Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Pe strada Londra


Samantha Young, traducere de Ofelia Al-Gareeb

10.06.2015
Editura Trei
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Pe strada Londra
Samantha Young
Editura Trei, 2014

Traducere de Ofelia Al-Gareeb
Colecţia Eroscop



*****
Intro

Samantha Young s-a născut la Stirlingshire, Scoţia. A absolvit în 2009 Universitatea din Edinburgh, unde a studiat istorie antică şi medievală. Cărţile sale acoperă mai multe genuri: romance, paranormal, fantasy urban şi subiecte contemporane. Pentru romanul Pe strada Dublin, Samantha Young a fost nominalizată la Goodreads Choice Award for Best Author and Best Romance.

*
Crede că ştie ce vrea. Până când el îi arată de ce are nevoie.

Pe strada Londra
, continuarea celebrei Pe strada Dublin, ne readuce în Edinburgh pentru încă o poveste emoţionantă, impregnată de erotism, în care Samantha Young nu se teme să abordeze teme incomode.

Jo Walker are un obiectiv clar: să găsească un bărbat care să le ofere stabilitate financiară ei şi familiei sale. Pentru aceasta, însă, trebuie să joace un rol care i-a devenit o a doua natură şi să le ascundă potenţialilor parteneri adevărul despre familia ei. Când îl întâlneşte pe Cameron McCabe, acesta o judecă după aparenţe şi îşi formează o opinie nu foarte măgulitoare. Dar, pe măsură ce încep să se cunoască, Cam descoperă că Jo nu e ceea ce pare, iar Jo descoperă un bărbat în faţa căruia nu trebuie să se ascundă. Oare va îndrăzni Jo să pună în joc viitorul său dând curs atracţiei mistuitoare dintre ea şi Cam?

"«Excelent» este primul cuvânt care-mi vine în minte când mă gândesc la Pe strada Londra. Următoarele ar fi «absolut uluitor». Veţi fi mişcaţi de poveste, iar erotismul vă va tăia respiraţia. (Romantic Book Affairs)

*****
Capitolul 1
Edinburgh, Scoţia

Am privit opera de artă şi m-am întrebat la ce naiba mă uitam. Pentru mine nu era decât o grămadă de linii şi pătrate în culori diferite, cu ceva nuanţe ici şi colo. Mi se părea cunoscut. De fapt, m-am gândit că aveam dosit pe undeva un desen pe care mi-l făcuse Cole când avea trei ani şi care semăna izbitor cu acesta. Deşi mă îndoiam că cineva ar fi fost dispus să dea trei sute şaptezeci şi cinci de lire sterline pe desenul lui Cole. De asemenea, mă îndoiam de sănătatea mentală a cuiva care ar fi plătit trei sute şaptezeci şi cinci de lire sterline pe o bucată de pânză care arăta de parcă ar fi stat lângă o cale ferată exact în clipa în care un tren plin de vopsea ar fi deraiat.

Totuşi, aruncând o privire în jurul meu, am văzut că celor mai multe persoane din galerie le plăceau exponatele. Poate că eu nu eram suficient de inteligentă ca să pricep. Într-un efort de a părea mai sofisticată de dragul iubitului meu, am adoptat o expresie îngândurată şi m-am îndreptat spre următoarea pânză.
- Ăăă, bine, nu înţeleg, a anunţat o voce de lângă mine, pe un ton grav şi răguşit.

Aş fi recunoscut oriunde acea voce. Cuvintele cu accent american erau punctate, din când în când, de câte o cadenţă sau de consoanele mai ascuţite ale unei pronunţii dialectale, toate fiind consecinţa şederii proprietarului lor în Scoţia timp de aproape şase ani.

În timp ce îmi plecam capul pentru a-i întâlni privirea lui Joss, cea mai bună prietenă a mea, m-am simţit uşurată. Pentru prima dată în acea seară, am zâmbit din toată inima. Jocelyn Butler era o americancă îndrăzneaţă, care spunea lucrurilor pe nume şi care servea cu mine la bar, într-un loc dichisit ce se numea Club 39. Era un bar situat într-un subsol, pe una dintre cele mai celebre străzi din centru - George Street -, şi se împlineau cinci ani de când lucram acolo.

Îmbrăcată într-o rochie neagră de firmă şi pantofi Louboutin, prietena mea cam bondoacă arăta sexy. La fel şi iubitul ei, Braden Carmichael. Stând în picioare în spatele lui Joss, cu mâna aşezată posesiv pe talia ei, Braden emana siguranţă. Deosebit de atrăgător, era genul de iubit pe care îl căutasem de ani de zile şi, dacă n-aş fi ţinut la Joss atât de mult, iar Braden n-ar fi adorat-o dincolo de limitele raţiunii, aş fi trecut peste ea pentru a-l lua. Braden avea aproape doi metri, ceea ce era ideal pentru cineva de înălţimea mea. Eu aveam un metru optzeci, şi încălţată cu pantofi cu tocuri aveam peste unu nouăzeci. În plus, iubitul lui Joss se întâmpla să fie şi sexy, bogat şi amuzant. Şi o iubea pe Joss la nebunie. Erau împreună de aproape un an şi jumătate. Mai că simţeam cum se cocea o cerere în căsătorie.
- Arăţi uluitor, i-am spus, cu ochii pe rotunjimile ei.

Spre deosebire de mine, Joss avea sânii mari, alături de nişte şolduri şi un posterior ce nu erau nici ele de lepădat.
- Îţi mulţumesc c-ai venit. Vă mulţumesc amândurora.
- Păi, îmi rămâi datoare, a mormăit Joss, arcuindu-şi o sprânceană în timp ce arunca o privire la celelalte tablouri. Va trebui să mint la greu dacă pictoriţa mă va întreba ce părere am.

Braden a strâns-o uşor de talie şi i-a zâmbit.
- Ei bine, dacă artista e la fel de plină de fiţe precum arta ei, de ce să minţi dacă poţi fi brutal de sinceră?

Joss i-a întors zâmbetul.
- Aşa e.
- Ba nu, am intervenit eu, ştiind că, dacă aş fi lăsat-o, chiar aşa ar fi făcut. Becca este fosta iubită a lui Malcolm, iar ei doi au rămas prieteni. Fă-o pe Robert Hughes cu ea şi dă-i şuturi în fund şi-ai să vezi că de fapt eu o să fiu cea care o să-şi ia şuturile.

Joss se încruntă.
- Robert Hughes?

Am oftat.
- A fost un faimos critic de artă.
- Îmi place chestia asta, a zis Joss, rânjind diabolic. Ştii cum se spune, sinceritatea e aproape de sfinţenie.
- Iubito, cred că e puritatea.
- Sigur că e puritatea, dar nu cumva sinceritatea vine imediat după? Sclipirea încăpăţânată din ochii lui Joss m-a făcut să simt un nod în gât. Joss era o forţă demnă de luat în calcul, şi dacă ea avea o anumită părere sau voia să spună ceva, nu prea aveai cum să o împiedici. Când am cunoscut-o, era o persoană incredibil de reţinută, preferând să nu se amestece în chestiunile personale ale prietenilor ei. Însă, de când l-a cunoscut pe Braden, s-a schimbat mult. Prietenia noastră a evoluat, iar acum Joss era singura care ştia adevărul despre propria-mi viaţă. Eram recunoscătoare pentru prietenia noastră, dar în momente ca acesta mi-aş fi dorit ca ea să fi fost vechea Joss, cea care îşi ţinea bine ferecate gândurile şi sentimentele.

Mă întâlneam cu Malcolm Hendry de vreo trei luni. Era bărbatul perfect pentru mine. Blând, relaxat, înalt - şi bogat. Malcolm era cel mai în vârstă dintre "sponsori", aşa cum îi numea Joss. Cu toate că la treizeci şi nouă de ani cu greu i se putea spune vârstnic. Oricum, era cu cincisprezece ani mai mare decât mine. Nu-mi păsa. Convinsă că el ar fi putut fi alesul, nu voiam ca Joss să pericliteze progresul relaţiei noastre insultând-o pe buna lui prietenă.
- Jocelyn - Braden a prins-o iar de talie, cu ochii la mine şi la panica mea crescândă -, la urma urmelor, cred că e cel mai bine să exersezi în seara asta arta vicleniei.

Într-un final, descifrându-mi expresia, Joss a pus o mână liniştitoare pe braţul meu.
- Glumesc, Jo. O să mă comport exemplar. Îţi promit.

Am dat aprobator din cap.
- Doar că... vezi tu, lucrurile merg bine.
- Malcolm pare un tip de treabă, a fost şi Braden de acord. Joss a scos un sunet gutural, dar amândoi l-am ignorat.

Prietena mea îşi spusese clar şi răspicat părerea despre alegerea iubitului meu. Era convinsă că eu mă foloseam de Malcolm şi că el se folosea de mine. Era adevărat că era generos şi că aveam nevoie de acea generozitate. Însă nu era mai puţin adevărat că eu chiar ţineam la el. Încă de la "prima mea iubire" de la vârsta de şaisprezece ani, John, mă îndrăgosteam de protectori fermecători şi de cei care puteau să ne ofere siguranţa necesară mie şi lui Cole. Dar John se săturase să fie vioara a doua după familia mea şi, după şase luni, m-a părăsit. Mi-a dat o lecţie preţioasă.

De asemenea, mi-a insuflat o nouă exigenţă în alegerea iubitului - acesta trebuia să aibă un serviciu bun, să fie ambiţios, conştiincios şi să aibă un venit decent. Indiferent de cât de mult munceam, cu calificările mele inexistente şi lipsa oricărui talent real, nu aveam să câştig niciodată destui bani pentru a asigura un viitor stabil familiei mele. În schimb, eram destul de drăguţă încât să fac rost de un bărbat cu calificări bune şi cu talent.

La vreun an după ce mi-am revenit din suferinţa pricinuită de povestea mea de iubire eşuată cu John, în viaţa mea a intrat Callum. Treizeci de ani, avocat înstărit, atrăgător, cult, sofisticat. Hotărâtă să fac ca asta să dureze, am devenit ceea ce-mi închipuiam că ar fi iubita perfectă pentru el. Era un obicei să devin altcineva, mai ales că părea să funcţioneze. O vreme, Callum a crezut că eram perfectă. Am stat împreună doi ani - până când rezerva mea legată de propria-mi familie şi inabilitatea de "a-l lăsa înăuntru" au ridicat un zid prea înalt între noi, aşa că m-a părăsit.

Mi-au trebuit câteva luni să mă adun după plecarea lui Callum... şi, când am făcut-o, a fost pentru a alerga în braţele lui Tim. Îngrozitoare decizie. Tim lucra pentru o companie de investiţii. Era atât de egocentric, încât eu am fost cea care l-a părăsit pe el. Apoi a existat Steven. Steven era director de vânzări la una din acele firme enervante de vânzări din uşă în uşă. Lucra foarte mult, iar eu am crezut că asta va fi în favoarea noastră, dar n-a fost. Joss credea că Steven mă părăsise din cauza inabilităţii mele de a fi flexibilă în legătură cu orice din pricina obligaţiilor mele familiale. Adevărul era că eu pusesem capăt relaţiei cu el. Steven mă făcea să mă simt ca ultimul om. Comentariile lui, cum că nu eram bună de nimic, îmi trezeau prea multe amintiri şi, cu toate că până şi eu ştiam că nu aveam alt atu în afara înfăţişării mele, atunci când ţi-o spune iubitul şi te face în cele din urmă să te simţi asemenea unei însoţitoare plătite, e timpul să pui punct.

Suportam destule lucruri nasoale din partea oamenilor, dar aveam şi eu limitele mele, şi, cu cât mă maturizam, cu atât mai strânse deveneau acele limite.

Însă Malcolm era diferit. El nu mă făcuse niciodată să mă simt îngrozitor în ceea ce mă privea şi, până acum, relaţia noastră mergea binişor.
- Unde e Omul cu Potul?

Am aruncat o privire peste umăr şi l-am căutat, ignorând sarcasmul lui Joss.
- Nu ştiu, am murmurat.

Cu Malcolm câştigasem, în sens literal, potul cel mare, căci era avocatul-care-devenise-câştigătorul-loteriei. Câştigase în urmă cu trei ani premiul EuroMillions şi renunţase la slujba sa - de fapt, la cariera lui - pentru a începe să se bucure de o nouă viaţă ca milionar. Obişnuit să fie ocupat, se hotărâse să-şi încerce mâna în investiţii imobiliare, iar acum avea un portofoliu de proprietăţi pe care le deţinea în calitate de proprietar care închiriază.

Ne aflam într-o clădire veche din cărămidă roşie, ale cărei ferestre erau şiruri de dreptunghiuri mici pe care le vezi mai degrabă la un depozit decât la o clădire ce găzduieşte o galerie de artă. Înăuntru era cu totul altceva. Cu podele din lemn de esenţă tare, cu un iluminat uimitor şi cu pereţi despărţitori pentru expunerea operelor de artă, era locul ideal pentru o galerie. Malcolm divorţase cu un an înaintea câştigului, dar, desigur, un bărbat chipeş şi înstărit atrăgea femei tinere, aşa ca mine. O întâlnise pe Becca, o artistă irlandeză deşteaptă, în vârstă de douăzeci şi şase de ani. S-au întâlnit câteva luni şi au rămas prieteni şi după ce s-au despărţit. Malcolm investise bani în arta ei, închiriind o galerie la câteva străzi depărtare de vechiul meu apartament din Leith.

Trebuia să recunosc că galeria şi spectacolul de artă erau impresionante. Chiar dacă nu se întâmpla să înţeleg ceea ce îmi transmitea arta.

Malcolm reuşise să adune un grup de cumpărători particulari care să asiste la vernisajul special al noii colecţii a Beccăi, şi, din fericire, lor le transmitea ceva arta ei. De îndată ce ajunseserăm, îmi pierdusem însoţitorul pentru restul serii. Becca venise grăbită spre Malcolm şi spre mine, îmbrăcată cu colanţi metalizaţi şi un pulover supradimensionat, tropăind desculţă pe podeaua din lemn rece ca gheaţa. Schiţase un zâmbet stânjenit, îl înşfăcase pe Malcolm şi îi ceruse să le-o prezinte celor care apăruseră. Apoi, eu am purces la a mă plimba prin galerie, întrebându-mă dacă eu n-aveam pic de gust pentru artă sau dacă arta ei era pur şi simplu foarte proastă.
- M-am gândit că aş putea să cumpăr câte ceva pentru apartament, dar...

Braden a fluierat pe o tonalitate gravă văzând etichetele cu preţurile pânzelor în faţa cărora stăteam.
- Încerc întotdeauna să nu plătesc la suprapreţ atunci când cumpăr rahaturi.

Joss a pufnit şi a dat din cap a încuviinţare deplină. Hotărând că era cel mai bine să schimb subiectul înainte ca unul dintre ei să-l încurajeze pe celălalt să fie nepoliticos pe faţă, am întrebat:
- Unde sunt Ellie şi Adam?

Ellie era o scumpă şi putea da o turnură pozitivă oricărei chestiuni. De asemenea, reuşea să tempereze accesele verbale prea abrupte ale celei mai bune prietene şi ale fratelui ei, motiv pentru care o invitasem în mod special aici.
- Ea şi Adam rămân acasă în seara asta, a răspuns Joss cu o seriozitate liniştită care m-a îngrijorat. Azi a primit rezultatele de la examenul de RMN. E bine, dar asta i-a trezit tot soiul de amintiri.

Trecuse puţin peste un an de când Ellie suferise o intervenţie chirurgicală pentru a-i fi înlăturate tumorile cerebrale care îi cauzaseră simptome fizice şi crize. Pe atunci, n-o prea cunoşteam cu adevărat pe Ellie, dar Joss stătuse temporar la vechea mea locuinţă în timpul recuperării lui Ellie şi mi-am dat seama, din cele spuse de ea, că pentru toţi fusese o perioadă grea.
- O să-ncerc să trec s-o văd zilele astea, am murmurat, întrebându-mă dacă aveam să găsesc un răgaz pentru asta.

Cu cele două servicii, sarcina de a avea grijă de mama şi de Cole, şi adăugând şi faptul că trebuia să-l însoţesc pe Malcolm, ori de câte ori voia să mergem undeva, viaţa mea era destul de haotică.

Joss a dat aprobator din cap, cu o cută de îngrijorare între sprâncene. Dintre toţi, ea îşi făcea cele mai mari griji pentru Ellie. Bine, poate nu mai mari decât toţi, am gândit eu, aruncându-i o privire lui Braden, ale cărui sprâncene erau îmbinate într-o expresie de preocupare.

Braden era probabil cel mai hiperprotector frate pe care îl cunoscusem vreodată, dar de vreme ce ştiam totul despre ce însemna a fi hiperprotector cu un frate mai mic, nu încăpea nicio glumă.

Într-o încercare de a le mai abate gândurile mohorâte, am glumit pe seama zilei de rahat pe care o avusesem la muncă. Serile de marţi, joi şi vineri lucram la Club 39. În timpul zilelor de luni, marţi şi miercuri lucram ca secretara personală a lui Thomas Meikle, contabil la firma de contabilitate Meikle & Young. Domnul Meikle era un ticălos cu toane şi, de vreme ce "secretara personală" era doar un eufemism pentru "lacheu", sufeream în mod constant lovituri din partea temperamentului său capricios. Unele zile erau bune şi ne înţelegeam destul de bine; în altele, cum ar fi fi cea de azi, "eram bătută în cap" - ca să citez - şi nu eram bună de nimic. Aparent, astăzi mă depăşisem pe mine: nu fusese destul zahăr în cafeaua lui, fata de la brutărie îmi ignorase instrucţiunile de a-i scoate roşiile din sendviş şi nu expediasem prin poştă o scrisoare pe care domnul Meikle uitasemi-o dea. Din fericire, a doua zi eram liberă de Meikle şi limba lui usturătoare.

Braden a încercat încă o dată să mă convingă să plec de la Meikle şi să vin să lucrez cu jumătate de normă la agenţia lui de imobiliare, însă am refuzat să-i accept ajutorul, la fel cum am refuzat în trecut multele oferte de ajutor ale lui Joss. Deşi îi eram recunoscătoare pentru amabilitate, eram hotărâtă ca mereu să fac în aşa fel încât să mă descurc de una singură în viaţă. Când te bizui pe oamenii la care ţii, îţi pui încrederea în ei în legătură cu ceva aşa de important şi, inevitabil, ei te vor dezamăgi. Şi chiar n-aveam chef să fiu dezamăgită de Joss şi Braden.

Simţindu-se în mod evident mai insistent în seara aceasta, Braden îmi înşira beneficiile de a lucra pentru el. Brusc, am simţit cum mi se ridica părul la ceafă. Muşchii mi s-au încordat şi mi-am întors încet capul, cuvintele lui Braden estompându-se pe măsură ce mă uitam spre cine sau ce îmi atrăsese atenţia. Am clipit, privind în partea opusă a încăperii, şi am icnit atunci când l-am văzut pe tipul care se uita lung la mine. Privirile ni s-au întâlnit şi, din nu ştiu ce raţiune bizară, am simţit o conexiune, de parcă eram ţintuită locului în timp ce ne priveam. Am simţit pulsul accelerându-mi-se, sângele năvălind în urechi.

Ne aflam la ceva distanţă unul de altul, aşa că nu-mi puteam da seama de culoarea ochilor lui, însă erau frumoşi şi scrutători, încruntându-se de parcă era încurcat de electricitatea statică dintre noi la fel de mult cum eram şi eu. De ce îmi atrăsese atenţia? Nu era genul de tip care mă atrăgea de obicei. Da, arăta bine. Păr blond, închis şi ciufulit şi un început de barbă sexy. Înalt, dar nu la fel de înalt ca Malcolm. Probabil că tipul ăsta avea un metru optzeci şi cinci. Aş fi fost cu câţiva centimetri mai înaltă decât el încălţată cu pantofii cu tocuri înalte pe care îi purtam în seara aceea. Vedeam muşchii din bicepşii lui şi venele groase de pe braţe deoarece, în toiul iernii, idiotul era îmbrăcat cu un tricou, însă nu era clădit ca tipii cu care mă întâlneam. Nu era lat în umeri şi cărnos. Era zvelt şi musculos. Îhî, "musculos" era un cuvânt potrivit pentru asta. Şi am menţionat cumva tatuajele? Nu-mi dădeam seama ce erau, dar vedeam tuşul colorat de pe braţ. Eu nu înţelegeam tatuajele.

Când şi-a plecat ochii, am inspirat profund din pricina senzaţiei şocante care mă străbătea în timp ce privirea lui cutreiera pe trupul meu de sus în jos şi înapoi. Mă simţeam încurcată, copleşită de examinarea lui atentă, în pofida faptului că, dacă un tip mă cerceta în felul acesta, eu m-aş fi mulţumit să-i zâmbesc uşuratic. În clipa în care privirea lui a ajuns înapoi la faţa mea, mi-a oferit o ultimă privire arzătoare - o privire pe care o percepeam ca pe mângâierea unei palme bătătorite pe trupul meu -, şi apoi s-a uitat în altă parte. Simţindu-mă ameţită şi în mod cert excitată, l-am privit păşind în spatele unui perete care împărţea galeria în secţiuni.
- Cine e tipul? a străpuns glasul lui Joss ceaţa în care pluteam. Am clipit şi m-am întors spre ea cu ceea ce îmi închipuiam că era o expresie stupefiată pe chipul meu.
- Habar n-am. Joss a rânjit.
- Era sexy.

Cineva şi-a dres glasul în spatele ei.
- Ce spuneai?

Ochii ei au sclipit neastâmpărat, dar când s-a întors cu faţa spre partenerul ei care o privea supărat, şi-a schimbat expresia într-una nevinovată.
- Voiam să spun, pur şi simplu din punct de vedere estetic, desigur.

Braden a protestat, însă a tras-o mai aproape de el. Joss mi-a zâmbit, iar eu nu m-am putut abţine să nu surâd. Braden Carmichael era genul de afacerist intimidant, care vorbea pe şleau, fără fasoane, şi totuşi, cumva, Jocelyn Butler reuşise să-l învârtă pe degetul ei mic.

Cred că am stat acolo preţ de o oră, bând şampanie gratis şi discutând câte-n lună şi-n stele. Uneori mă simţeam intimidată când ei doi erau împreună, deoarece erau atât de inteligenţi şi ştiau o grămadă de lucruri. Rareori aveam impresia că aş fi avut ceva profund sau interesant de adăugat într-o conversaţie, aşa că pur şi simplu râdeam şi savuram felul în care se tachinau reciproc. Când eram singură cu Joss, era altceva. O cunoşteam mai bine pe Joss decât pe Braden, astfel încât eram sigură că ea n-ar fi vrut niciodată să mă facă să am impresia că ar fi trebuit să fiu altfel decât eram. Era o schimbare plăcută de ritm faţă de restul vieţii mele.

Am sporovăit cu unii dintre ceilalţi invitaţi, încercând să nu par confuză din pricina entuziasmului lor legat de artă, dar, după o oră, Joss s-a întors spre mine, cerându-şi scuze.
- Jo, trebuie să plecăm. Îmi pare rău, dar Braden are mâine-dimineaţă o întrunire.

Probabil că mi-am arătat dezamăgirea, căci a scuturat din cap.
- Ştii ce, eu rămân. Braden poate să plece. Eu rămân.

Nu. În niciun caz. Mai trecusem eu prin asemenea situaţii.
- Joss, du-te acasă cu Braden. Sunt bine. Plictisită. Dar bine.
- Eşti sigură?
- Absolut.

Mi-a strâns afectuos braţul şi l-a luat pe Braden de mână. El a dat din cap în chip de salut, iar eu i-am răspuns cu un zâmbet şi un "noapte bună", apoi i-am urmărit cu privirea traversând galeria spre garderoba unde atârnau hainele tuturor invitaţilor. Ca un adevărat gentleman, Braden i-a ţinut paltonul şi a ajutat-o să se îmbrace. A sărutat-o pe păr înainte să se întoarcă să-şi pună propriul palton. Cu braţul pe după umerii ei, a condus-o afară, în noaptea de februarie, lăsându-mă pe mine în galerie cu o durere necunoscută în piept.

Am aruncat o privire spre ceasul Omega de aur pe care mi-l cumpărase Malcolm de Crăciun şi, ca de fiecare dată când verificam ora, deplângeam faptul că nu-l puteam vinde. Era probabil cel mai costisitor dar pe care îl primisem vreodată şi ar fi făcut minuni în ceea ce privea economiile noastre. Totuşi, rămânea mereu speranţa că relaţia mea cu Malcolm avea să se transforme în ceva mai semnificativ, iar vânzarea ceasului n-ar mai fi fost necesară. Dar nu mi-am îngăduit niciodată să-mi fac speranţe mult prea mari.

Era nouă şi cincisprezece. Pulsul mi s-a accelerat puţin şi am cotrobăit prin micuţa mea poşetă Gucci, falsă, în căutarea telefonului. Niciun mesaj. La naiba, Cole!

Tocmai apăsasem pe trimite pentru un mesaj care îi amintea lui Cole să mă sune de îndată ce ajungea acasă, când un braţ s-a strecurat în jurul taliei mele şi parfumul de lemn şi piele al aftershave-ului lui Malcolm mi-a umplut nările. Neavând nevoie să-mi las capul pe spate pentru ca privirile să ni se întâlnească de vreme ce purtam pantofi cu tocuri de şaisprezece centimetri, m-am întors şi i-am zâmbit, disimulându-mi îngrijorarea pentru Cole în clipa în care ne-am privit reciproc în ochi. Alesesem sofisticata rochie Dolce & Gabbana, mulată, de culoare roşie, pe care mi-o cumpărase Malcolm în ultima noastră escapadă la cumpărături. Rochia îmi scotea perfect în evidenţă silueta. O adoram. Ar fi fost un păcat s-o adaug mormanului destinat vânzării pe eBay.
- Iată-te!

Malcolm mi-a zâmbit, cu ochii lui căprui-strălucitori care făceau cute atrăgătoare la colţuri. Avea un păr negru bogat, cu fire argintii şi sexy la tâmple. Purta mereu costume, şi nici în seara aceasta nu făcuse excepţie, costumul Savile Row venindu-i impecabil.
- Credeam că îţi vin prietenii, altminteri nu te-aş fi lăsat singură. I-am zâmbit şi mi-am pus mâinile pe pieptul lui.
- Nu-ţi face griji. Sunt bine. Au fost aici, dar au fost nevoiţi să plece devreme.

M-am uitat la telefonul pe care încă îl ţineam în mână. Unde era Cole? Spiriduşii se treziseră în stomacul meu şi mă ciuguleau pe dinăuntru.
- Cumpăr unul dintre tablourile Beccăi. Vino şi prefă-te alături de mine că e genial.

Am chicotit şi imediat mi-a părut rău, muşcându-mi buza pentru a înăbuşi zgomotul.
- Mă bucur nespus că nu sunt singura care nu pricepe.

Ochii i s-au îndreptat spre încăpere, buzele schiţând un zâmbet amuzat.
- Ei bine, din fericire toţi oamenii aceştia ştiu mai multe despre artă decât noi, astfel încât, într-un final, voi primi ceva înapoi din investiţia mea.

Continuând să-şi ţină braţul în jurul taliei mele, m-a condus prin galerie, prin spatele câtorva pereţi despărţitori, acolo unde stătea Becca sub o imensă pictură cu vopsea împroşcată. Aproape că m-am împiedicat atunci când am văzut cu cine stătea de vorbă. Tipul Tatuat. Rahat.
- Eşti bine?

Malcolm mi-a aruncat o privire încruntată, căci simţea tensiunea din mine. I-am zâmbit veselă. Regula numărul unu: să nu laşi niciodată pe nimeni să vadă altceva decât lucruri pozitive şi fermecătoare.
- Mă simt grozav.

Tipul Tatuat îi zâmbea Beccăi, ţinând o mână pe şoldul ei, încercând s-o tragă spre el, expresia de pe chipul lui fiind calmă. Am ignorat în mod deliberat sincopa din respiraţia mea la vederea zâmbetului său păcătos. Becca încă părea uşor supărată, dar am înţeles prea bine când s-a lăsat îmbrăţişată de el. M-am gândit că orice femeie i-ar fi iertat orice ticălosului atunci când el zâmbea aşa.

Luându-mi privirea de la Tipul Tatuat, l-am urmat pe Malcolm, care se oprise, şi cuplul s-a întors spre noi. Becca se îmbujorase la faţă, iar ochii îi străluceau de încântare.
- Nu ne luaţi în seamă pe mine şi pe Cam. Ne certam fiindcă e un idiot.

Nu l-am privit, dar l-am auzit chicotind.
- Ba nu, ne certam fiindcă avem gusturi diferite în ceea ce priveşte arta.
- Lui Cam nu-i place arta mea, a spus Becca enervată. Nu poate să fie cum sunt ceilalţi iubiţi şi să mintă măcar. Nu. Ăsta e brutal de sincer. Cel puţin lui Malcolm îi place arta mea. Jo, ţi-a spus Mal că îmi cumpără tabloul?

Te-ai fi aşteptat să fiu geloasă pe evidenta afecţiune a lui Malcolm pentru Becca, şi ştiu că sună oribil, însă până ce i-am văzut operele am fost puţin geloasă. Nu eram excepţional de deşteaptă. Nu desenam. Nu dansam. Nu cântam. Eram doar o bucătăreasă acceptabilă... Din fericire, eram drăguţă. Înaltă, cu picioare ce păreau să nu se mai termine, mi se spusese de nenumărate ori că aveam un trup grozav şi un ten minunat. Combinaţi-le pe astea cu ochi imenşi verzi, păr lung, blond-roşcat, trăsături delicate şi veţi avea imaginea unui pachet atrăgător - unul după care se întorceau capetele încă de când eram adolescentă. Da, nu aveam mare lucru, dar ceea ce aveam foloseam în avantajul familiei mele.

îngrijorase niţel să ştiu că Becca era drăguţă şi talentată. Poate că Malcolm avea să se plictisească de mine şi să se întoarcă la ea? În mod meschin, reacţia lui Malcolm aproape deloc entuziastă faţă de arta ei m-a făcut să mă simt mai bine în legătură cu relaţia lor. Nu că asta ar fi avut vreo logică pentru mine.
- Într-adevăr. Bună alegere.

I-am zâmbit şi mi-am dat seama că murea de râs. Mâna i-a alunecat de pe talie pentru a-mi prinde şoldul în căuşul palmei şi m-am lipit de el, încercând să arunc o privire telefonului. În continuare, nimic de la Cole.
- Jo, el e Cameron, iubitul Beccăi, a spus brusc Malcolm, şi eu mi-am îndreptat capul pentru a-l studia, în cele din urmă, pe bărbatul pe care evitasem să-l privesc în ultimele secunde. Privirile ni s-au întâlnit şi am simţit cum tremuram din nou de încântare.

Avea ochii de un albastru-cobalt şi părea să mă dezbrace din priviri în timp ce mă măsura pentru a doua oară. Am văzut cum i-a licărit privirea, observând mâna lui Malcolm pe talia mea. Am înlemnit în timp ce Cameron ne examina, trăgând concluzii despre noi, după care şi-a strâns buzele, ştergându-şi expresia de pe chip.
- Bună, am reuşit să îngaim, şi el a dat vag din cap a salut. Focul din privirea sa de mai devreme dispăruse în mod cert.

Becca a început să sporovăiască cu Malcolm despre tablou, aşa că am folosit şansa să-mi verific iar telefonul. La auzul unui mormăit nemulţumit, am ridicat capul, privirea încrucişându-mi-se cu a lui Cameron. N-am înţeles aversiunea din expresia lui sau de ce am simţit brusc nevoia să-i spun să se ducă să şi-o tragă singur. Confruntată cu animozitate sau agresiune, aveam tendinţa să mă eschivez şi să nu scot un cuvânt. În acest caz, condamnarea şi judecata de pe chipul idiotului ăla tatuat mă făceau să vreau să-i trag un pumn şi să-i sparg nasul lui deja imperfect. Avea o protuberanţă aproape de şaua nasului care ar fi trebuit să-i fi stricat înfăţişarea perfectă, dar, în loc de asta, îi sporea farmecul necizelat.

Mi-am muşcat limba înainte să fac ceva contrar firii mele şi mi-am coborât privirea spre tatuajele sale. Pe antebraţul drept exista un înscris negru - două cuvinte pe care nu reuşeam să le desluşesc fără să dezvălui faptul că încercam să le citesc. Pe braţul stâng avea un desen colorat şi detaliat. Părea a fi un dragon, însă nu eram sigură, iar Becca venise mai aproape de Cameron, obturându-mi vizibilitatea.

Preţ de o clipă, m-am întrebat cum de Becca putuse să treacă de la a se întâlni cu Malcolm, treizeci şi ceva de ani, costume la comandă, la Cameron, douăzeci şi ceva de ani, ceas de aviator din anii şaptezeci şi brăţări din piele, un tricou Def Leppard care fusese spălat de prea multe ori şi o pereche uzată de Levi's.
- Mal, ai întrebat-o pe Jo despre slujbă? Uluită, m-am uitat la iubitul meu.
- Slujbă?
- Becca, e în regulă, zău, a insistat Cameron, vocea lui profundă trimiţând prin corpul meu un fior de ceva ce nu voiam să recunosc.

Mi-am mutat privirea care s-a intersectat cu a lui şi am remarcat cum se uita lung la mine, fără nicio expresie.
- Prostii, a răspuns Malcom liniştit, privindu-mă cu un aer meditativ. Încă mai căutaţi un barman la club, nu-i aşa?

Aşa era. Craig, prietenul şi colegul meu (şi unica mea aventură de o noapte după nebunia cu Callum), ne părăsise şi plecase în Australia. Miercuri fusese ultima lui tură, şi managerul nostru, Su, intervievase doritori timp de o săptămână. Îmi era dor de Craig. Uneori, flirtul lui ajungea să fie puţin cam mult, iar eu nu avusesem niciodată curajul să-i spun să tacă (Joss o făcuse), dar cel puţin era mereu într-o stare de spirit bună.
- Da, de ce?

Becca m-a atins pe braţ şi i-am privit chipul rugător. Brusc, mi-a trecut prin minte că, deşi era cu câţiva ani mai mare decât mine, arăta şi avea voce de fetiţă, cu ochii ei albaştri şi mari, pielea netedă şi glasul piţigăiat. Noi două n-am fi putut fi mai diferite.
- Cam e grafician. A lucrat pentru o companie de grafică care face tot marketingul şi brandingul pentru cele mai cunoscute mărci din ţară, dar au avut reduceri de buget. Ultimul venit, primul plecat, cam aşa s-a pus problema, şi Cam lucra la ei numai de un an.

I-am aruncat lui Cam o privire precaută, dar plină de compătimire. Nu era uşor să-ţi pierzi locul de muncă. Totuşi, nu ştiam ce aveam eu sau postul de barman de-a face cu asta.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer