Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Praful de pe tobă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Criţă şi Criţoaia


Radu Părpăuţă

29.06.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Criţă stătea la dracu-n praznic. Intrai pe Valea Lupului, urcai pieptiş, cu râpa-n stânga şi peretele dealului în dreapta, treceai de bojdeucile hâite ale ţiganilor, aşezate ciucur pe malul râpei, mai era apoi casa lui Neculai Paisvant, pe dreapta, între vii, pe urmă iarăşi urcai gâfâit pe malul râpei adânci până ce-ţi ieşea limba de-un cot şi te opreai ca viţelul la poartă nouă drept în portiţa lui Criţă. Aici se termina drumeagul îngust, de-o căruţă: drept în poarta, care avea numai un clempuş, însă era mereu închisă, proptită pe dinăuntru.

Criţă nu prea era ceea ce se cheamă un tip comunicativ. Nu socializa, cum se zice azi în noua limbă de lemn paneuropeană. Deloc! Puţini mergeau la casa lui, iar el nu cobora niciodată în sat. După colectivizare, care la noi s-a încheiat în '62, fiindcă veleştenii au fost printre ultimii trecuţi la colhoz, Criţă a rupt aproape toate legăturile cu lumea şi a rămas singur cuc, dacă n-o punem la socoteală pe cuculeasa lui - Criţoaia, în casa lui înconjurată de pădure de pe sprânceana dealului.

Pe ea o vedeam. Trecea destul de des pe la poarta noastră, care se află aproape de buza Văii Lupului (după ce oficialităţile au dat nume drumurilor şi drumeagurilor, redenumindu-le "străzi", casa noastră este la Valea Lupului, nr. 1). Noi, copiii, răscoliţi de poveştile misterioase despre Criţă, colportate intens de ţiganii din Valea Lupului - că morocănosul Criţă are un depozit de muniţie rămas de la război, că a construit un avion cu care vrea să fugă în America (pare că generaţia mea de copii, fără televizor, era mult mai "prinsă" de miraculos decât cea de azi; îmi aduc aminte, de pildă, de povestea cu maimuţa-fotbalist, pe care, cică, brazilienii au pus-o în poartă, iar un fotbalist ungur, Puşkaş - de la "puşcă", lucra imaginaţia noastră -, a tras un şut şi a rupt maimuţa în două) o examinam cu atenţie pe Criţoaia. Însă aceasta, spre deziluzia noastră, nu avea nimic deosebit. Era o băbuţă aproape pitică, cam surdă, motiv pentru care vorbea tare, cu glas ascuţit, scârţâit. Mergea pe la neamuri (căci ea avea rude în sat; el era venit nu se ştie de unde, neamuri nu veneau pe la el niciodată) sau cu "marfă" la Iaşi: cu mere, pere, renglote, struguri, roşii. Nu lua niciodată autobuzul, fiindu-i frică. Se lua cu altă băbuţă, trăitoare în lumea veche, lume desculţă şi pedestră, şi taca-taca, teleap-teleap legănându-şi fustele făceau peste opt kilometri până la Iaşi: cu coromâsla (cobiliţă pe moldoveneşte) cu două cociuge (coşuri) pe umeri.

Odată erau s-o păţească rău. S-a nimerit că tocmai veneam cu autobuzul dinspre Iaşi, când... ce văd!? Accident! La pod la Durduc tot asfaltul era roşu-sânge. Oamenii din autobuz îşi făceau cruce şi exclamau a milă la vederea cruntei scene. Criţoaia stătea năucită pe marginea şanţului. Nu păţise nimic grav, dar zâmbea tâmp şi vântura din mâini aiurea, ca o cloşcă-găină, care şi-a pierdut puii de raţă pe apă. Pe cealaltă babă nu o vedeam. Presupuneam că a fost rostogolită în şanţ sau sub pod şi murise. Însă nimic din toate acestea! Ce se întâmplase? Un şofer care circula prea aproape de marginea şoselei a agăţat coromâsla uneia din babe şi le-a buşit pe amândouă sub pod la Durduc. Noroc că podul era mai mult un podeţ peste leneşa şi firava apă a Vămeşoaiei (abia peste mulţi ani aveam să aflu ceea ce cred că nu ştiu nici azi consătenii mei: Vămeşoaia e de fapt un canal, azi înmâlit, făcut pe vremea nu ştiu cărui domnitor fanariot, Moruzi sau Calimah, ca apa să nu se mai reverse pe şes, ci să şerpuiască alene drept în Bahlui), aşa că babele s-au ales, în afară de sperietură, cu o trântă şi câteva julituri. Iar "sângele" de pe şosea era dat de pătlăgelele chiflicite şi făcute bulion ale Criţoaiei. Bineînţeles, babele s-au ales şi cu greaua batjocură ţărănească, după ce oamenii au priceput despre ce este vorba. În orice caz, din cauza acestor zeflemeli sau din altă pricină, Criţoaia n-a mai mers pe jos până la Iaşi după aceea. Îşi făcea trei crucioaie mari şi se urca în autobuz.

Criţoaia era singura legătură a lui Criţă cu lumea, un fel de sol gălăgios, care bătea aiurea într-o tobă spartă. Cum am spus, de la colectivizare el nu mai cobora în sat. Nu a vrut cu nici un chip să treacă la colhoz. Numai el va fi ştiut cât "a tras", când a fost cu "lămuririle" trecerii la "colectivă". I-au lăsat până la urmă casa şi câtă pădure i se cuvenea după noile legi, iar în jur au defrişat tot şi au plantat vie. Acum izolarea casei era şi mai evidentă, mai vizibilă: un pâlc de pădure din care se iţea ţuguiul de draniţă putredă al casei, înconjurat de vii. Aceste vii erau ale IAS-ului, iar Criţă era tare apreciat de inginerii de acolo, fiindcă le repara sapele, coasele, vermorelele... Se pricepea să meşterească de toate. Însă toate le făcea acasă, nu ieşea din curtea şi din restul lui de pădure nici să-l pici cu ceară. Fireşte, nu-şi făcuse avion, dar tata, care trecea cu popa pe acolo cu ocazia moliftei postului (prostului, zicea tata), povestea că şi-a făcut singur un aparat de radio şi ascultă un singur post: Europa liberă. Când se terminau ştirile şi dacă îi plăcea lui cum au fost înfieraţi comuniştii, Criţă spunea la sfârşit: "Să trăiţi!" şi închidea aparatul.

De fapt, nu-l chema Criţă, ci Dascălu. Culai, un prieten de-al meu de joacă, a fost trimis la Criţă de taică-său să ceară un fluturaş pentru vermorel. După ce a urcat opintit coşcogea dealul, Culai a început să strige gâfâit şi neîntrerupt, cum strigă copiii, la poartă:
- Nene Criţă! Nene Criţă! Nene Criţă!

Nimic. Culăieş se înecase de strigătele sacadate şi dădea să se întoarcă, când Criţă i-a răsărit ca din pământ în faţă:
- Aici nu stă Criţă. Aici stă Dascălu! Şi i-a întors spatele.

Criţă era doar porecla. În limbaj popular "criţă" înseamnă "oţel" (de unde expresiile "tare ca criţa", "inimă de criţă", "beat criţă"). Cel ce i-a zis aşa a ştiut el ce-a ştiut. Criţă era genul rar de om care merge pe drumul lui fără să se uite în jur la ce fac ceilalţi. Oamenii ştiau: Singurătatea lui începuse încă înainte de colectivizare, după aceasta doar se accentuase. Iar faptul că mersese în răspăr cu restul nu-i aducea prea multe bucurii. Felul său de a fi, aerul posac nu-l făceau prea simpatizat. Pentru că se încăpăţânase şi nu trecuse la colectiv putea fi erou doar în cărţile de istorie sau de literatură; pentru oamenii din satul său însă era o excepţie care deranja, care sâcâia ca o albină plină de miere într-un viespar sterp. Unii îl vorbeau de rău de-a dreptul - că e tra-la-la, că e trăsnit, că e diliu... Nu-şi puneau problema că poate, în străfundul lor, îl invidiau, fiindcă el avusese curajul pe care ei nu-l avuseseră, acela de a merge până în pânzele albe. Aşa că, mai pe faţă, mai pe dos, îl urau. Iar faptul, de pildă, că era adânc credincios şi că discuta cu preoţii pe care-i primea chestiuni de subtilitate ale credinţei, nu trezea stima oamenilor, ci, dimpotrivă, accentua neîncrederea în el; îl făceau habotnic şi sălbatic. N-a coborât de pe bobeaucă (aşa ziceau oamenii piscului acela păduros) nici la nunta unicei lui fete, Valerica. Asta a pus capac. E nebun!

Aveam vreo zece ani când tata m-a luat cu el la Criţă. Poate simţea propensiunea mea spre fabulos. Vă închipuiţi emoţia mea, alimentată de poveştile care-l înconjuraseră pe Criţă cu o asemenea aură. Pe o vreme neguroasă, am urcat pe Valea Lupului, pe drumul acela ca o golgotă, şi am ajuns la portiţa închisă cu doar un clempuş. Tata s-a aplecat peste portiţă şi a dat la o parte propteaua. Am intrat. După un pâlc de copaci şi o vie, urma o ogradă largă, căptuşită cu iarbă bogată. Cărările abia se vedeau prin iarbă. În ogradă erau multe acareturi - şuri, magazii, poieţi, hambare - mici, abia văruite, pleoştite, aşezate în patrulater. Ciudat era că toate erau orientate cu spatele în afară şi cu faţa înspre centrul patrulaterului. Aşa mici, albe, păreau nişte păsări chircite în ploaie, bătrâne şi posomorâte. Deodată, pe nesimţite, ca o sălbăticiune, ne-a apărut în faţă Criţă: un omuleţ cu sprâncene stufoase, puţin aplecat de spate, cu o curea care încingea o haină fără nasturi. Avea o bărdiţă la spate prinsă în curea. Părea că ceva din respiraţia chichineţelor din jur, ceva foarte trist, fusese sorbit şi de Criţă. Aşa simţeam. A discutat ce avea de discutat cu tata şi apoi a intrat în una cămăruţele acelea (nu deosebeai care-i casa "de curat, care-i magazie, care-i...) să înapoieze, se vede, sufletul lor trist pe care îl sorbise.

Dar să lăsăm răzgâielile metaforice. Am plecat cu sufletul greu fără să ştiu de ce. Ceva vechi-vechi şi nedesluşit mă apăsa. Mă tot uitam în urmă, spre cămăruţele acelea care arătau fundul lumii, şi nu ştiam ce mă apăsa.

... Criţă a coborât totuşi în sat prin '70. O singură dată. Dus de alţii. Mort.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro O zi din viaţa unui propagandist, Radu Părpăuţă (5.0/5 - 5 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Drumul cel negru, Radu Părpăuţă (5.0/5 - 6 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro În ospeţie, Radu Părpăuţă (5.0/5 - 9 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Telefon mamei, Radu Părpăuţă (4.4/5 - 7 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Locul sfinţeşte omul - însemnări despre o călătorie cu trenul guvernamental, Radu Părpăuţă (4.5/5 - 4 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Miscellanea
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata autoficţiuni
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Visăreasa-n colţul blocului
Sageata Totul pe alb
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată
Sageata Jurnal de maimuţe


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer