Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Viaţa în 4D


Ioana Bâldea Constantinescu

23.06.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Un jet subţire de aer rece în ceafă. Cam aşa se traduce, senzorial, în 4D, momentul când, pe ecran, eroul e împuşcat în cap. Scaunul te zgâlţâie generos când se prăbuşeşte un avion, fulgerele şi tunetele vin la pachet, în sală, cu flash-uri intermitente. Ploaia, căderea în apă, inundaţia şi alte sugestii de izvor, lac, mare, piscină sau maşină de spălat stricată înseamnă... apă, la propriu. Un fel de duş cu bilet, în public. Eşti anunţat, la intrarea în sală, de altfel, că nu e bine să porţi mătase, că se poate păta. Aşa cum nu e bine să ai epilepsie, boli cardio-vasculare, suferinţe ortopedice, respiratorii, tulburări anxioase, alergii (după caz, experienţa 4D presupune şi emanarea de miros) etc. E bine, pe de altă parte, să ai peste un metru înălţime şi sub 120 de kilograme (!).

Primul meu film în 4 D a fost... solicitant. Nu masiv, pentru că mi-am dat butonul de apă pe off (nu că m-ar fi ajutat foarte mult; dat fiind că scaunele învecinate nu aveau setată aceeaşi opţiune, am beneficiat, indirect, de pe urma duşurilor care le erau adresate ocupanţilor lor). Am ieşit din sală cu o uşoară febră musculară şi o vagă stare de vertij (anunţată, de altfel, în lista de posibile efecte secundare). Ah, şi cu ceva în plus, care, de ce să nu recunosc, m-a făcut să mă simt matusalemică. O mare frustrare narativă.

Nu ştiu dacă 4D e sau nu cinematografia viitorului, nu ştiu în ce măsură, peste 20 de ani, la o scenă romantică sala se va umple de parfum de magnolii şi, la una care să implice luptă fizică, spectatorul va fi invitat să-şi achiziţioneze în prealabil unguent pentru vânătăi. Ce ştiu este că, dacă, de obicei, amestecul tehnologiei în metaforă mă încântă, de data asta m-a descurajat profund. În hohotul unei săli care se distra, zguduită în bloc de scaunele care simulau o urmărire cu maşini, m-am trezit gândindu-mă cât de mult am ajuns să simplificăm lucrurile. De ce să ne mai imaginăm o cădere în gol, spaima de a fi descoperit, vântul de octombrie foşnindu-ne pe la ureche, un miros de câmp înflorit, zgomotul unei cascade, puterea unei avalanşe...

În 4D totul e tradus. Scenariul e dublat de efect. Şi tocmai tautologia aceasta, menită, probabil, să potenţeze povestea, pare să o ameninţe cu pistolul la tâmplă: "Încă puţin şi te scot de pe ecrane!" Ideea, în sine, mă trimite pe mine, personaj, cum spuneam, eminamente non-prăpăstios când vine vorba de tehnologie şi avantajele ei, într-o zonă uşor angoasantă. Ce se întâmplă, în formula 4D, cu imaginaţia, cu intuiţia, cu subtilitatea, cu analogiile, cu tot subsidiarul unui text care, în pagină sau pe ecrane, lasă loc interpretării subiective, care invită la proiecţie personală, care farmecă, uneori, prin versatilitate? Cât de explicit şi rarefiat ar trebui să devină un scenariu? Cât de subţire trama? Cât de mic efortul meu, al spectatorului a cărui unică grijă rămâne dacă să-şi activeze sau nu butonul de apă.

Da, tautologia mă sperie. La fel şi lipsa de nuanţe. De provocare intelectuală. Aşa cum mă sperie ideea că fantezia se va atrofia, în timp, dacă 4D câştigă teren, ca un biet muşchi neexersat.

În drum spre casă, mă trezesc, în aceeaşi notă, fantazând la un buton de poveste, de ficţiune implicită şi explicită, luxuriantă şi învăluitoare. Mi-ar plăcea să fie activat tot timpul.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer