Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  oameni pe care îi admir, oameni pe care îi iubesc

Stan, tipul de lîngă noi


Cristian Geambaşu

14.06.2015
Gazeta Sporturilor, iunie 2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Noul campion de la Roland Garros nu este un produs al star-sistemului. Mesajul victoriei lui în finala lui Djokovici este cu atît mai preţios.
 
Cînd a devenit personaj, toată lumea a început să îi spună Stan. Wawrinka rămînea undeva în urmă, uitat, ca un obiect de recuzită. Dar Stan nu ar fi fost posibil fără Wawrinka. Stan s-a şlefuit din piatra brută şi, teoretic, nu foarte preţioasă numită Wawrinka. Adolescentul Stanislas Wawrinka, nepot al unui refugiat ceh din timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, abandona şcoala la 15 ani pentru a se putea dedica tenisului. Nu a fost un copil-minune, a fost, în schimb, toată tinereţea, locotenentul lui Roger Federer. În echipa de Cupa Davis a Elveţiei, în turneele ATP. Acolo, micuţul şi puţin plinuţul Wawrinka se înclina în faţa măreţului şi suplului Federer cu o regularitate demnă de un corespondent literar celebru. Stan semăna cumva cu Sancho Panza, Roger însă nu aducea deloc cu cavalerul romantic Don Quijote, aşa că relaţia asta a funcţionat doar o vreme. Pînă cînd Wawrinka a înţeles că nimeni nu este născut să fie doar slujitor credincios.
 
Stan Wawrinka a încheiat finala de la Roland Garros cu un rever în lung de linie care a măturat zgura de pe Philippe Chatrier. Faimosul şi superbul lui rever cu o mînă. Lovitura aceasta condamnată prea repede la dispariţie şi reînviată de doi elveţieni deloc neutri în munca lor pe terenurile de tenis. Djokovici a privit mingea care trecea pe lîngă el şi a acceptat. Stan a fost mai bun. Mai precis, mai activ, mai prezent în joc. Mai curajos, în primul rînd mai curajos.
 
Culmea, toate astea într-un meci contra lui Novak Djokovici, sîrbul exterminator, care a găsit puterea să îl îmbrăţişeze pe cel care tocmai îi ucisese visul. O secvenţă de predat şi multor fete din circuitul WTA. Cunoscătorii ştiu de ce.
 
Novak îi învinsese autoritar pe Nadal şi pe Murray în drumul spre primul lui titlu pe zgura pariziană şi aştepta finala care urma să-i celebreze atotputernicia. Cu muşchii lui oţeliţi, cu silueta aceea de atlet antrenat pentru expediţii interstelare. Inumanul şi imbatabilul Djokovici urma să-l spulbere pe atît de umanul, obişnuitul şi vulnerabilul Wawrinka. Pe Wawrinka poate da, nu pe Stan. Stan a intrat pe teren ştiind că nu are decît şansa de a juca foarte bine şi foarte repede. Atît cît să nu îi dea ocazia adversarului să înţeleagă, să riposteze. De aceea, Stan a dictat, iar Nole a ripostat. Aşa cum observa Russell Fuller, specialistul în tenis al BBC, "sîrbul a jucat suficient de bine în finală ca să bată pe oricine. Doar că preţ de 3 ore şi 12 minute, Stan Wawrinka nu a jucat ca oricine".

Calitatea tenisului etalat de noului stăpîn al Roland Garros-ului este antidotul cel mai natural pentru supremaţia doar aparent intangibilă a lui Djokovici. Dacă Nole este prototipul starului perfect, al campionului chintesenţă a sistemului, Stan este exact opusul. Antistarul, tipul obişnuit, nici frumos, nici prea tînăr, nici din cale-afară de simpatic. Meşteşugarul care poate bate şi artistul, şi savantul. Omul de lîngă tine. Un fel de Gene Hackman, vorba prietenului Cătălin Ştefănescu, alături de care am văzut ultimul set al finalei. Garantat 100% suporter al lui Stan, Cătălin era imaginea cea mai fidelă a suporterului fericit. Îmi închipui că la cei 30 de ani ai lui, Stan mai are resurse şi va mai cîştiga şi alţi adepţi. Deocamdată, se poate lăuda cu procentaj de sută la sută reuşită în finalele de Grand Slam disputate. Două victorii din două, Melbourne 2014, Paris 2015. Stan, campionul care îţi seamănă. Garantat 100%, cum spuneam.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer