi în scurtmetraje regizate de Armine Vosganian şi Ştefania Maftei, în cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografica "I.L. Caragiale" din Bucureşti.
Lucian Teodor Rus a fost selectat în programul 10 pentru Film din cadrul TIFF 2015, care îşi propune să pună zece actori de pe scenele româneşti în contact cu profesionişti din lumea filmului. Cei zece actori selectaţi în 2015 sunt: Alexandru Ion, Ali Deac, Ana Covalciuc, Csilla Albert, Erzsébet B. Fülöp, Irina Drăgănescu, Lucian Teodor Rus, Ruxandra Maniu, Silva Helena Schmidt, Réka Szász.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2015


0 comentarii

Spacer Spacer