Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Corneliu Porumboiu, pe marginea vulcanului (o povestire filosofică)


Bogdan Ghiu

31.05.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Deşi de-abia am văzut, vineri seară, 29 mai 2015, la premiera oficială, noul film al lui Corneliu Porumboiu, Comoara, nu pot rezista tentaţiei de a livra cîteva prime impresii, în aşteptarea, desigur, a unui articol mai aşezat şi mai consistent.
 
În primul rînd, nu pot să nu-mi reafirm părerea că încă tînărul regizor este un mare prozator scurt al epocii audiovizuale, cinematografice, care oferă astfel o perspectivă retrospectivă indirectă asupra geniului prozei şi, prin extensie, al literaturii şi al artei româneşti în genere: ne priesc şi excelăm mai ales în formele scurte, intensive. Pentru români, filmul nu este şi nu poate fi roman, ci povestire sau cel mult nuvelă. Omologic structural, ca să produci, general cultural vorbind, roman trebuie să fi avut experienţa imperiului şi a scărilor mari. Provincialilor şi marginalilor nu le rămîne decît şansa "deviantă" a poeziei, a eseului, a prozei scurte. În eternitate, cu părere de rău, ca să mă exprim tipologic, Ioan Groşan are dreptate în faţa lui Nicolae Breban, în ciuda reproşului pe care cel din urmă i l-a făcut dintotdeauna celui dintîi, că nu face pasul spre roman. Cînd l-a făcut, Groşan nu a făcut decît să extindă povestirea şi, deci, să-i dilueze şi să-i piardă efectele intensive specifice, trădînd ironia structurală a gen(i)ului scurt, "minor".
 
Proza şi cultura românească sînt mai degrabă "povestire" decît "roman", dar stau şi mă întreb dacă aceasta nu este decît o situaţie particulară, specifică, dacă nu cumva, altfel spus, prin însăşi esenţa sa de sinteză ulterioară, ultimă, filmul în genere nu este mai apropiat de ceea ce am numit proză scurtă decît de roman. Caz în care "specificul" românesc are mari şanse de reprezentativitate universală, iar un regizor povestitor "scurt" precum Corneliu Porumboiu este mai filmic, mai cinematografic decît creatorii de efecte epopeice ex machina.
 
Naraţiunea din Comoara se joacă cu focul, ar putea, ca puternică sugestie conotativă imagistică, s-o ia oricînd razna, căzînd în thriller, aşa cum se întîmplă, mai cu seamă, în cazul conflictului incipient, rezumat la vorbe, de pe marginea gropii luminate parcă din adîncul pămîntului, de iluzia şi speranţa Comorii. Astfel încît aparenta placiditate şi restrîngere nespectaculoasă, fără efecte şi chiar fără expresie (dez-expresivă), la privatul vieţii pe care o afişează, în extraordinare cadre "goale", "surde", protagoniştii se dovedeşte a fi un fel de înţelepciune instinctivă (istorie devenită instinct) care îi reţine în ultimul moment, dar cu graţie, de la deriva fatală, de la comiterea ireparabilului.   
 
Hasidic (altfel spus, conform unei ancestrale înţelepciuni estice, a locului - loc sondat, săpat, excavat), comoara e în altă parte, de altă natură şi mult mai aproape, în propria curte, în noi. Transformată, în final, în comoară propriu-zisă, convenţională, "căzută în lume", ea cade în banalitatea universală, etern copilărească, a invidiei şi avidităţii.
 
Corneliu Porumboiu a creat o povestire filosofică.
 
Atît deocamdată.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre Comoara
 Toate articolele despre Festivalul de film Cannes, 2015
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2015


0 comentarii

Spacer Spacer