Morten Storm cu Paul Cruickshank şi Tim Lister
Agentul Storm: spion în al-Qaeda
Editura Meteor Press, 2015

Traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu



*****
Intro

În dimineaţa de 7 ianuarie 2015, Franţa a fost traumatizată de atentatul asupra redacţiei Charlie Hebdo, dar caricaturi cu profetul Mahomed de felul celor publicate de hebdomadar apăruseră în Danemarca încă din 2005, iar autorul lor, Kurt Westergaard, fusese atacat cu toporul în 2010. Atacatorul fusese o cunoştinţă a lui Morten Storm, care...

Morten Storm a fost un jihadist cu totul improbabil. Potrivit propriilor lui cuvinte: "Fiind un danez mătăhălos, cu păr roşu şi barbă lungă, puteam la fel de bine să fiu o formă de viaţă extraterestră printre arabii măslinii şi vânoşi." Adolescenţa i-a fost presărată de brutalităţi şi infracţiuni, contrabandă şi închisori, după care lectura unei cărţi despre profetul Mahomed l-a convertit la islamism. A plecat în Yemen şi a urmat cursurile unei şcoli religioase, s-a însurat cu o musulmană, şi-a botezat fiul Osama şi a devenit prieten apropiat al lui Anwar al-Awlaki, imamul terorist considerat urmaşul lui Osama bin Laden. Însă după un deceniu de viaţă dedicată jihadului, îndoielile de natură teologică şi nemulţumirea tot mai mare faţă de violenţa nediscriminatorie l-au determinat să repudieze extremismul şi să devină agent dublu pentru CIA şi serviciile secrete britanice şi daneze.

O autobiografie extraordinară, palpitantă şi convingătoare, care detaliază activităţile jihadiştilor din Europa, Africa şi Orientul Apropiat şi Mijlociu, dar şi practicile uneori neortodoxe ale principalelor servicii de informaţii mondiale.

Fragment
Capitolul 18 - Blonda lui Anwar
Primăvara-vara 2010

Pe 9 martie 2010, stăteam lângă terminalul internaţional pentru autobuze de pe Erdbergstraße din Viena, aşteptând sosirea cursei de 11:00 de la Zagreb. Era o zi rece şi vântoasă, tipică pentru luna martie în capitala Austriei. Un flux constant de turişti coborau din autobuze şi porneau să viziteze palatele Habsburgilor.

Jed îmi spusese că mai mulţi agenţi CIA mă vor urmări discret. M-am uitat la un bărbat cu pălărie de cowboy care-şi privea ceasul la colţul străzii. În niciun caz n-ar fi fost atât de evidenţi.

Apoi am zărit-o pe ea. Purta o fustă lungă şi neagră, aşa cum anticipasem, dar nu avea văl complet, ci o eşarfă simplă pe cap. Câteva şuviţe de păr blond fluturau în briză.
- As salaam aleikum. Eu sunt Aminah, a rostit ea în engleză cu un uşor accent străin, fixându-mă cu ochii verzi-albăstrui.

Deşi Awlaki mă instruise să port haine occidentale, pentru a evita suspiciunile, trebuia să păstrez distanţa faţă de o femeie care nu era înrudită cu mine. Nici măcar nu i-am strâns mâna. Am fost totuşi impresionat; fotografiile n-o prezentaseră în lumina cea mai bună. Aminah era extraordinar de drăguţă, cu buze pline, pomeţi înalţi şi nas ascuţit. Părea cu câţiva ani mai tânără decât vârsta ei reală, treizeci şi doi de ani. Semăna cu Gwyneth Paltrow; Anwar avea s-o iubească pe fata aceasta.

O descoperisem pe o pagină de Facebook a fanilor lui Awlaki în noiembrie 2009, la două luni după ce el îşi repetase cererea de a-i găsi o soţie în Occident. Lăsasem un mesaj pe site solicitând ajutor, iar Aminah răspunsese.
"Ce fel de ajutor doreşti? Eşti în legătură directă cu şeicul?" scrisese ea în primul mesaj pe 28 noiembrie 2009.

După două zile, timp în care schimbaserăm alte mesaje, ea a scris:
"Am o singură întrebare. Îl cunoşti personal pe AAA? Şi dacă da, pot fi atât de indiscretă să te întreb ceva?" AAA era codul nostru pentru Anwar al-Awlaki.
"Da, îl cunosc", i-am răspuns imediat. "Poţi să mă întrebi orice." Ea scrisese:
"I-am trimis şeicului o scrisoare prin poştă. Nu sunt sigură dacă am adresa lui corectă de e-mail, însă mă întrebam dacă nu va căuta o a doua nevastă. I-am propus o căsătorie şi nu ştiu cât de prostesc a fost gestul ăsta. Dar am încercat. Acum, pentru că sunt în legătură cu tine, există posibilitatea să mă cunoşti mai bine şi să mă poţi recomanda. Caut o cale să ies din ţara asta şi caut un soţ care să mă înveţe şi pe care-l pot ajuta mult. Îl respect profund pe şeic şi respect toate lucrurile pe care le face pentru această Ummah şi doresc să-l ajut în orice fel."

Eu i-am răspuns:
"Vei fi nevasta nr. 3, deoarece mai are două, dar nu stă cu ele, pentru că locuiesc în capitală şi-l văd doar rar. Tu vei sta însă mereu cu el, fiindcă nu ai familie acolo. Trebuie să te aştepţi la greutăţi şi la mutări ocazionale dintr-un loc în altul. Ca soţie, va trebui să te îngrijeşti de toate treburile casei. Va trebui să ai răbdare faţă de tot ce vei vedea şi înfrunta, deoarece AAA poate fi expus la pericole etc.; Allah este protectorul nostru. Poţi să accepţi toate astea?"

Ea a răspuns în zece minute:
"Voi merge cu el oriunde. Am 32 de ani şi sunt pregătită pentru situaţii periculoase. Nu mi-e frică de moarte sau să mor în numele lui Allah. N-am ştiut că are deja 2 soţii, dar nu mă deranjează deloc. Vreau să-l ajut în munca lui... Sunt pricepută în gospodărie şi sunt dispusă să fiu o nevastă muncitoare şi activă."

Numele adevărat al lui Aminah era Irena Horak şi aveam s-o cunosc bine, fiindcă au urmat zeci de mesaje e-mail şi discuţii pe Facebook. Ea mi-a expediat multe însemnări lungi despre viaţa ei, pe care să i le trimit lui Awlaki.

Irena era din Bjelovar, un orăşel înconjurat de ogoare din estul Zagrebului, capitala Croaţiei. Într-unul dintre mesajele ei următoare pentru Awlaki a spus că provenea dintr-o familie iubitoare şi că fusese crescută în catolicism, ca majoritatea croaţilor, cu "valori de familie şi standarde morale ridicate". Era foarte apropiată de sora ei geamănă, Helena.

În adolescenţă, Irena excelase în sport, ajungând campioană naţională de junioare la proba de 100 de metri. Fotografiile ei apăruseră în ziarele locale, aplecându-se mult înainte la trecerea liniei de sosire, sau cu braţele ridicate în semn de victorie. Era ambiţioasă şi se antrena din răsputeri în speranţa că va reprezenta într-o bună zi Croaţia la Jocurile Olimpice.

Ambele surori se înscriseseră la Facultatea de Educaţie şi Ştiinţe de Reabilitare din cadrul Universităţii Zagreb. Irena dorea să lucreze cu oamenii cu nevoi speciale, dar visurile ei de glorie sportivă s-au destrămat. S-a dedicat studiului. Ca mulţi dintre colegii studenţi, îşi petrecea nopţile prin cluburile de noapte din Zagreb, bând şi dansând până dimineaţa.

Mult mai târziu am descoperit că în perioada aceea ea postase fotografii pe reţelele de socializare prezentându-se în diverse posturi lipsite de inhibiţii, în care etala o mulţime de vestimentaţii mulate pe corp, topuri decoltate, cizme înalte până la genunchi legate cu şireturi, ba chiar şi un catsuit din piele neagră fără mâneci.

După absolvirea facultăţii, Irena îşi găsise o slujbă la un centru rezidenţial pentru copii fără îngrijire parentală în care erau internaţi vreo cincizeci de copii între şapte şi optsprezece ani, mulţi dintre ei cu probleme de comportament.

Ulterior, Aminah a recunoscut că avea o oarecare timiditate. Într-un mesaj către Awlaki, ea a scris:
"Se spune despre mine că am o fire puternică, dar acela de fapt este scutul meu. Sunt puternică, însă foarte emotivă şi sensibilă, şi urăsc nedreptăţile. Îmi place să muncesc, nu sunt leneşă. Oamenii mă descriu ca înzestrată cu empatie, blândă, deschisă faţă de persoanele noi."

Ea descoperise Islamul întâmplător, la o nuntă din Zagreb. Printre participanţi se numărase un avocat musulman atrăgător, cu păr lung împletit în codiţe şi surâs larg, pe nume Sage, care lucra în Londra. Peste câteva zile, Irena zbura spre Londra, după ce-şi abandonase fără mare ceremonial prietenul de până atunci, şi începea o relaţie de la distanţă.

Sage se considera credincios şi i-a vorbit cu pasiune despre islamism, dar nu era un practicant zelos al religiei. Îi plăcea să iasă în oraş ca să bea şi Irena era încântată să fie la braţul lui în barurile din Londra şi Zagreb. I-a mărturisit unei prietene că spera ca ei doi să se căsătorească.

Mai târziu avea să-i scrie lui Awlaki despre Sage:
"El vorbea frumos şi paşnic despre islamism şi mi-a arătat o sumedenie de lucruri pe care nu le cunoscusem până atunci. Am fost curioasă... aşa că am început să explorez singură."

A luat legătura cu o grupare de femei musulmane din Bosnia, care la rândul lor au prezentat-o altora din Zagreb. Irena a început să-şi petreacă timpul cu ele în moschee.
"Când am citit descrierile lui Dumnezeu - Allah - în Coran, mi-am spus: acesta este un Dumnezeu aşa cum am crezut mereu că trebuie să fie", avea să-i declare ea lui Awlaki într-un mesaj. "Pentru mine fusese mereu un nonsens ca Dumnezeu să aibă un fiu, pe când tot ce am descoperit în Islam era logic şi simplu; în acelaşi timp însă era foarte frustrant şi greu de acceptat în perioada aceea a căutărilor mele."

Îmi reaminteam propriile senzaţii de revelaţie în biblioteca din Korsør.

După şase luni, relaţia cu Sage s-a stricat. Părea că islamismul devenise mai important pentru Irena decât prietenul ei. A început să-i expedieze mesaje e-mail ostile, criticându-l fiindcă nu se ruga de cinci ori pe zi şi pentru că bea alcool.

Credinţa Irenei i-a fost poate consolidată de lupta cu cancerul. A urmat un tratament şi s-a vindecat, dar visul ei de a avea copii a luat sfârşit. S-a dedicat islamismului, a început să înveţe araba şi şi-a schimbat obiceiurile şi felul cum se îmbrăca; acum purta fuste lungi şi eşarfe pe cap. Nu a mai ţinut legătura cu fostele prietene. Irena a devenit Aminah.

I-a povestit lui Awlaki:
"După o perioadă de furie şi frustrare, găsesc în inimă o pace pe care n-am mai simţit-o niciodată... Am fost foarte fericită să aflu lucruri noi despre Islam... Mă emoţionează tot ce se datorează islamismului, plâng în timpul rugăciunilor şi plâng când aud azan [«chemarea la rugăciune»]."

Şi tot ca şi mine, a simţit un val de energie, ca o eliberare, când s-a convertit oficial la islamism în mai 2009, rostind shahada - Mărturisirea de Credinţă.

Una dintre prietenele ei vechi avea să descrie ulterior cum se dăruise total noii credinţe. Nu putea să vorbească decât despre islamism şi încerca frecvent să-şi determine prietenele să se convertească.

Cam pe atunci a descoperit predicile în limba engleză ale lui Awlaki, care erau deja pe tot internetul. Apelul lui către adepţi de a trăi viaţa simplă a Profetului, necoruptă de modernitatea occidentală, a sedus-o. Poate că nu era chipeş ca un star de cinema, dar Aminah a ajuns să-i admire sinceritatea, intelectul şi charisma discretă. Şi a început să viseze cu ochii deschişi să-i fie nevastă; ar fi putut s-o înveţe multe despre islamism.

Când am luat legătura pe Facebook, Aminah mi-a spus că era ostracizată în Zagreb. Şeful ei de la birou o critica pentru hainele pe care le purta. Se simţea izolată de societate şi chiar de comunitatea musulmană din Croaţia.
"Trăiesc într-o ţară de kuffar. Doresc realmente să plec din locul ăsta", i-a spus ulterior lui Awlaki într-un mesaj. Am recunoscut din nou sentimentul, amintindu-mi ziua mohorâtă când spălasem corpul neînsufleţit al unui bătrân care se prăbuşise lângă moscheea de lângă Regent's Park.
"Am respins multe propuneri, deoarece fraţii nu priveau căsătoria cu seriozitate sau nu aveau aceeaşi ideologie."

Aminah nu avea curajul să-i mărturisească tatălui ei că se convertise, dar mama ei a acceptat, deşi fără încântare. Când primul ei mesaj de pe Facebook a ajuns la mine, părea învăluită în tristeţe şi simţea că avea puţine relaţii importante în afara familiei. Din nou, totul suna foarte familiar.

În acelaşi timp însă am înţeles că femeia aceasta rătăcită şi impresionabilă îmi oferea o oportunitate.
- Aminah ne poate duce la Awlaki, le-am spus handlerilor din MI5 - Sunshine, Andy şi Kevin - la puţin timp după ce începusem conversaţiile pe Facebook.
- Îţi înţelegem logica, a încuviinţat Andy, dar trebuie să prezentăm propunerea superiorilor noştri.

Britanicii îmi împărtăşeau îngrijorarea că trimiterea lui Aminah în zonele mai sălbatice dintr-un stat instabil o putea expune la riscuri. Pe de altă parte, americanii, susţinuţi de danezi, erau mai entuziaşti.
- Ne place ideea, a zis Jed când ne-am întâlnit în Copenhaga.

Ochii lui sclipeau incitaţi, contemplând această supercapcană. Mănuşile de catifea dispăruseră după evenimentul de la Fort Hood, iar la Washington se discuta deja dacă putea fi emis un ordin legal pentru asasinarea lui Awlaki, care era cetăţean american. Jed înţelegea că Aminah reprezenta o oportunitate de aur pentru a-l găsi pe imamul terorist.

CIA intra oficial în afacerile de intermediat căsătorii.

La îndemnul lor l-am anunţat pe Awlaki că-i găsisem o posibilă soţie, iar el m-a contactat pe 11 decembrie 2009, cerând ca Aminah să-i trimită o scurtă prezentare.

Ea mi-a expediat următorul răspuns:
"Am 32 de ani, n-am fost niciodată măritată, nu am copii. Sunt înaltă (1,73 m), zveltă şi atletică; nu sunt sigură dacă îmi este permis să-mi descriu părul. Oricum, oamenii spun că sunt frumoasă şi atrăgătoare. Arăt mult mai tânără, toţi îmi dau 23-25 de ani."

Pe 15 decembrie, Awlaki mi-a expediat alt mesaj criptat pe care să i-l transmit:
"Doresc să subliniez două lucruri. Primul este că nu trăiesc într-un loc fix şi de aceea condiţiile mele de viaţă variază mult. Uneori locuiesc chiar în corturi. În al doilea rând, din cauza problemelor de securitate, uneori trebuie să mă izolez, ceea ce înseamnă că eu şi familia mea nu se vor întâlni cu alte persoane perioade îndelungate de timp. Dacă poţi să locuieşti în condiţii dificile, dacă nu te deranjează singurătatea şi poţi să trăieşti cu restricţii în privinţa comunicaţiilor cu alţii, atunci este alhamdulillah, minunat. Eu nu am nicio problemă cu cele două soţii ale mele şi ne înţelegem bine. Cu toate acestea, ambele au optat să trăiască într-un oraş, deoarece nu se pot adapta stilului meu de viaţă pe care l-am descris-o anterior. Nu vreau ca acelaşi lucru să se întâmple şi cu altă nevastă. Am nevoie de cineva care să poată împărţi cu mine dificultăţile acestei căi. Încă ceva. Poţi, te rog, să-mi trimiţi o fotografie a ta? Te rog, trimite-o ca ataşament."

Întrucât "atentatul indispensabililor" era foarte mediatizat, Anwar bănuia probabil că avea să ajungă în fruntea listei cu cei mai căutaţi indivizi de către SUA; poate că de aceea subliniase greutăţile unei vieţi petrecute în ascunzători pentru orice viitoare doamnă Awlaki.

La jumătatea lunii decembrie, Aminah m-a rugat să-i transmit un nou mesaj imamului, enunţând câteva reguli de bază:
"Nu vreau un soţ doar pe hârtie, ci vreau să fiu cu el şi să trăiesc în Islam, deoarece n-o pot face aici. Nu sunt tipul gospodinei, pot să gătesc şi să fac toate corvezile din casă, dar nu mă voi mulţumi numai cu atât. Am început să-ţi traduc prelegerile în limba mea maternă, pentru a-i ajuta pe fraţii şi surorile din această parte a lumii."

L-a întrebat de asemenea pe Awlaki dacă va putea să intre şi să iasă din Yemen.
"Grija mea principală o reprezintă părinţii mei", a scris Aminah. "Ştiu că pentru ei va fi un şoc mare dacă le voi spune că voi pleca acolo. Dacă nu-i voi mai putea revedea niciodată, mă tem că nu voi putea accepta această condiţie."

Uneori, naivitatea ei era îngrijorătoare.

I-am criptat mesajul cu software-ul Secrete Mujahedine şi i l-am trimis lui Awlaki. El a răspuns pe 18 decembrie:
"Consider că dacă vei veni în ţară, vei veni pentru totdeauna şi, dacă vei părăsi ţara, o vei părăsi de asemenea pentru totdeauna... ţara se îndreaptă spre război. Doar Allah ştie ce va urma."

După care a răspuns la solicitarea ei privind mai multe detalii personale.
"Sunt un individ discret. Nu intervin mult în afacerile familiei mele, dar când o fac, trebuie să fie aşa cum decid eu. Nu tolerez nesupunere din partea nevestelor. Cu copiii mei mă comport exact invers, mai ales cu fetele. Cu ele sunt foarte îngăduitor, aşa că mama lor trebuie să le disciplineze, pentru că eu n-o fac. Îmi place să citesc. Petrec ceva timp cu familia când se află cu mine, însă obligaţiile mă solicită... Munca mea are prioritate faţă de familie, aşa că mi-ar plăcea să am o soţie care să nu constituie o povară şi, în acelaşi timp, să se implice în activitatea mea. Deoarece am trăit cea mai mare parte a vieţii în Occident, aş dori să fiu în compania unei musulmane din Occident."

I-a cerut apoi adresa de e-mail lui Aminah, pentru a-i pune direct unele "întrebări personale". Îşi asuma un risc deosebit, ţinând seama de obsesia lui faţă de securitate şi de faptul că "atentatul indispensabililor" se petrecuse cu numai câteva zile în urmă. O dată în plus, pasiunea carnală îl orbea.

În ajunul Crăciunului, după atacul cu rachete împotriva grupării al-Qaeda din guvernoratul Shabwah, Aminah a luat din nou legătura cu mine.
"Ai veşti despre frate", a întrebat ea, "pentru că se zvoneşte că ar fi mort sau în închisoare. Este adevărat?"

I-am răspuns imediat cum am aflat că Awlaki nu păţise nimic, folosind numele Sami pe care-l convenisem pentru şeic.
"Sami este perfect sănătos, Alhamdulillah... dar trebuie să ai răbdare, soră, fiindcă se găseşte sub presiuni enorme. Eşti sigură că poţi să faci faţă acestui test uriaş?"

Deşi moartea îl ocolise la mustaţă, Anwar continua să se gândească la blonda croată când mi-a scris, la numai patru zile după atac. I-am transmis lui Aminah următoarele:
"Sami îţi trimite salutările lui. Nu te poate contacta direct, dar eu îţi voi trimite mesajele lui şi-i poţi răspunde prin intermediul meu. Este bine şi sănătos. Continuă să fie interesat şi întreabă când putem aranja călătoria etc."

După atacul cu rachete din ajunul Crăciunului, îngrijorarea serviciilor de informaţii britanice s-a transformat în opoziţie făţişă. Nu doreau să aibă de-a face cu un plan care putea trimite la moarte o europeană nevinovată. Le înţelegeam perfect poziţia. Voiam să fiu sigur că Aminah nu va fi văzută ca o "victimă colaterală", sacrificabilă, în urmărirea lui Awlaki.

0 comentarii

Publicitate

Sus