Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Lecturi la 16 ani

Alexis Zorba


Olguţa Paiu

25.06.2015
Editura Unitext
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
(Olguţa Paiu are 15 ani şi este în clasa a IX-a la Colegiul Naţional "Sfântul Sava". Fragmentele cu italice de mai jos fac parte din cărţile pe care le citeşte la această vârstă şi sunt însoţite uneori de scurte gânduri)

Alexis Zorba - Nikos Kazantzakis, editura Univers, 1987

Universul se scurgea, pământuri, ape, gânduri, fiinţe, spre o mare îndepărtată, şi Zorba se scurgea odată cu ele, fără vreo împotrivire, fără să întrebe, fericit.

CIOBANUL - Masa mi-e gata, am muls oile. La uşa colibei mele zăvorul e tras, focul arde în vatră. Iar tu, tu poţi trimite oricâtă ploaie, cerule!
BUDDHA - Eu nu mai am nevoie nici de hrană, nici de lapte. Vânturile sunt coliba mea, focul mi s-a stins. Iar tu, tu poţi trimite oricâtă ploaie, cerule!
CIOBANUL - Eu am boi, am vaci, am păşunile străbunilor mei şi un taur care-mi fecundează vacile. Iar tu, tu poţi trimite oricâtă ploaie, cerule!
BUDDHA - Eu n-am nici boi, nici vaci. Eu n-am păşuni. Eu n-am nimic. Nu mă tem de nimic. Iar tu, tu poţi trimite oricâtă ploaie, cerule!
CIOBANUL - Eu am o ciobăniţă supusă şi credincioasă. De ani şi ani de zile e muierea mea; sunt fericit să mă joc noaptea cu ea. Iar tu, tu poţi trimite oricâtă ploaie, cerule !
BUDDHA - Eu am un suflet supus şi liber. De ani şi ani de zile îl exersez şi-l învăţ să se joace cu mine. Iar tu, tu poţi trimite oricâtă ploaie, cerule!

Cele două glasuri încă mai vorbeau când m-a furat somnul. Vântul se pornise din nou şi valurile se izbeau de hubloul gros de sticlă. Pluteam ca un nor de fum între somn şi veghe. O furtună violentă izbucni, păşunile se năruiră, boii, vacile, taurul fură înghiţiţi. Vântul smulse acoperişul colibei, focul se stinse; muierea ţipa şi se prăbuşi moartă în noroi. Şi ciobanul începu să se tânguie; urla, nu înţelegeam ce spune, dar urla, iar eu mă cufundam tot mai adânc în somn, lunecând ca un peşte în mare. (...) În jurul nostru, marea de culoarea indigoului clocotea, tot neliniştită.

Neliniştită, umbra privea de la fereastra prelinsă de prea multe lacrimi cereşti. Şi privea marea, lumea şi întregul mărginit de o cupă de sticlă fragilă. Şi mai privea şi întunericul din ochii ei obosiţi.

Sfânta singurătate se întindea în faţa mea, tristă, fascinată, ca pustiul. Poemul budist urca din pământ şi mi se strecura până în fundul sufletului: " Când oare mă voi retrage, în sfârşit, în pustietate, singur, fără tovarăşi, fără bucurie şi fără tristeţe, cu unica sfântă certitudine că totul nu e decât un vis? Când, cu zdrenţele mele - fără dorinţi -, mă voi retrage voios în creierul munţilor? Când, văzând că trupul meu nu e decât boală şi crimă, bătrâneţe şi moarte - liber, fără teamă, plin de bucurie -, mă voi retrage în pădure? Când ? Când? Când?"

- Nu ştiu jupâne. Depinde. Sunt cazuri când nici Solomon înţeleptul... Iaca, într-o zi, treceam printr-un sat. Un moşneag de nouăzeci de ani se apucase să sădească un migdal. " Ei, moşule, am zis eu, sădeşti un migdal?" Da' el, aşa povârnit cum stătea, s-a întors şi mi-a zis: " Eu, fiule, mă port de parcă n-o să mor niciodată". Şi i-am răspuns: " Eu mă port de parcă aş muri în fiece clipă". Care din noi doi avea dreptate, jupâne?
Mă privi triumfător.
- Aici să te văd, zise el.
Am tăcut.

- Madame Hortense, mi-o aminteşti pe Sarah Bernhardt... când era tânără. Nu mă aşteptam să găsesc în acest loc sălbatic atâta eleganţă, atâta graţie, atâta frumuseţe şi politeţe. Care Shakespeare te-a trimis aşadar aici, printre barbari?
- Shakespeare? făcu ea zgâindu-şi ochişorii spălăciţi. Care Shakespeare?
Gândul ei îşi lua zborul, rapid, spre teatrele pe care le văzuse, dădu într-o clipă o raită prin barurile de la Paris şi până la Beirut, de acolo pe toată întinderea coastei Anatoliei, şi, brusc, îşi aminti: era la Alexandria, o sală mare cu luster, fotolii de catifea, bărbaţi şi femei, spinări goale, parfumuri, flori. Deodată, cortina se ridică şi un negru teribil îşi făcu apariţia...
- Care Shakespeare? făcu ea din nou, mândră că până la urmă şi-a amintit; cel care se mai cheamă şi Othello?
- El, el. Care Shakespeare, nobilă doamnă, te-a aruncat pe aceste stânci sălbatice?
Se uită în jurul ei. Uşile erau închise, papagalul dormea, eram singuri. Emoţionată, începu să-şi deschidă inima, cum deschizi un vechi sipet plin de mirodenii, de scrisorele de dragoste îngălbenite, de toalete străvechi...

Cartea a căzut supusă la pământ, înecată de întunericul pământului. A aşteptat o atingere, un cuvânt sau o privire. 
A uitat să mai spere şi s-a mulţumit cu mângâierile perfide ale ploii. Fericită, cartea s-a topit, spulberându-şi amintirea. Când din ea a rămas un singur colţ de hârtie, o pasăre a purtat-o spre cer. Spre ploile nemărginite.

Stelele se înmulţeau. Crâncene, dispreţuitoare, aspre, fără pic de milă pentru oameni.

Nu mai vorbeam. Priveam amândoi cerul cu groază, vedeam în fiecare clipă alte stele aprinzându-se.

Marea era împietrită. Nemişcată sub tirul stelelor; pământul tăcea şi el. Nici un câine nu lătra, nici o pasăre de noapte nu se jelea. O linişte totală, perfidă, primejdioasă, încropită din mii de urlete, atât de îndepărtate sau atât de profunde în noi că nu se auzeau. Percepeam numai freamătul sângelui meu zvâcnindu-mi în tâmple şi în venele de la gât.
"Melodia tigrului!" mi-a trecut prin minte şi m-am înfiorat.
În Indii, când se lasă întunericul, se intonează încet o melodie dureroasă şi monotonă, un cântec sălbatic şi tărăgănat, ca un îndepărtat căscat de fiară - melodia tigrului. Sufletul omului se revarsă de atâta fremătătoare aşteptare.
(...) tăcerea devenea strigăt. Ai fi zis că sufletul, plămădit şi el din aceeaşi melodie, evada din trup pentru a asculta.
(...) În străfundul făpturii mele răsunau strigăte ameninţătoare, confuze, neliniştite - tigrul se afla în mine şi răgea.

Spectrul s-a ascuns după un trunchi bătrân şi a furat în acea noapte toate vocile păsărilor. A adâncit oraşul în întuneric. A oferit regretul. Şi tristeţea. După toate acestea, spectrul a zburat, transformându-se în pasăre. Fără voce. Şi a privit lumea lui. A plâns. Şi a trecut mai departe.

O întreagă lume îmi apărea dinainte, alcătuită din milă, din renunţare, din vânt. (...) Sufletele deveneau duh, deveneau spirit, spiritul se spulbera.

Ca şi cum toată această aprigă inspiraţie n-ar fi fost decât un vis pe care nu voiam să-l văd prizonierul cuvintelor, degradat de ele.
 
- Cum a murit bunicul tău? mă întrebară  într-o zi micii mei colegi de la şcoala comunală.
M-am apucat pe loc să făuresc un mit; şi pe măsură ce-l făuream, credeam în el:
- Bunicul meu purta ghete de cauciuc. Într-o bună zi, când barba i-a albit de tot, a sărit de pe acoperişul casei. Dar când a atins pământul, a ţâşnit ca un balon şi s-a înălţat mai sus decât casa, mai sus, tot mai sus, şi-a pierit în nori. Aşa a murit bunicul meu.

Din ziua în care am născocit acest mit, ori de câte ori mă duceam la bisericuţa Sfântul Minas şi vedeam, în partea de jos a iconostasului, înălţarea lui Hristos, întindeam mâna şi le spuneam camarazilor mei:
- Uite, uite-l pe bunicul meu cu ghete de cauciuc.
În seara aceea, după ani şi ani, văzându-l pe Zorba cum sare în aer, am retrăit visul acela de copil cu spaimă ,de parcă m-aş fi temut să nu-l văd pe Zorba pierind în nori.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer