Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Lecturi la 16 ani

Alexis sau Tratat despre lupta zadarnică


Olguţa Paiu

11.06.2015
Editura Humanitas
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
(Olguţa Paiu are 15 ani şi este în clasa a IX-a la Colegiul Naţional "Sfântul Sava". Fragmentele cu italice de mai jos fac parte din cărţile pe care le citeşte la această vârstă şi sunt însoţite uneori de scurte gânduri)

Alexis sau Tratat despre lupta zadarnică 
- Marguerite Yourcenar, Editura Humanitas, 2000

Să scrii înseamnă sa alegi neîncetat dintre o mie de exprimări posibile.

Ar trebui totuşi să ştiu că numai în muzică sunt posibile înlănţuirile de acorduri. O scrisoare, chiar cea mai lungă, te sileşte să simplifici ceea ce nu trebuie simplificat: îndată ce încerci să fii complet devii obscur!

(...) mă temeam. Înţelegeam deja că toate lucrurile, chiar şi heleşteiele, au secretul lor, că starea de linişte, ca şi tăcerea, nu este decât o suprafaţă, şi că cea mai rea dintre minciuni este minciuna liniştii.

Există anumite clipe ale vieţii noastre când suntem, într-un fel inexplicabil şi aproape înfricoşător, ceea ce vom deveni mai târziu.

Mirosul ploii intrând pe fereastră, un şir de plopi în ceaţă, o muzică de Cimarosa pe care mă puneau s-o execut bătrânele doamne, probabil în amintirea tinereţii lor, chiar mai puţin decât atâta, o calitate anume a tăcerii, una pe care n-o regăsesc decât în Woroino, ajung să abolească atâtea gânduri, atâtea întâmplări şi-atâtea dureri...

Oraşul uitării, al ploii, al revenirii, îl împresura ca neliniştea unei absenţe...

Suntem cu toţii neatenţi, pentru că suntem plini de vise. Numai perpetua revenire a aceloraşi trăiri izbuteşte până la urmă să le statornicească în noi.

Şi cu cât un lucru e mai important cu atât simţi mai mult nevoia să nu vorbeşti despre el. Parcă ar fi vorba despre o materie coagulată, din ce în ce mai compactă şi mai masivă. Viaţa continuă sub ea, numai ca nu se mai aude. Woroino era cuprins de o tăcere care părea că sporeşte mereu, iar tăcerea nu este făcută din altceva decât din cuvinte niciodată rostite. Poate de aceea am ajuns muzician. Era nevoie de cineva care să exprime tăcerea aceea, să redea toată tristeţea pe care o conţine, şi să o facă să cânte. Trebuia ca el să nu se folosească de cuvinte (întotdeauna prea exacte pentru a nu fi crude), ci doar de muzică, pentru că muzica nu este indiscretă şi, chiar atunci când se tânguie, nu spune de ce. Era nevoie de o muzică anume, lentă, plină de lungi reticente şi totuşi veridică, aderând la tăcere şi reuşind să pătrundă cumva în ea. Muzica mea este o astfel de muzică. Înţelegi, prin urmare, că nu sunt decât un executant, mă mulţumesc să traduc. Nu traducem însă decât emoţia noastră, de fapt vorbim mereu despre noi înşine.

Suntem cu toţii la fel, ne temem de drame, dar uneori închipuirea ne face să le dorim, fără să ne dăm seama că drama a şi început.

Mai era în casă un tablou care reprezenta un bărbat aşezat în faţa unui clavecin, dar care nu cânta: se oprise şi-şi asculta viaţa.

O lumină ştearsă, umedă, îi învăluia chipul pierdut între spaţiile clapelor îngălbenite. Undeva, a zărit umbra unei furtuni.

Viaţa este mult mai complexă decât orice definiţie. Orice imagine simplificată riscă sa fie rudimentară. De asemenea, n-aş vrea să crezi că îi aprob pe poeţi pentru că, necunoscându-şi decât visele, evită termenii exacţi. Se află mult adevăr în visele poeţilor, dar ele nu sunt întregul vieţii. Viaţa e mai mult decât poezia...Trăim . [...] Fiecare din noi avem viaţa noastră, unică, determinată de întregul trecut (asupra căruia nu avem nici o putere) şi determinând la rândul ei, oricât de puţin, întregul viitor. Viaţa noastră. Nu e decât a noastră, este irepetabilă  şi de neînţeles pe deplin. Iar ceea ce spun despre viaţă ca întreg aş putea să spun despre fiecare clipă a ei.

Totul era tăcut, ca şi când lumea s-ar fi ascultat trăind.

Nu găsesc decât o singură analogie: uimirea pe care o produce tăcerea atunci când încetează muzica.

(...) se zice că locuinţele vechi sunt bântuite de fantome. Eu, deşi un copil temător, n-am văzut niciodată vreuna. Poate înţelesesem deja ca fantomele sunt invizibile, pentru că le purtăm în noi. Însă în casele vechi pluteşte neliniştea nu din cauza ca sunt bântuite de fantome, ci pentru că ar putea fi.
 
Undeva, în depărtare, am auzit strigătul nocturn al unei amintiri... A plutit, îndreptându-se spre mine, dizolvându-se fără milă.

Oamenii pe care îi întâlneşti ziua pe străzi iţi fac impresia că se îndreaptă spre un ţel anume, în timp ce noaptea parcă păşesc în vis.

N-am aşezat, între tine şi mine, decât nişte năluci anonime.

Mă poartă gândul  la nişte necunoscuţi pe care n-o să-I mai revăd niciodată,  pe care nici nu ţin deloc să-I revăd şi care, tocmai de aceea , vorbesc sau tac nealteraţi în amintire. Nu i-am iubit. Nu doream să dau durată unei iubiri puţinei bucurii pe care mi-o procurau. Nu aşteptam de la ei nici înţelegere, nici mai multă tandreţe decât încape într-o clipă. Mă mulţumeam  să le ascult viaţa, care este taina oricărei făpturi.

Uneori mă bântuie amintiri [...] Pe unele le-am uitat, pe altele nu le-am ştiut niciodată [...] Mă poartă gândul la nişte necunoscuţi pe care n-o să-i mai revăd niciodată, pe care nici nu ţin deloc să-i revăd şi care, tocmai de aceea, vorbesc sau tac nealteraţi în amintire.

Multe  lucruri nebănuite murmură în cuprinsul acestei tăceri şi nu ştim niciodată ce ne mai poate spune o muzică după ce tace.

A fost convingerea mea de o viaţă că muzica n-ar trebui sa fie decât o expresie a tăcerii şi a secretului ei [...] Muzica n-ar trebui să fie decât preaplinul unei mari tăceri.

Cântam  într-un fel vag lăsând fiecare notă să plutească pe o tăcere.

Făcusem din viaţa mea un spaţiu de tăcere în care tot ce se putea înălţa era un psalm.

Sunetele se desfăşoară în timp, ca formele în spaţiu şi, până să înceteze, o muzică rămâne, în parte, ascunsă în viitor.

Chiar aşa, nemişcate, păreau că ating uşor tăcerea, ca pentru a o îndemna să se destăinuie în acorduri.

Mângâiasem, pe clapele sonore, forma notelor nevăzute .[...] Ele urmau să mă elibereze de tine, Monique. Să redevină libere să năzuiască spre ce vor şi, acum, să deschidă uşile plecării. Poate n-ar trebui să-ţi spun şi asta, dar în seara aceea le-am sărutat. Cu stângăcie, aşa cum pecetluieşti un pact cu tine însuţi.

Îţi erau dragi, ca şi mie vechile cărţi ale misticilor, care par a fi privit viaţa şi moartea printr-un cristal. Ne împrumutam cărţi unul altuia. Le citeam împreună, dar nu cu glas tare, ştiam prea bine că vorbele frâng întotdeauna ceva.
Eram două tăceri în deplin acord una cu cealaltă. Unul îl aştepta pe celălalt la sfârşitul paginilor. Degetul tău urmărea, de-a lungul rândurilor, rugăciunile începute, ca şi când ai fi vrut să-mi arăţi un drum...

Ascunşi între pereţii a două gânduri, îşi priveau drumurile, unindu-se ca nişte valuri nesigure...

Mă străduiam să uit. Aproape că uitam. După aceea însă această uitare mă înspăimânta. Iar amintirile, părându-mi incomplete, mă torturau şi mai tare. Mă năpusteam asupra lor, ca să le retrăiesc, dar faptul că păleau mă umplea de deznădejde.

Amintirile îmi vin ca nişte gânduri aproape destrămate, ca nişte confidente şovăielnice, spuse în şoaptă, ca o muzică abia auzită. O să încerc ,aşadar, dacă e cu putinţă, să scriu şi eu în şoaptă.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer