Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Pisicile lui Balzac (II)


Dan Recheşan

20.07.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Citiţi prima parte a acestui articol aici.

Pe lîngă faptul că devenise un scriitor la modă, Honoré, mereu în căutarea de fonduri, îşi angajase pana, ca un veritabil condotier, spada, celor mai citite gazete ale epocii: Le Temps, La Revue de Paris, Le Figaro, La Quotidienne şi La Revue des Deux Mondes. Colabora la toate, pentru sume consistente, iar între timp, ca să-şi rotunjească venitul găsi de cuviinţă să se apuce de un roman fantastic, în genul povestirilor lui Hofmann. De fapt, era vorba de eterna temă între a voi şi a putea, o nimica toată în materie de literatură, dar în care se încearcă să se transpună cîteva situaţii trăite de oamenii de geniu. Ideea o scrise rapid, cu scrisul său lăbărţat, greu de descifrat, manuscrisele sale dădeau mereu multe bătăi de cap corectorilor şi tipografilor, într-unul din carnetul său de teme.

"Poveste Orientală. Plăsmuirea unei bucăţi de piele care reprezintă viaţa. Un talisman pe o piele de şagren care îi conferă posesorului puterea de a-şi vedea îndeplinite toate dorinţele, cu inscripţia (în sanscrită), un avertisment pe cît de bizar, pe atît de primejdios pentru posesor:
Dacă mă posezi pe mine vei poseda totul dar
viaţa ta îmi va aparţine Dumnezeu a voit
astfel doreşte şi dorinţele îţi vor fi
împlinite dar măsoară-ţi poftele
toate după viaţa ta ea e aici la
fiecare dorinţă voi descreşte
ca şi zilele tale mă
doreşti ia-mă
Dumnezeu te
va asculta
Fie!

Între scrisul romanelor şi munca la gazete, îşi găsea timp să frecventeze, împreună cu filfizonul Eugène Sue, saloanele, inclusiv cel ţinut de metresa acestuia, curtezana Olympe Pélissier, unde îi întîlnea pe ducele de Fitz-James, pe Horace Vernet, pe Rossini sau pe leoninul Lautour-Mézeray. Ce vreţi, omul nostru avea nevoie de modele! Îl puteai găsi de asemenea, la "Café Turc", la "Tortoni" sau în "Café de Paris" unde pe lîngă nenumărate ceşti de arabica sau moca aromate, i se oferea şi o societate spirituală în mijlocul căreia strălucea.

Delacroix, care îl întîlneşte în acea perioadă, îl descrie cu exactitatea unui portretist în tuşe deloc măgulitoare: "Un tînăr prematur pîntecos, cu răsuflarea tăiată, într-o vestă albă, cu înfăţişare de herborist (?), haine de măcelar, păr ciufulit, pomădat şi ţepos, ochi vioi, obraz gras, flasc, răsuflarea întretăiată, de pe-acum ştirb."

Cititoarele fiziologiilor căsătoriei şi amorului erau dezamăgite: "Cum, acesta e Balzacul nostru?" dar era suficient să le învăluie rapid cu privirea lui scînteietoare şi să înceapă o poveste misterioasă că, de îndată, subjugate, se opreau toate să-l asculte.

În ianuarie 1831 vîndu La Peau de chagrin lui Gasselet şi Canel pentru suma de 1.135 de franci. Scenes de la vie privée îi aduseră în buzunar încă 5.250 de franci, iar pentru colaborările la gazete primi încă 4.166 de franci. Un venit frumuşel pentru pofticiosul care nu-şi permitea în urmă cu zece ani să halească mezeluri şi delicatese sau să întreţină barem o pisică. Haremul felin i se îmbogăţi, acum, cu o frumuseţe tigrată, botezată, cum altfel decît Raphaelle.

Apartamentul din rue Cassini nu-l mai încăpea aşa că se puse şi cumpără întreg pavilionul. Îl mobilă luxos şi-şi cumpără trei halate monahale din brocart alb, cu cordoanele împodobite cu ciucuri de aur, ţinuta sa de lucru. Achiziţionă un cal, o cabrioletă, un valtrap din stofă violetă brodat cu monograma sa en couronne şi angajă un groom, ca să se poată înfăţişa cu acest echipaj, ca un veritabil dandy, în lojele de la Operă sau în Théatre des Italiens. Cînd liota de creditori, croitorii, ebeniştii, anticarii sau legătorii de cărţi îl asaltau îşi plătea într-un mod original datoriile. Lui Chanel, editorul său, îi cere drept plată pentru o nuvelă o duzină de mănuşi din piele de culoarea paiului şi patru veste albe din caşmir. Un trai demn de marchizul de Carabas, iar în bîrlogul de sibarit îşi făcu apariţia nouă locatară, printre celelalte patru, o felină suplă cu talie aristocratică, blana portocalie şi maniere de curtezană, botezată Fedora. Cînd prietenul său, Philaréte Chasle îi reproşă risipa, privindu-l cum îşi hrănea pisicile cu prăjituri, ficat în aspic sau rilletes de Touraine, ripostă: "Şahul Persiei avea o duzină de rîndaşi, valeţi şi bucătari care să se ocupe de pisicile sale!"

Îşi şterse mustaţa şi mîinile cu o batistă din mătase şi îi arătă pe peretele salonului unde era atîrnată o sabie cu teaca din catifea roşie, sub care lipise un bileţel: "El cu sabia, eu cu pana". "Anticarul m-a asigurat că i-a aparţinut lui Bonaparte!"

După îndepărtarea de ducesa d'Abrantés, care numai de fidelitate nu putea fi suspectată, o altă aristocrată apăru la orizont: Clémence-Henriette de Maillé marchiză de Castries, o frumuseţe clasică de treizeci şi cinci de ani, cu tenul proaspăt, părul roşu, cîrlionţat înconjurînd o frunte albă, înaltă şi o talie de invidiat, pe scurt o apariţie seducătoare dar regalistă pînă în adîncul inimii. Ea îl reţinea în budoarul său pînă tîrziu în noapte. De sfîntul Honoré, îi trimise un buchet de flori şi un ac de cravată gravat cu rubine şi topaze. Mîzgăli repede un răspuns pe o hîrtie cu monogramă: "Doamnă, atenţia cu care mă înconjuraţi nu e demnă de numele meu, iar ceasurile în care mă copleşiţi cu o tandră prietenie vor rămîne pe veci mărturia devotamentului ce vi-l port."

Iscăli, la fel ca-n ultimele volume, Honoré de Balzac. Oricum, particula lui de nobleţe valora mult mai mult decît autenticul blazon a marchizei. Cîştiga mulţi bani, dar îi risipea la fel de repede cumpărînd, de-a valma, mobilă din lemn exotic, tablouri de o autenticitate îndoielnică, litografii cu teme orientale, carpete de Buhara şi Ispahan, draperii de brocart, statuete de fildeş, sfeşnice din bronz antic şi multe alte flecuşteţe iar nota de plată a croitorilor atingea sume care le-ar fi făcut pe madame la Mère sau pe o gospodină econoamă, precum Laura de Surville, să se îngrozească. Numai pentru vestele sale din caşmir alb şi faimoasele mănuşi galbene glasate, confecţionate din piele de cordoba, datora cinci sute ludovici de aur.

Cu asemenea viaţă costisitoare nu e de mirare că, anul următor, se apucă de trei cărţi deodată: La Femme de trente ans, Le Curé de Tours şi Louis Lambert. Se apuca de scris după supeu şi lucra pînă spre dimineaţă, dormind apoi pînă mult după prînz. Dacă în timp ce scria La Peau de chagrin, bea cinci-şase cafele pe zi, acum ajunse să-şi prepare o duzină, după o reţetă proprie: jumătate de livră de boabe prăjite, sfărîmate grosier, infuzate douăzeci şi patru de ore şi apoi fierte îndelung într-un litru de apă, iar fiertura neîndulcită şi parfumată cu ambră era băută pe stomacul gol avînd efectul unui bici de foc asupra nervilor lui surexcitaţi de nesomn. În apartamentul închiriat în Rue des Batailles cele cinci mîţe trăiau într-o dezordine luxuriantă. Asemenea stăpînului lor dormeau ziua şi erau active noaptea sfîşiind pernele de velur, deşirînd perdelele de moar brodat, fugărindu-se prin încăperile strîmte, ticsite de manuscrise, printre fastuoase carpete persiene şi delicate mobile create de ebenişti celebri. O măsuţă, cu intarsii din lemn de trandafir şi palisandru, semnată de Boulle îl costă cît salariul unui ajutor de notar pe un an întreg, dar ce vreţi, anticarul care i-o vînduse pretindea că-i aparţinuse Mariei Antoinette. Pisicile îşi ascuţeau, cu o deosebită plăcere, gheruţele de picioarele ei sculptate. Totuşi, Honoré, de-acum răsfăţat al muzelor, adulat de publicul său feminin, gustînd din plin foloasele gloriei şi trudind mai abitir decît atunci cînd făcea pe "negrul" pentru foiletoanele lui Le Poitevin, tînjea după o iubire totală. La începutul anului 1832 primise o misterioasă scrisoare anonimă care-l aruncase în confuzie. Imensa corespondenţă feminină pe care o răsfoia plictisit nu-i mai aţîţa curiozitatea, dar această cititoare indignată care-i reproşa că-şi risipeşte talentul descriind orgiile curtezanelor şi viaţa pervertită a mondenelor şi semna "Străina" îi trezi interesul. Îi confirmă primirea misivei şi, după o lună, ea îi scrise din nou, cu emoţia unei mistice care şi-a încarcerat sufletul într-o căsătorie aranjate: "Sufletul dumneavoastră are o vîrstă seculară, domnule, concepţia sa filosofică pare să se fi format printr-o cercetare îndelungată şi desăvîrşită de-a lungul timpului dar din cîte am aflat sunteţi încă tînăr. Aş dori să vă cunosc şi cred că nu-mi este de trebuinţă: un instinct al sufletului mă face să vă ghicesc făptura, mi-o închipui în felul meu, şi aş spune: Iată-l, de v-aş vedea. După înfăţişarea dumneavoastră nu s-ar zice că aveţi o imaginaţie înflăcărată, abia vă însufleţiţi, cînd se trezeşte în dumneavoastră focul sacru al geniului, se poate vedea ceea ce sunteţi cu-adevărat şi sunteţi ceea ce presimt: un om cu totul deosebit în ceea ce priveşte cunoaşterea sufletului omenesc. Citindu-vă lucrările, mi-am simţit inima tresărind: aţi înălţat femeia la cuvenita-i demnitate, la ea dragostea e o virtute celestă, o emanaţie divină şi admir în dumneavoastră acea nespusă sensibilitate a sufletului care v-a făcut să o înţelegeţi!"

