Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Naivul (,) model al omului. Rousseau Vameşul în Palatul Dogilor


Bogdan Ghiu

21.06.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Expoziţia Candoarea arhaică (Il Candore Arcaico, The Archaic Candor) (comisari: Gabriella Belli şi Guy Cogeval, curatori: Laurence des Cars şi Claire Bernardi), organizată în apartamentul dogilor din Palatul Ducal din Veneţia (www.mostrarousseau.it), în paralel, desigur, cu cunoscuta Bienală, şi care trebuia să se închidă la începutul lui iulie dar a fost prelungită pînă la începutul lui septembrie, îl cufundă pe miticul Henri "Douanier" Rousseau la loc în întreaga mişcare paralelă de contrabalansare a modernităţii industrial-burgheze, făcînd din el un fel de nucleu cunoscut deja, dar încă, poate, neexplicitat pînă la capăt, sus şi tare, ca atare, al modernităţii artistice, în frunte cu avangardele istorice. Rousseau Vameşul pare a asigura, tocmai, trecerea de la secolul al XIX-lea la secolul al XX-lea, ca mediu fluid în care articularea istoric-epocală să fie posibilă.
 
Astfel, autorii expoziţiei (căci autori sînt: autori-editori, orice expoziţie de felul acesta echivalînd cu o nouă ediţie din cîmpul cărţii, cu o ediţie-eseu: ediţie critică de autor), printr-un procedeu de design expoziţional pe care eu, unul, l-am întîlnit pentru prima oară în colecţia permanentă a muzeului Boijmans Van Boiningen din Rotterdam (în care erau "strecurate", parcă prin efracţie, lucrări de artă contemporană, provocînd recontextualizări în toate sensurile), îl "presară" pe Rousseau printre tablourile expoziţiei permanente, iar în sălile dedicate exclusiv numai lui, artistul nu este, de fapt, niciodată singur, izolat, aşa cum ne-au obişnuit expoziţiile monografice tradiţionale şi, în general, aşa cum ne-am obişnuit să gîndim, politico-economic, cultura, sau ceea ce am putea numi "the author based/oriented (concept of) culture". Nu, artistul, niciun artist nu e niciodată singur, arta este mai presus de orice modelul însuşi al muncii, adică al creaţiei împreună de sine, iar marele colectiv este umanitatea însăşi, "modul de lucru" colectiv-in absentia fiind istoria, care este în acelaşi timp şi opera, umanitatea ca lucrare şi operă de sine.   
 
Nici Henri Rousseau nu e singur, poate mai ales el nu poate fi conceput şi judecat singur în istorie şi în istoria artei. Şi poate tocmai de aceea ar trebui să i se spună, ca supranume, nu doar ca poreclă, "Vameşul": pe la el, prin el trec multe lucruri, multe fluxuri de idei artistice, între epocile şi etajele modernităţii. Ceea ce "vămuieşte" el sînt însă mai degrabă nişte traficuri ilicite de produse de contrabandă, idei, viziuni sintetice necuvenite, refulate în marginea modernităţii, "off-moderne".
 
De exemplu, Rousseau Vameşul este (arătat, de-monstrat expoziţional ca) maxim modern, ca absolut modern în special prin kitsch-ul ca frumos natural, spontan, imediat: popular, democratic. Căci, la propriu, serios logico-filosofic vorbind: poate fi pictată natura altfel decît naiv, adică "natural"? Şi nu au dreptate atunci, în intuiţia lor (susţinută de interpretări mai vechi şi mai noi), curatorii expoziţiei să cuteze a ni-l arăta pe Rousseau Vameşul ca artistul modern (adică nostalgic, antic) prin excelenţă? Paradisul este o "naivitate", a crede în Paradis este o ingenuitate, iar reprezentarea lui nu poate fi decît naivă: orice gîndire despre paradis este naivă - candoarea însăşi!
 
Rousseau devine, pe nesimţite, nu numai hiper-reprezentativ pentru arta modernă, ci un adevărat revelator epistemic, dacă pot spune aşa.
 
Cum se strecoară animalul naiv prin vegetaţie, cum este el mîncat, cu egală naivitate! Animalul este naiv, naivitatea însăşi. Or, de aici, prin contextualizare curajoasă, pînă la Max Ernst, de pildă, nu mai este, fizic, decît un pas (lateral): naivitatea visului, naivitatea răzbunării şi a contrabalansării modernităţii prin artă şi vis, prin visul artei ca viziune artistică a istoriei.
 
Cézanne apoi. Şi Odilon Redon, Gauguin, Signac, Seurat, artişti americani etc: lipseşte cineva?
 
Naivul, adică, prin excelenţă, arhetipal, artistul, adică omul "popular" cu viziunile lui paradisiac-kitsch asupra istoriei şi asupra modernităţii ca model de istorie, naivul, aşadar, neagă invenţia tehnică a perspectivei, viziunea asupra modernităţii întemeiată pe presupusa raţionalitate a perspectivei, ca linie dreaptă ideală, ca inferare voluntarist-teleologică a viitorului, un viitor, tocmai de aceea, telescopat: istoria-proiecţie (vizuală), ingineria istorică.
 
Nu, naivul, adică artistul, adică omul popular, omul comun nu vede în perspectivă, sare, înghite, distruge constructele ideale ale perspectivelor inginereşti, el redă suprafeţele, vede 2D, lumea e doar în mod artificial, tehnic, 3D, adică profundă. De fapt, profunzimea - fără joc de cuvinte - e profuziune de mici suprafeţe refractîndu-se unele în altele şi înmulţind, astfel, lumina naturală, primită: asemenea vegetaţiei Vameşului.
 
Nu profunzime şi nuanţe, ci profuziune de suprafeţe şi culori: aşa vedem cu toţii, naiv. Naiv, noi "netezim" la loc spaţiul, readucem suprafeţe colorate acolo unde spaţiul a fost "striat" (semantizat ierarhic, politic-ontic-ontologic) prin perspectivă, profunzime şi nuanţe. Realul înseamnă strierea. Tocmai de aceea suprafeţele colorate sînt onirice. Numai în vis şi ca vis (exlus, refulat, subteran, ilicit, de contrabandă) ne putem permite luxul artistic de a fi naivi, de a da curs vizionarismului, spontaneităţii noastre artistic-naive. Paradisul este naiv. Este o naivitate.
 
De la jungla naturii însă, Vameşul face saltul evolutiv absolut firesc (evoluţia - numai în salturi) la politic. Ideea de paradis şi viziunea paradisului ajung firesc, natural, spontan, adică naiv, pînă la ideea de republică (franceză, desigur, adică post-revoluţionară). Paradisul: junglă (idilic crudă) şi republică. "La Carmagnole", şi "Republica Naţiunilor" ca viziuni naiv-paradisace despre politică, întrupări ale ideii de republică.
 
Picasso, Braque, Blaue Reiter, Klee, Kandinsky - Frida Kahlo, Diego Rivera (totul frontal): toţi sînt "rousseauişti", întreaga artă modernă a trecut şi trebuie, deci, trecută prin "vama" Vameşului.
 
Întreaga modernitate a artei este arătată (displayed) ca o căutare a naivităţii, mai mult: ca o exigenţă de naivitate, etică, flosofică şi politică. Trebuie să avem curajul să fim naivi, adică cinstiţi cu noi înşine, nu "naturali", conformi vreunei "naturi" nici măcar ipotetice. 
 
Vameş al modernităţii artistice, Rousseau este dizolvat, resorbit, demonstrativ-expoziţional, în ceilalţi, în întreaga istorie a artei moderne, devenind un fel de mediu intern al acesteia.
 
Excepţional.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer