Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Jurnal de weekend


Ioana Bâldea Constantinescu

07.07.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Cum experienţa de tip "Dragă jurnalule" îmi e necunoscută, dar cea a notiţelor mentale ameninţă să devină un tic interior, m-am hotărât să reconciliez, pasager şi şovăielnic, ce-i drept, extremele în cauză. Nu am citit mult în weekend, dar am citit lucruri care au contat, care stau bine pe raftul din spatele frunţii şi din paginile cărora, asta ştiu sigur, am să mă întorc să caut o imagine, o frântură de gând, un giumbuşluc lexical, armătura bine sudată a unei idei. S-a întâmplat cam aşa...

Am terminat Constelaţia fenomenelor vitale, de Anthony Marra. Da, asta e, pentru mine, cartea numărul 1 pe 2015. M-a lăsat cu o nevoie acută de a-l citi pe Tolstoi, cu o admiraţie fără margini pentru traducerea Ioanei Avădani, cu un epic stufos, poetizat într-o manieră atât de inteligentă încât povestea funcţionează, cumva, ca un ciclon care te ia cu el, senzorial, intelectual, ca pe o Dorothy tributară culturii occidentale într-o lume sinuos arab-slavă. Cărare galbenă nu există, dar fiecare sinapsă, fiecare crimă, fiecare banalitate violentă, fiecare bucăţică de frumos eşuată pe un fundal grotesc alimentează ideea că viaţa, cea reală, e dată de măsura umanităţii fiecăruia dintre noi, e făcută din empatie, din iubire şi din multe spaime. Suma lor îl desparte pe "a trăi" de "a exista". E o carte care se citeşte cu hohote de râs şi cu multe lacrimi. Te lasă, cumva, sleit, fericit şi îndurerat. Fericit că simţi toate astea şi că le-a scris cineva aşa cum a făcut-o Marra. Fericit că te ating atât de mult, că te schimbă, că simţi cum se întâmplă lucrurile astea.

Târziu, foarte târziu am ajuns să citesc cartea Anei Dragu, Mâini cuminţi. Copilul meu autist. Mi-a luat o frântură de duminică, mi-a lăsat, în schimb, nişte lumi. Nişte sinusoide prin buclele cărora informaţia ştiinţifică se ciocneşte de realitate, virează între umor şi tragedie niciodată sonoră, niciodată de prim plan, niciodată percepută altfel decât cu acea adâncime pe care o dă, în scris şi în viaţă, ireversibilul. E o carte cu multă iubire în ea, cu multe gingăşii. Cu multe adevăruri defalcate în procente, clişee, blocaje instituţionale, derapaje profesionale (le au toţi, de la medici la educatori; norocul e că mai există şi din ceilalţi, drama că, atunci când apar, îi percepem ca fiind extraordinari, ca şi cum competenţa sau umanitatea sunt bătute în cuie, la capitolul excepţii). E o carte cu multă muzică. Mai mult de jumătate din ea am auzit un pian în fundal. Îl am, încă, în ureche. E numai unul din multele motive pentru care ştiu că o să mă întorc în cartea asta, în care se trăieşte cromatic şi se cântă "La mulţi ani" fără sunet, în care limbajul nu e o magmă în care se modelează povestea, ci un personaj, un "cineva". Mi-a venit şi mie, când am terminat de citit, să spun un "Mulţumesc" pe muteşte. Am convingerea interioară că ajunge, cu tot cu sonor, unde trebuie.

Răsfoiesc, încă, Bucureştiul lui Paul Morand. Sunt la primele pagini... Miercurea trecută Svetlana Cârstean mi-a strecurat în proza asta un teaser perfect: scrisul de mână al lui Proust şi un timp niciodată pierdut al unor personaje extraordinare. Abia aştept să vină seara, să le iau la braţ, să ne oprim la Capşa, să ne plimbăm pe Calea Victoriei...

A fost un weekend cu multe daruri. Încă mai despachetez.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer