Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Lucrurile cele mai bune se creează atunci când eşti nesigur, când îţi doreşti să ajungi undeva


Andrei Vornicu, un interviu cu Marius Manole

31.05.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Când mă gândesc la Marius Manole îmi amintesc automat descrierea pe care i-a făcut-o de curând regizoarea Crista Bilciu văzându-l în Însemnările unui nebun: "Manole a fost construit de extratereştri, aşa ceva natura nu face." Deşi întâlnindu-l în viaţa cotidiană pare frapant de normal, ceva la el totuşi face abstracţie de legile naturii umane şi sfidează datele oamenilor obişnuiţi. Prezenţa sa pe scenă magnetizează la prima vedere, intrigă, stârneşte curiozitatea. Degajă suficientă energie ca să ilumineze sala cu reflectoarele stinse. Schimbă rolurile cu uşurinţa cu care ar închide o uşă şi ar lăsa un întreg univers în spatele său. Are multă carismă, forţă şi o remarcabilă expresivitate corporală şi facială. Are un "ceva" de nedefinit care îl distinge din prima. În trupul aparent fragil locuiesc zeci de personaje şi câteva sute de personaje potenţiale. Din momentul în care îl văzusem, cu peste şase ani în urmă, în Inimă de câine mi-am dat seama că Marius Manole e genul de actor care dacă ar muri în miezul reprezentaţiei şi-ar termina rolul pentru a se prăbuşi abia pe urmă, la aplauze. Deşi am un vocabular destul de sărac atunci când vine vorba de apologii, scriind aceste rânduri simt nevoia să mai arunc un ochi prin DEX. Privind în urmă cu 30 de ani, când Marius făcea primii paşi pe scenă, la vârsta de 7, nimeni nu şi-ar fi imaginat că puştiul ieşean provenind dintr-o modestă familie de muncitori la fabrică va atinge statutul de legendă vie, că numele său pe afiş va umple săli, că numele său rostit la întâmplare pe stradă va fi recunoscut, şi asta fără aportul filmelor sau al televiziunii. Marius Manole a devenit celebru pe scenă. E singurul actor din România ultimilor 25 de ani care a reuşit asta.
 
Când l-am revăzut la Londra se afla în toiul unui program devenit deja specific: în urmă cu două seri avusese spectacol la Caracal, revenise în Bucureşti după miezul nopţii, dimineaţa devreme zburase spre capitala Marii Britanii, seara jucase alături de Medeea Marinescu în Fă-mi loc! la Leicester Square Theatre, iar a doua zi jucase alături de Lia Bugnar în prima parte a dipticului Aici nu se simte - Oase pentru Otto pe aceeaşi scenă, ca parte a programului Poveşti spuse-n româneşte. Pe urmă a stat la autografe, poze, a rămas la o cola (nu se mai atinge de alcool de ceva timp) într-un pub din apropiere şi a povestit apoi cu mine. Am ieşit în faţa pub-ului şi ne-am aşezat pe vine, sprijiniţi cu spatele de zid. Marius privea fascinat diversitatea ameţitoare a galeriei umane ce se perinda pe trotuar în faţa noastră şi în spatele tâmplelor prindea contur o avalanşă de gânduri. Marius Manole e o personalitate expansivă, intensă şi directă. La el până şi pauzele au cumva viteză, se exprimă cu tot corpul, comunică prin pori când tace. Te priveşte în ochi şi parcă plonjează în tine. Ochii lui îmi spuneau să-i adresez prima întrebare. Am pornit reportofonul.


Marius Manole se consideră în continuare cel mai norocos om de pe planetă, dar simte nevoia să-şi dea un restart
 
Andrei Vornicu: În urmă cu câţiva ani, când stăteam la poveşti la bere îmi spuneai că te consideri cel mai norocos om de pe planetă. Încă mai crezi asta?
Marius Manole: În continuare sunt. Păi uite unde sunt acum, hehe, sunt la Londra.
 
A.V.: Crezi că norocul ăsta a ţinut de faptul că ţi-a fost scris în destin să ajungi unde ai ajuns?
M.M.: Da, categoric că de-asta.
 
A.V.: Sau ecuaţia talent plus multă multă muncă pe care ai mai spus-o.
M.M.: Păi, şi astea-s date de cineva, să ai talent şi putere de muncă. Dar faptul că nu am renunţat când mi-a fost greu la început fiindcă, de fapt, asta-i problema, ştii, să nu renunţi când ţi-e greu la început. Şi faptul că n-am renunţat atunci şi că am muncit mai mult decât e uman posibil aproape, cred că a ajutat şi asta. Dar, repet, şi puterea unui om de  a munci e tot un dar pe care-l primeşti fiindcă am destui colegi care, când le-am spus că seara am jucat la Caracal şi a doua zi dimineaţă plec la Londra au zis că Bă, eu n-aş rezista la un asemenea program. Şi pe bună dreptate. Sunt oameni construiţi într-un fel şi oameni construiţi în alt fel.
 
A.V.: Spuneai de o perioadă dificilă la început. În ce-a constat ea mai exact?
M.M.: Păi gândeşte-te că eu am terminat la Iaşi facultatea, n-am fost angajat acolo pentru că atunci n-aveau nevoie de genul meu de actori. A trebuit să plec de la Iaşi şi nu era atunci ca şi cum ai pleca din Bucureşti. Ţara cam era împânzită de actorii şi studenţii din Bucureşti care sunt cunoscuţi şi recunoscuţi şi numai când spui numele profesorilor deja ai o admiraţie faţă de omul respectiv fără să fi făcut nimic. Eu am plecat de la Iaşi la Focşani într-un teatru care practic nu exista pe timpul ăla, adică n-aveau sediu, jucam la o casă de cultură. Dup-aia am plecat la Brăila şi de-acolo a-nceput cumva cariera mea. Dar când spun luptat zic că am avut curajul să plec mereu dintr-un oraş în altul fără să mă leg de oameni, fără să mă leg de locuri, fără să mă leg de nimic, sau chiar dacă m-am legat a trebuit să renunţ la lucrurile alea. Şi am luat-o tot timpul de la capăt până când am ajuns la Bucureşti. Şi acum cred că ar fi un bun moment să-mi dau un restart, numai că nu ştiu cum. Adică aş lua-o de la capăt, văzând Londra acum m-ar bate un gând să părăsesc România, nu să fac actorie, fiindcă nu ştiu dacă în viaţă numai despre asta e vorba, dar uman mi-aş da un restart. Din păcate, sunt multe care mă ţin în ţară printre care meseria, mai sunt şi nişte oameni, şi e mai greu.
 
Să ieşi din zona de confort poate fi mai greu decât pare: dezavantajele teatrului instituţional de succes din România
 
A.V.: Spuneai într-un interviu recent că eşti mereu setat pe teatru. Acum sunt surprins să aflu că ai şi alte planuri în afară de asta.
M.M.: Da, eram calat pe teatru şi sunt în continuare doar că, din păcate, ori mi-am dorit atât de mult să... nu ştiu, am făcut probabil nişte alegeri ciudate... sunt într-o zonă de teatru care, momentan, nu mă mai împinge neapărat spre performanţă, spre o căutare, cum era odată. Acum sunt într-o perioadă de teatru de succces, că nu pot să mă plâng, Doamne fereşte, cu săli pline, cu spectacole bune, dar ori e o problemă cu mine, că nu mai simt...
 
A.V.: Crezi că ai ajuns la acel nivel în care ai atins tavanul, în care nu ştii cum ai putea să ajungi mai sus?
M.M.: Da, ceva de genul, dar nu sunt convins că am ajuns eu neapărat acolo sus ci că în România nu se întâmplă lucruri foarte multe care să te solicite. Ştii, noi trăim într-un teatru de instituţie. Teatrul de instituţie, în momentul în care eşti angajat, şi aici e vina mea, probabil, că m-am angajat, dar altă soluţie nu exista şi aia e, nu sunt dispus să mor de foame doar ca să caut, cunosc destui actori talentaţi care mor de foame în Bucureşti. După cum spuneam, fiind într-o instituţie, te burghezeşti puţin.
 
A.V.: Sentimentul de securitate...
M.M.: Da. Şi-atunci... ştii, lucrurile cele mai bune se creează atunci când eşti nesigur, atunci când nu ai neapărat ce pune pe masă în fiecare seară, când ai pentru ce lupta, când îţi doreşti să ajungi undeva, când vrei să demonstrezi nişte lucruri.
 
A.V.: Deci niciodată nu ţi-a fost frică de insecuritate, de momentul în care nu ştii exact ce-o să se întâmple.
M.M.: Mă, nu mi-a fost frică, dar acum, având 37 de ani, mi-ar fi. Mă gândeam că dacă aş veni la Londra sau dacă aş renunţa la contractul de la Teatrul Naţional, n-aş fi chiar în confort cu asta. M-am obişnuit cu un anumit standard de viaţă, cu anumite lucruri ale mele şi nu cred că aş fi în stare să fac asta acum. Dar, ştii, nu zi hop până când nu-ţi dă Dumnezeu o încercare.
 
A.V.: Dacă ar fi să se întâmple, în ce zonă te-ai orienta? Ai spus că n-ar avea neapărat legătură cu teatrul.
M.M.: Păi, nu ştiu. Mi-ar plăcea să-mi deschid o afacere hotelieră. Văzusem de cumpărat un hotel cu 12 camere în Bucureşti, de 250.000 Euro, şi mi-ar plăcea foarte tare. Mi-ar făcea să fac lucruri pentru oameni, dar în alt fel în care fac în teatru.
 
A.V.: Te interesează şi cauzele umanitare?
M.M.: Încep să mă intereseze cumva fiindcă faci lucruri pentru tine cât faci, dar la un moment dat simţi nevoia să mai faci şi pentru alţii. Şi la modul chiar propriu, nu faptul că ştii că se spune că actoria e o meserie în care dăruieşti şi faci oamenii fericiţi şi aşa şi e, am întâlnit destui oameni fericiţi plecând de la teatru şi mulţumindu-ne pe reţelele de socializare, chiar şi aici la Londra am primit deja mesaje de la români fericiţi. Dar mă refer să ajuţi la propriu, să pui mâna şi să faci ceva concret. Aşa, să trimiţi un SMS din două în două luni la 311 cu 8 Euro sau 2 Euro... da, stai pe fotoliu, acasă la tine, şi faci asta. Dar cred că încep să simt nevoia de o implicare mai mare în zona asta. Din păcate, vezi, e un cerc vicios, că aş vrea asta dar n-am timp fiindcă vreau să fac teatru şi vreau să fac bani şi... na... undeva cred că se va rupe povestea asta.
 
A.V.: Că spuneai de o eventuală mutare la Londra, ştii bine engleza?
M.M.: Absolut deloc... bine.
 
A.V.: Dar ce limbi străine cunoşti?
M.M.: Nici una... bine. Adică vorbesc franceză cât de cât şi engleză cât de cât, dar cât să pot să întreb unde e strada sau dacă aveţi bere.
 
A.V.: Simţi că ai avea vreodată vreo problemă să gândeşti într-o anumită limbă şi să-ţi exprimi sentimentele şi tot ce însemni tu în respectiva limbă?
M.M.: Măi, eu o singură dată am încercat să joc în idiş şi-
 
A.V.: Mă refeream la un caz cât se poate de banal, de uman, nu neapărat pe scenă.
M.M.: A, nu. Eu cred că omul are o energie şi un limbaj al corpului care de multe ori te ajută mai tare decât te ajută limbajul verbal. Sunt convins că m-aş descurca, eu am mare încredere în ce spui prin ochi. Şi chiar dacă greşeşti cu cuvintele, s-ar putea ca ochii să spună mai mult, aşa că nu mi-e frică că n-aş putea comunica. Comunicarea e cea mai mică problemă a mea. Când ai 20 de ani, 21, 22, 25, îţi e uşor să o iei cumva, să începi lucruri şi să faci. Pe când la 37... deşi cunosc oameni care au avut curajul să înceapă lucruri şi la 50 ani, să se reinventeze.
 
Despre privilegiul de a îmbătrâni: Marius Manole se consideră foarte muritor şi fără probleme
 
A.V.: La 30 de ani ai simţit vreo anxietate că ai atins pragul ăla psihologic notoriu de 30 de ani?
M.M.: Măi, nu, n-am simţit fiindcă făceam atât de multe lucruri că nu prea aveam timp să mă gândesc prea mult la mine şi nici nu mi se părea important pe timpul ăla. Mi se părea că teatrul e fascinant şi trebuie să fiu preocupat acolo şi n-aveam timp să mă gândesc. Nu am trăit pragul de 30 ani şi nici nu cred că o să trăiesc un asemenea prag de ani fiindcă mie mi se pare un mare noroc să îmbătrâneşti, mi se pare un mare noroc să ai 40, 50, 60, 70, 80 de ani. Asta înseamnă că-
 
A.V.: Atunci când eşti sănătos, te crezi nemuritor.
M.M.: Măi, eu nu m-am crezut nemuritor pentru că am avut destul de multe exemple de oameni care au dispărut dintre noi destul de repede. Şi mi-am dat seama că viaţa asta atârnă de un fir de păr şi faptul că te trezeşti dimineaţa e un mare noroc. Să te trezeşti sănătos şi poţi să faci lucruri, e un mare noroc. Nu m-am crezut niciodată nemuritor şi sunt convins că asta se poate rupe într-o secundă. Sunt foarte conştient, poate mult prea conştient de faptul că sunt muritor şi asta mă împiedică să fac multe lucruri... ştii, când toată lumea e în panică la o premieră sau într-o situaţie stranie, că pierzi avionul, eu nici nu mă enervez fiindcă mi se pare că astea nu sunt probleme. Deloc. Mi se pare că o problemă mare e să ai cancer. Nu mi se pare că în rest e ceva de nerezolvat. Ai pierdut avionul, iei altul, nu-ţi iese o premieră, OK, mai faci una. Şi îmi amintesc mereu că sunt muritor şi nu am probleme.
 
A.V.: Ai crezut vreodată că poţi face asemenea greşeli în viaţă care sunt de nereparat? Să te zbaţi să nu le comiţi sau să intri în anumite situaţii care să te compromită.
M.M.: Nu. Deloc. Aud destul de mult chestia asta că te compromiţi în teatru sau îţi strici imaginea. Eu nu cred în asta fiindcă nu am nici o imagine şi nu mă interesează să am nici un fel de imagine, deci n-am ce să stric. Tot ce fac îmi asum şi aia e. Că mai primesc reproşuri de la diverşi regizori că Băi, de ce-ai intrat în chestia aia sau de ce-ai făcut chestia aia? Şi eu întreb: de ce? Băi, nu e bine să te vadă lumea. Pe bune, adică ce nu e bine şi de ce trebuie să faci într-un fel? Şi de ce există un trebuie pe lumea asta? Până la urmă nimic nu trebuie. Trebuie să fac ce vreau eu să fac, asta e.
 
A.V.: Crezi că genul ăsta de reproşuri ţin de ţara în care trăieşti, de felul în care sunt oamenii şi în care privesc ei lucrurile?
M.M.: Da, da, da. I-aş invita pe colegii actori care au un serviciu stabil sau pe regizorii care montează în teatre în România cu bugete mari, să vină să locuiască aici, la Londra, să vadă cum oamenii se zbat aici să facă lucruri, nu li se dă nimic de-a gata neapărat. Şi-atunci ştii cum e asta? Când eşti muritor de foame nu te mai gândeşti că trebuie sau că ai o imagine de apărat. Te duci şi faci, că aia e, ştii?
 
A.V.: Probabil că în conştiinţa artistică românească încă există ideea asta că eu niciodată n-o să joc într-o telenovelă, eu n-o să fac asta, nu mă închiriază nimeni, eu sunt artist.
M.M.: Există, da, există. Eu n-am deloc chestia asta. Chiar sunt norocos că unii oameni mă plătesc că scot trei cuvinte pe gură. Chiar consider că pentru faptul că iau bani pentru chestia asta sunt un om norocos. Şi că pot să-mi achit toate datoriile şi să-mi fac lucruri, aia e. Până la urmă, când îmi plătesc banca nu mă întreabă nimeni dacă am jucat într-o telenovelă.
 
Definiţia şuşei în accepţia lui Marius Manole şi câte ceva despre Mihai Bendeac
 
A.V.: E vreun rol sau gen de rol pe care nu l-ai juca nici să fii împuşcat?
M.M.: Nu.
 
A.V.: N-ai un gen de personaj pe care nu poţi să-l suporţi?
M.M.: Nu.
 
A.V.: Ce te determină să accepţi un rol în mod obişnuit: regizorul, proiectul în sine?
M.M.: E complicat. Uneori îţi place regizorul, alteori îţi place textul, alteori îţi place rolul pur şi simplu, alteori nu-ţi place nimic, îţi plac banii, alteori accepţi din prietenie fiindcă ai nişte prieteni care sunt în proiect şi vrei să-i ajuţi.
 
A.V.: Dar în momentul ăla cum mai crezi tu în proiectul şi în rolul respectiv?
M.M.: Nu e musai. Nu-ţi imagina că eu cred în fiecare rol. Sunt roluri care îmi plac mai tare, unele care mă solicită mai tare. Dar nu am asta cu credinţa. E meseria mea. E o meserie, oameni buni, actoria e o meserie! Mama, când făcea covoare, alegea ce covoare îi plac şi pe care putea să le facă şi pe care nu? Tu alegi ce oameni vrei să ajuţi şi pe care nu? Asta-i treaba noastră pe pământ, să jucăm. Şi slavă Domnului că am statutul în care pot să aleg. Eu o fac. Dar sunt unii colegi care nici măcar n-au şansa să aleagă, adică sunt bucuroşi că le vine orice rol.
 
A.V.: Poţi să numeşti două-trei roluri care ar fi preferatele tale?
M.M.: Mi-a plăcut foarte tare Sharik în Inimă de câine, a fost un rol foarte greu. Lopahin din Livada de vişini, Oscar din Oscar şi Tanti Roz, unde joc rolul unui puşti de 10 ani, Ion din Năpasta, un personaj care îmi e drag şi care îmi place foarte tare. Sunt câteva. Am văzut acum într-un ziar că a făcut cineva un comentariu pe net, că cineva se plângea de sărăcia din teatre şi o domnişoară a scris că da, chestia asta că vă plângeţi voi artiştii îmi aminteşte de Marius Manole care se plângea acum câţiva ani că -
 
A.V.: - trăieşte cu 10 lei pe zi -
M.M.: - dar cred că şi-a mai schimbat situaţia de când face spectacole comerciale. Şi a scris în paranteză: şuşe. Şi, da, într-un spectacol comercial nu e nimic rău, eu joc Fă-mi loc! şi nu mi se pare absolut deloc că fac o monstruozitate. Şi chestia asta, că fac spectacole comerciale, nu mă împiedică să joc la Dabija, la Kordonskiy, la Andrei Şerban, la Radu Afrim, la Felix Alexa, nu-mi răpeşte din statut deloc. Şi ar trebui să definim foarte bine ce înseamnă şuşă.
 
A.V.: Chiar voiam să îţi cer o definiţie, e o noţiune foarte controversată.
M.M.: Măi, eu ştiu că şuşa este un spectacol în care tu te duci exclusiv pentru bani şi în care tu nu îţi faci deloc treaba, adică vii nepregătit la spectacol, nu ştii textul, improvizezi, faci cioace numai ca să râdă publicul. Îmi pare rău, nu am nici un spectacol care să nu fie muncit. A, poate să fie prost, să nu iasă, să fie regia proastă, să joc eu prost, dar asta nu înseamnă că eu nu mi-am dat silinţa la repetiţii. Ştii, şuşa înseamnă că te duci şi repeţi două ore, dup-aia dai spectacolul, nu te interesează cum iese.
 
A.V.: Din câte ştiam, e un spectacol preponderent comic, al cărui scop e să fie entertaining pentru public-
M.M.: Nu-i adevărat. E foarte greşit. Asta se cheamă comedie. Tu ştii câte spectacole comice jucau Toma Caragiu şi foarte mulţi mari actori? Vrei să-ţi spun eu să faci un Hamlet prost şuşă? Şi nu râde nimeni, că nu e comedie. Adică ce, dacă aleg un text care e dramă şi-l fac la futu-i mă-sa înseamnă că n-am făcut o şuşă? Să ştii că există comedii vodeviluri. Cehov a scris vodeviluri. Şuşa era dacă eu cu Medeea Marinescu ne întâlneam acum o săptămână şi vorbeam că, Bă, tre' să mergem la Londra! Ce facem la Londra? Bă, am eu un text: hai, tu intri pe-acolo, eu intru pe-acolo, nu ştiam textul, mai făceam o... mai râdea lumea, mai nu ştiu ce, o scoteam la capăt. Asta-i şuşa. Şuşa nu-i un spectacol comic, la care să râdem, pentru că comedia, din fericire, e cel mai greu de făcut. Comedia e matematică dacă faci omul să râdă unde vrei tu, nu unde vrea el.
 
A.V.: Am citit ideea asta într-un interviu cu Mihai Bendeac cum că dacă ratează o replică cu o fracţiune de secundă se duce efectul comic.
M.M.: Are dreptate.
 
A.V.: Ţie îţi place Bendeac?
M.M.: Eu... îl iubesc pe Bendeac. E unul dintre cei mai talentaţi actori pe care i-am cunoscut. E treaba lui ce face la televiziune, nu mă bag. Dar când a terminat facultatea, l-am văzut jucând în O noapte furtunoasă şi era excepţional. El de-aia a şi putut să facă ce-a făcut în televiziune. Are un talent monstruos, un talent huge. Arta imitaţiei e una dintre cele mai grele arte. Are geniu comic.
 
A.V.: Îl vezi jucând şi în alt tip de roluri, mai "serioase"?
M.M.: Bineînţeles că-l văd jucând şi că poate. Are o perioadă în care trebuie să se liniştească. Nu doar că poate, ci o să fie chiar foarte bun.
 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer