Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Lecturi la 16 ani

Jurnalul de la Tescani


Olguţa Paiu

09.07.2015
Editura Humanitas
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
(Olguţa Paiu are 15 ani şi este în clasa a IX-a la Colegiul Naţional "Sfântul Sava". Fragmentele cu italice de mai jos fac parte din cărţile pe care le citeşte la această vârstă şi sunt însoţite uneori de scurte gânduri)

Jurnalul de la Tescani - Andrei Pleşu, editura Humanitas, 2011

Nu poţi păstra MOMENTUL frumuseţii decât părăsindu-l. Dacă vrei să-l depozitezi, să-l AI definitiv, el îşi pierde contururile, se stinge, cade în vid. Simţi deci dintr-o dată că în locul acesta şi în ceasul acesta e frumos, sfâşietor de frumos? Atunci, pleacă! Ţi s-a făcut un dar pe care nu-l iei cu tine decât întorcându-i spatele.

A dori să te plimbi pe o pajişte înflorită, fără a călca nici o floare.

Sunt momente când suprafaţa cerului înnorat seamănă cu suprafaţa lunii: pete, cratere, crevase. Ca şi când o lună imensă ar trece pe deasupra creştetului nostru, încet şi periculos de aproape...

Nimic nu ilustrează mai bine atributul splendorii decât un deal împădurit, toamna, când totul intră în marea derivă a brunurilor. Primăvara e a jubilaţiei, vara a unei omogene deplinătăţi, iarna - a ascezei cathare. Dar splendoarea, splendoarea adevărată nu e de întâlnit decât toamna, in octombrie, pe o zi însorită. Moartea vegetală debutează cu o cutremurătoare sărbătoare.

Toamna - un episod de mineralitate al lumii vegetale. Ţesutul plantei devine cornos, ies la suprafaţă structurile osoase, de substrat, ale pădurii, culorile imită gama pietrelor preţioase: o pregustare a Ierusalimului cristalin din Apocalipsa?

Priveşte piciorul care se împleticeşte de coloanele de frunze strânse cu grijă la colţul străzii... Distruge ordinea. Preferă ca frunzele să fie împrăştiate, să le simtă dezlănţuite ca într-o furtună întunecată. Înalţă privirea. Se aşază alături de frunze şi se întreabă cum ar arăta o ploaie cu lacrimi de suferinţă ruginie. Cu mânuţele ei crude, strânge toată bătrâneţea melancolică a frunzelor în şorţul roşu al bunicii. În câteva ore, toată strada va fi reacoperită de parfumul îmbietor al unei ploi... Fetiţa zâmbeşte, ia o frunză, şi-o prinde în păr. "Astăzi, cerul nu a mai plâns".

Norii sunt carnaţia cerului. Fără ei - şi, noaptea, fără stele -, cerul e o rece nedeterminare, o abstracţiune. Dar, cu navigaţia lor lentă, norii îi transformă, într-o vietate: îi dau relief şi biografie, după cum dau relief şi biografie pământului, modelând lumina care vine de sus. Norii aduc cerul într-un spaţiu al proximităţii. Sunt, astfel, într-o perfectă analogie cu textele revelate care, şi ele, aduc pe Dumnezeu mai aproape, îl "întrupează" şi îl pun "în mişcare". Marile texte revelate sunt între Dumnezeu şi oameni ceea ce sunt norii între cer şi pământ: voaluri care apropie, accidente dătătoare de personalitate, determinări mediatoare. A citi Biblia sau Coranul e a contempla norii care alunecă, încet, peste chipul lui Dumnezeu.

Un flaut, un clarinet, un oboi. Mai mult ca ceilalţi instrumentişti, suflătorii au o afinitate cu plastica; dacă am vedea sunetul, am asista la un spectacol miraculos: din fiecare instrument s-ar desprinde un întreg muzeu de "sculpturi în aer", un popor, translucid, de nimfe. Echivalentul plastic al suflătorului: meşterul sticlar.

Îi tremură mâna în timp ce trasează cu un "albastru" ireal linia fină a unui sărut... Îndreaptă pânza pictată, o priveşte şi plânge. Îşi aminteşte de ea dăruindu-i în zbor primul lor sărut, în timp ce el pleca plutind pe deasupra adâncurilor neexplorate. A fost ultimul lor sărut, acum prins cu egoism în pânza ce captează răbdătoare fiecare picătură de "albastru" dăruită din prea multa amintire. Forma liniei sărutului îi spune să distrugă viaţa imprimată pe pânză. Ia pensula cea mai subţire şi face din ea victima unui "negru" puternic. Distruge în câteva clipe pictura, ca o depărtare...

A călca pe pământ e o ieşire din timp echivalentă cu a privi stelele.

Niciodată verdele nu e mai plin de speranţă decât toamna. Verdele grâului abia răsărit, la sfârşit de octombrie: străin într-un ocean de brunuri uscate, fragil, proaspăt, cu o tenta sticloasă, încărcat de promisiunea invaziei posthibernale. Aşa trebuie să fi apărut Ioan Botezătorul în pustie: o pată de verde ireal, profetic, ca verdele grâului abia răsărit, în octombrie.

Rugăciunea unui intelectual: Sf.Anselm, Proslogion, cap. 1: "Acum însă, biet muritor, părăseşte-ţi, pentru un timp, treburile şi lasă-ţi, o clipă, gândurile cele neodihnite. Îndepărtează grijile care te apasă şi uită de trudnicile tale ocupaţii. Ocupă-te, un pic, de Dumnezeu şi odihneşte-te în El. Intră în chilia duhului tău, alungând din ea totul în afară de Dumnezeu şi de ceea ce te-ar putea ajuta să-L cauţi; şi după ce ai închis uşa caută-L!"

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer