Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Clavecinul bine temperat (scrisori pentru Cristina)

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

45. Bruckner şi locul rutinei


Cornel Mihai Ungureanu

12.07.2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
24 februarie 2001
Încă supărat pentru atentatul la cutia mea poştală. Corina îmi spune cum acum vreo doi ani a găsit pe scară un plic cu numele ei, gol. Hoţul e şi sadic.

Citesc numerele ultime din Dilema. Mă întreb cine sunt criticii şi cronicarii locali, în topul cărora, Ghost Dog ocupă locul 3 printre filmele anului trecut.. În fiecare vineri eu mă duc pînă în staţia de tramvai de la Institut să privesc afişele filmelor noi de la cele trei cinematografe craiovene. A venit Ghost Dog? - este întrebarea. Nu – de fiecare dată, pînă acum, răspunsul.

25 februarie
Corina tot în pat. Eu tot bucătar. "Şi după zece ani tu...ai rămas tot în situaţia aceea?" o mirare de la Dino Buzzati.

seară
Astăzi a fost Bunavestire. A nins (viscolit, uneori).

Medicul acesta a ştiut el de ce i-a zis Corinei să nu citească prospectele medicamentelor pe care i le-a prescris. Le-am citit eu şi nu mă simt mai bine. Am stat cu Corina toată după-amiaza. Sper să adoarmă acum şi să doarmă bine la noapte.

Aş fi vrut să merg la Alexandria. Măcar pentru o zi. Am obosit, Cristina.

Mi-au plăcut ideile lui Pascal Bruckner – din cartea lui "Euforia perpetuă" prezentată de Svetlana Cârstean în Dilema. I-am înţeles întrebarea: de ce această alergie faţă de exprimarea nefericirii, a bolii sau a morţii? Şi pe aceasta: unde mai e, în această lume, locul celor nefericiţi, bolnavi, agonici sau doar şterşi, lipsiţi de strălucire? Unde mai e locul rutinei, al petrecerilor nereuşite, al vieţilor ratate, al bolilor incurabile, al doliului?

Mi-a plăcut şi ideea că suntem, în căutarea fericirii, ca nişte vînători cărora le scapă mereu prada. Dar nu văd de ce nu am transforma-o în prioritate. El spune că toţi cei pe care i-a cunoscut şi au transformat-o într-o prioritate sunt acum foarte nefericiţi, dar asta nu înseamnă că nefericirea lor e una definitivă, cum ne lasă să credem. Sunt clipe în care a nu considera fericirea o prioritate ar fi o prostie. Sunt clipe în care a alege alte priorităţi, e o imposibilitate şi o prostie. Sunt clipe cînd te bucuri de fericire şi puţin îţi pasă de orice altceva.

Sunt îngrijorat din cauza Corinei. Îngrijorat că nu scriu. Că sunt iar imobilizat într-o situaţie tristă.

Nadia are dreptate cînd vrea să vadă altceva decît îngrijorări. Eu acum nu prea mi le arăt, dar speram ca şi Corina să se pună repede pe picioare, ori ea stă în pat şi are momente mai proaste uneori şi nici singură nu poate sta. Îmi amîn toate proiectele.

3 martie
Mie îmi pasă că voi fi devorat şi în vis. Ţie nu? Grifonul tău fotografiat cu un aparat vechi ar sta bine pe coperta unei cărţi pe care, tot într-un vis, o scriu.

Ceilalţi dau întotdeauna să fugă.

În club cîntau Tina Turner şi David Bowie. Şi englezoaica aia - "Talk to me, like lovers do". Vechituri.

Pe 1 martie am întîlnit, pe străzi, cîţiva metalişti cu garoafe roşii. Mie nu îmi place să ofer garoafe cînd au apărut ghioceii, narcisele, zambilele. Nu-mi plac garoafele. Parcă nu vin din lumea florilor, ci a serelor.

"A fi bolnav înseamnă a coincide total cu tine însuţi" – privind-o pe Corina, îmi amintesc cuvintele lui Cioran.

Speranţele mele de realitate se leagă, acolo vreau să le fac pe toate, dimineţile nu-mi sunt reci.

5 martie
Dimineaţa încă mai sper. Abia acum, după-amiază, îmi privesc în faţă orele scurse în aceeaşi rutină: cumpărături, curăţat cartofi, gătit.

N-a fost Bunavestire atunci. Am greşit.

"Pentru mine, cartea este omul şi cartea mea este omul care sunt, omul confuz, neatent,nesăbuit, omul desfrînat, obscen, lăudăros, amabil, conştiincios, mincinos, dar ştiind să rostească, diabolic, adevărul. Mă gîndesc că acel viitor nu mă va uita. Atunci povestea mea va deveni importantă, iar cicatricea pe care o las pe faţa lumii va căpăta sens." (Henry Miller)

Cartea mea, dacă va exista, nu va fi omul care sunt. Nu pe mine vreau să mă scriu, deşi s-ar putea să pară că asta am făcut. Nu voi căuta adevărul şi e probabil că nu voi fi "marele scriitor". Dacă voi fi, voi fi uitat. Iar dacă nu voi fi uitat, asta nu va mai fi o consolare (sau o satisfacţie). Povestea mea nu va fi importantă. Chiar dacă va fi una reuşită, se va pierde instantaneu în noianul de informaţie în care trăim.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer