Iona - Marin Sorescu, editura Fundaţiei Marin Sorescu, 2010
Prefeţele scrise de autorii înşişi nu-şi au rostul decât în măsura în care vin cu nişte precizări de ordin documentar. Altfel, să încerci să spui - e prea lung. Şi poate că ai şi uitat. Creaţia e o bâlbâială în faţa lui Dumnezeu. După ce a creat lumea în şase zile, el s-a simţit atât de epuizat încât n-a mai putut mişca un deget. A mai apărut oare ceva nou de atunci? Iată un exemplu de epuizare divină. Recitesc după câţiva ani Iona, cu ochi rece, străin, şi mă întreb: oare unde rămăsesem? Iona, proorocul care a fugit din faţa Cuvântului, a încăput în burta chitului. Ca o scrisoare, în cutia poştală. Am găsit, poate din greşeală scrisoarea. Am citit-o cutremurat şi mi s-a părut c-o înţeleg. Am încercat s-o transcriu. Asta a fost tot. După aceea am vrut să-l uit pe Iona. Ce s-a ales din mândra cetate Ninive "mare înaintea lui Dumnezeu s-o străbaţi în trei zile de umblet"? Ce s-a ales de oamenii ei care s-au îmbrăcat în sac şi s-au pocăit şi nu i-a mai ajuns mânia de sus? Am uitat absolut totul. Apelaţi la arheologie. Am fost întrebat dacă burta chitului simbolizează călătoria în cosmos sau singurătatea intrauterină. În ce măsură Iona e primul om ori ultimul om? Dacă dau o accepţie freudistă, mistică, politică ori cabalistică experienţei acestui personaj? Şi mai ales ce semnificaţie are gestul final şi dacă nu e prea multă amărăciune şi dacă nu mi-e milă de umanitate? Nu pot să vă răspund nimic. Au trecut trei ani de când am scris tragedia. Totul mi se încurcă în memorie. Ştiu numai că am vrut să scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur. Cred că lucrul cel mai îngrozitor din piesă e când Iona îşi pierde ecoul. Iona era singur, dar ecoul lui era întreg. Striga: Io-na şi ecoul răspundea: Io-na. Apoi nu a rămas decât cu o jumătate de ecou. Striga: Io-na şi nu se mai auzea decât Io, Io în vreo limbă veche înseamnă: eu. E tot ce-mi mai amintesc.
- O aflam aici, de ce-oi mai fi pierdut vremea cu ea? De ce oamenii-şi pierd timpul cu lucruri ce nu le folosesc după moarte?
- Ar trebui să se pună un grătar la intrarea în orice suflet.
- Ca să nu se bage nimeni în el cu cuţitul.
- Trebuie să sparg zidul... (Se clatină de colo-colo prin scenă.)
- Dacă aş avea mijloace, n-aş face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. Construcţie grandioasă de stejar geluit, să respire pe ea, în timpul furtunii, pescăruşii mai laşi. E destul de istovitor să tot împingi din spate valul, dându-i oarecare nebunie; vântul, el mai degrabă s-ar putea aşeza acolo, din când în când. Şi să zică aşa, gândindu-se la mine: "N-a făcut nimic bun în viaţa lui decât această bancă de lemn, punându-i de jur împrejur marea". M-am gândit bine, lucrul ăsta l-aş face cu dragă inimă. Ar fi ca un lăcaş de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului.
Întuneric.
Bătrânica cu sacoşă galbenă în care poartă mereu flori, îşi priveşte mâinile din care ies nesigure drumurile unor vene albastre... Scoate un sunet de neînţeles, parcă străbătând cu gândul toată tinereţea ei apusă. Iubirile fragile, teatrele, lojele în care era invitată de cele mai stimate doamne, rochiile primite în dar de la mătuşi, florile de câmp de la ţară, taina bibliotecii tatălui, pietrele pe care le arunca visătoare în râul limpede, pe care l-a considerat mereu o minune. Saloanele în care gusta cu timiditate din bomboanele cu ciocolată şi tânărul care o urmarea pe Calea Victoriei... Toate strânse cu grijă în privirea mereu plânsă care atingea cu emoţie tremurul sfâşietor al mâinilor. Cu acele mâini obişnuia să atingă luciul şi misterul pianului negru. Cu acele mâini, citea cu teamă cărţile uitate pe biroul tatălui. Acum, stătea pe bancă, înconjurată de fantome, de apusuri, de iubiri, întrevăzând în mâinile ei cerul, visul şi amintirea.
- (Speriat.) Dar dacă într-adevăr sunt mort şi-acum se pune problema să vin iar pe lume?
(Panoul se dărâmă cu zgomot. Se face întuneric pentru câteva clipe, în care timp panoul e scos din scenă... El despărţise, de fapt, transversal, scena în două, interiorul peştelui doi, de interiorul peştelui trei care iese acum la iveală. La aprinderea luminii, Iona are câteva momente de buimăceală, apoi apreciază lucid situaţia.)
- Poate că tocmai în momentul acesta şi ea se gândeşte la mama ei. Dacă-ar trăi bunică-sa, şi bunică-sa s-ar gândi acum tot la mama ei. Sunt coincidenţe de-astea. Eu cred că există, în viaţa lumii, o clipă când toţi oamenii se gândesc la mama lor. Chiar şi morţii. Fiica la mamă, mama la bunică, bunica la mamă... până se ajunge la o singură mamă, una imensă...
- Ce linişte trebuie să fie atunci pe lume!
- Şi dacă nu a doua oară, poate a treia oară. Şi dacă nici a treia, poate a patra oară. Poate a zecea oară. Tu nu te speria numai din atâta şi naşte-mă mereu. (Pauză.)
Stă pe leagănul ruginit de ploi... Se întreabă cum ar fi să se dea în leagăn, iar leagănul să dispară şi să-şi continue mişcarea circulară, ca o dorinţă firească, ţesută din vis, puţină bătrâneţe şi o lacrimă... De cules aceste comori nu este greu, însă cum poate face ca leagănul să dispară, să se imaterealizeze şi să nu mai rămână nici măcar ideea de leagăn... Întinde mâinile, culege din ţinuturi invizibile tot visul, întreaga bătrâneţe şi imensa lacrimă a cerului. Le strânge pe toate în ochii închişi cu putere, de teamă să nu trădeze dorinţa. Îşi ia elan, împingând cu picioarele în pământ pentru mai mult "zbor". Leagănul dispare. Dispare şi ideea de leagăn. Rămâne numai ea şi lumea de acuarelă a întunericului.
- Ne scapă mereu câte ceva în viaţă, de aceea trebuie să ne naştem mereu. Soldaţilor le scapă, mai ales pacea; obişnuiţi să doarmă în zgomot de tobe, de glasuri, la prima linişte deschid ochii, atât de larg îi deschid, că intră-n ei iarba şi păsările, ca în craterele vulcanilor stinşi. Somnambulilor le scapă nevăzută luna, şi se trezesc în mormânt şi umblă tiptil pe acoperişurile coşciugelor şi se suie-n vârful unui fir de iarbă, care-i aruncă afară la gălbenuşul ciudatei planete. (Pauză.)
- (Îşi aruncă ochii pe scrisoare.) Se vaietă ca un copil... Să stea pe lumea cealaltă. Dacă se smiorcăie aşa! A avut ghinionul să dea peste belea, şi acum vrea să înduioşeze lumea cu soarta lui nenorocită... Să-şi lase fiecare treaba lui şi să pornească pe valuri! Află de la mine: n-o să mişte nimeni nici măcar un deget. Nimeni din sat. Nimeni de pe pământ. Nimeni din cer.
- Cât e pământul de mare, să treacă scrisoarea asta din mână în mână, toţi or să-ţi dea dreptate, dar să intre în mare după tine - nici unul.
Luna îi luminează chipul palid de la prea mult vis. Deschide pleoapele la îndemnul unei chemări nocturne. Nu ştie dacă trebuie să se ridice de pe nisipul umed, dacă ar trebui să caute o salvare. Dă drumul unui strigăt mut, fără putinţa de a striga pe cineva. Rămâne singur, însoţit de chemările apelor, ale cerului, ale lunii. Se simte descompus în mii de particule, ca şi cum natura l-a împrăştiat în diferite colţuri ale universului. Se simte singur, mult prea singur. Marea stăruie să strige, chemându-l. După un timp, cerul începe să se decoloreze, dizolvându-se în nuanţe roşiatice. Luna începe să se stingă uşor, ca şi cum un suflu interior ar fi făcut-o să zboare. Şi cum sufletul lui devine atât de greu, încât nu mai poate să plutească, se lasă înghiţit de adâncurile apelor, ca o comoară ancestrală a unei corăbii legendare.
- Pentru că uit de mine. Mă pierd pe undeva, în vreun loc depărtat, cum ai uita o carte pe fereastră.
- Păi dacă am şti în fiecare clipă unde ne găsim... (O zguduitură a scenei.)
- Se clatină lumea ca un ou clocit.
- Clocit şi răsclocit.
- Din care trebuia să iasă cine ştie ce viitor luminos.
- (Râzând.) Dar s-a răzgândit.
- O fi amânat.
- S-a clocit oul.
- Atunci, măcar o să fie o explozie ca lumea.
- Aşa o fi fost ş cutremurul care-a mutat din loc malul unde-şi înţepase un cuib gâza aia?
- E mult de-atunci, cum de mi-a venit în minte?
- (Uitându-se atent într-o parte.) Sunt ochii mei aceia care mă privesc?
- Ţi se pare. Nu e nici o oglindă pe-aproape.
- (Îngrozit.) Sunt ochi adevăraţi. (Numără.) Unu, doi, trei, o sută de perechi. Uite, şi-n partea cealaltă, şi dincolo, şi aici. (Scena se întunecă treptat, mişcări nelămurite prin unghere.)
- Sunt peşti în spatele ochilor.
- Peşti vii.
- Puii monstrului mare. Cei nenăscuţi, pe care-i purta în pântec. Explozia i-a trezit la viaţă şi acum cresc de spaimă. Noaptea e atâta beznă. În pădure, încât copacii cresc de spaimă.
- Ce mari s-au făcut!
- Vin spre mine cu gurile... (Caută cuvântul, nu găseşte.) Cu gurile... scoase din teacă. (Ţipând, ca într-un vis.) Mă mănâncă!
Întuneric.
- O să înot pe burtă o zi, două, un an, până obosesc bine, apoi pe spate, apoi într-o dungă. Apoi într-un deget, apoi într-un fir de păr, apoi într-un fir de suflet, apoi într-o răsuflare, apoi într-un geamăt. Ies eu la un liman.
- S-o fi-ngustat lumea până într-atâta? E prea mică lumea, întâlnim la fiecare pas numai umbre. Copaci, păsări, gângănii, la fiecare pas. Şi cu toate trebuie să fim atenţi, să le dăm bună ziua, să le întrebăm ce mai fac.
- (Înţelegând.) Îngrozitor.
- Mă miram eu de ce nu sunt fericit!
- (Se suie pe movila de pietre.) Ce vezi?
- Orizontul.
- Ce e orizontul ăla?
- (Îngrozit.) O burtă de peşte.
- Şi după burta aia ce vine?
- Alt orizont.
- Ce e orizontul acela?
- O burtă de peşte uriaş
- Ia mai uită-te odată. (Iona priveşte, apoi îşi acoperă ochii cu palmele.)
- Ce-ai văzut?
- Nimic.
- Ce-ai văzut?
- Nimic, decât un şir nesfârşit de burţi. Ca nişte geamuri puse unul lângă altul.
- Închis între toate aceste geamuri!
- Sunt ca un Dumnezeu care nu mai poate învia. I-au ieşit toate minunile, şi venirea pe pământ, şi viaţa, până şi moartea, dar odată ajuns aici, în mormânt - nu mai poate învia. Se dă cu capul de toţi pereţii, cheamă toate şiretlicurile minţii şi ale minunii, îşi face vânt în dumnezeire ca leul, la circ, în aureola de foc. Dar cade în mijlocul flăcărilor. De atâtea ori a sărit prin cer, nici nu s-a gândit c-o să se poticnească tocmai la înviere!
- Şi lumea-l aşteaptă sus.
- Toţi cred în el, unii sunt aproape distraţi de atâta credinţă. Acuş-acuş or să înflorească lespezile mormântului ca petalele unui nufăr, şi mortul va învia, cum e şi firesc, după atâta aşteptare a omenirii. Şi se va înălţa la cer, dându-ne şi nouă un exemplu luminos.
- Că noi, oamenii, numai atâta vrem: un exemplu de înviere. Apoi ne vom duce liniştiţi la casele noastre, să murim bine, omeneşte, pe la casele noastre.
- Dar vrem să-l vedem mai întâi pe el.
- Iar el e aici, în mormânt, la capătul puterilor, şi nici nu mai are glas să urle până la ei: "Oameni buni, învierea se amână!"
- (Cu glas stins, impersonal.) Un pescar sărac pe malul mării trăgea şi el cu năvodul la peşti foarte mici... Şi cum stătea el aşa, deodată se căscă apa, şi un chit uriaş... (Rejoacă scena. Pauză.)
- Dar cine era omul acela? Ce gândea?
- Şi de ce tocmai el?
- Puteţi să-mi spuneţi?
- Nimeni nu suflă nici un cuvânt...
- Precis, nenorocitul n-a mai reuşit să spintece burta imensă.
- (Făcându-şi curaj.) Dar eu...
- (Meditativ.) Problema e dacă mai reuşeşti să ieşi din ceva, odată ce te-ai născut. Doamne, câţi peşti unul într-altul!
- Când au avut timp să se aşeze atâtea straturi?
- Lumea există hăt, de când...
- (Luminat.) Toate lucrurile sunt peşti.
- Hm! Naiv ce sunt! Poate că am trecut de mult de locul unde eram la început. Vezi, trebuia să-l însemn şi pe ăsta. Mă opream acolo şi trăiam în continuare. Ca toată lumea. Nici nu-mi dădeam seama că totul pluteşte. Aşa e, trebuie să punem semne la fiecare pas, să ştii unde să te opreşti. În caz de ceva. Să nu tot mergi înainte. Să nu te rătăceşti înainte.
- (Meditativ.) Afară... (rectificând ultimul gând.) Un astfel de loc trebuie să existe. Poate nu prea mare să încapi tot... Dar aşa, măcar cât a-ţi întipări tălpile în el. Pentru o clipă. Apoi să vină altul cu tălpile lui arse de noapte. Şi altul. Trebuie să fie pe undeva această palmă de loc...
- (Ironic.) E o proorocire? Ce prooroc ai mai fost şi tu! Viitorul am văzut ce bine ţi l-ai ghicit. Ia încearcă acum să prezici trecutul. Să vedem dac-o nimereşti măcar cu asta, proorocule! Încearcă să-ţi aminteşti totul. (Îşi acoperă cu mâinile faţa, stă aşa câteva clipe, dă din cap că nu poate.) E ceaţă!
- Încearcă să-ţi aminteşti măcar ceva. (Acelaşi joc.) Ce ceaţă! (Îngrozit.) Nu-mi aduc aminte nici o limbă-n vânt. (Pauză.)
- (Cu mâna streaşină la ochi.) Cum se numeau bătrânii aceia buni, care tot veneau pe la noi când eram mic? Dar ceilalţi doi, bărbatul cel încruntat şi femeia cea harnică, pe care-i vedeam des prin casa noastră şi care la început nu arau aşa bătrâni? Cum se numea clădirea aceea în care-am învăţat eu? Cum se numeau lucrurile pe care le-am învăţat eu? Ce nume purta povestea aia cu patru picioare, pe care mâncam şi beam şi pe care am jucat de câteva ori? În fiecare zi vedeam pe cer ceva rotund, semăna cu o roată roşie, şi se tot rostogolea numai într-o singură parte - cum se numea? Cum se numea drăcia aceea frumoasă şi minunată şi nenorocită şi caraghioasă, formată de ani, pe care am trăit-o eu? Cum mă numeam eu? (Pauză.)