Urmă un şir reciproc de misive cu anunţuri cifrate demne de romanele lui Eugène Sue, în La Quotidienne, singura gazetă necontrolată de cenzura ţaristă care-l aruncă într-un vis încîntător şi absurd. În cele din urmă, străina renunţă la anonimat şi-şi dezvălui identitatea: era contesa Eveline Hańska născută Rzewuska, căsătorită de tînără cu un mareşal al nobilimii din Volhinia, mai vîrstnic decît ea cu douăzeci şi doi de ani. Această nouă cucerire îl scoase din amorţeala simţurilor şi-l aruncă într-un basm medieval. Ce altă aspiraţie mai plină de exotism şi pătrunsă de idealurile paladinului izbăvitor decît salvarea unei castelane încarcerate de convenienţele epocii, nefericită, visătoare, romanţioasă şi dispusă la o comuniune deplină a sufletelor, dincolo de carnal! Vroia să ştie totul despre ea şi-şi oferea, intempestiv, serviciile de paj, confident, tutore în administrarea moşiilor volhinice (el, care era prins într-o nesfîrşită luptă a contractelor nerespectate şi se lăsa constant jecmănit de editori) şi de ce nu, după decesul bătrînului Hański, de soţ. Dincolo de aceste preocupări de bărbat înamorat, el îi solicita atenţia pentru tot ceea ce ieşea de sub pana-i tot mai fecundă.

"Vă temeţi cumva de zeflemele şi răutăţi? Din partea cui? A unui biet copil, victimă a vremurilor pervertite în care trăiesc? Mi-aţi cerut socoteală, neîncrezătoare pentru cele două feluri de scris, dar am tot atîtea feluri de a scrie câte zile sunt într-un an, fără a fi, totuşi cît de cît inconstant. Mobilitatea aceasta se datoreşte unei imaginaţii care poate închipui totul, rămînînd în acelaşi timp feciorelnică."[1]

Doamna Hańska se prinse repede în acest joc, îi solicita informaţii amănunţite pe care le compara cu cele aflate din relatarea călătorilor care soseau din Franţa. Află că abuza de cafea şi-şi petrecea serile în compania unor tineri dezmăţaţi, iar eşecurile sale sentimentale îi stîrneau compasiunea. Totuşi, rămînea o sentimentală castă, rece şi o neaşteptat de aspră judecătoare a exceselor sale. El se apăra invocînd munca istovitoare care-i secătuia mintea, minţind cu candoarea unui adolescent infidel. Între La Duchesse de Langeais", La Physiologie du mariage şi Le Père Goriot îşi făcea timp să îi scrie: "Te implor, începe să-mi povesteşti, cu stilul acela atît de pisicesc, de nostim, cum îţi petreci viaţa, oră de oră, fă aşa ca să mă simt de faţă la toate, descriem încăperile în care locuieşti, pînă şi culoarea mobilelor.... caută să faci astfel încît, atunci cînd gîndu-mi se va îndrepta spre dumneata, să te întîlnească, să văd acel război de ţesut tapiserii, cu acului floarea neîncepută, să te urmez în toate ceasurile dumitale, oriunde respiri şi păşeşti. De-ai ştii cît de des doreşte gîndul obosit o tihnă oarecum activă, cît de binefăcătoare îmi este această tihnă blîndă atunci cînd atribui minţii capacitatea de a străbate spaţiile ca să te-ntîlnească. Sunt singurele mele plăceri în mijlocul acestor strădanii continue!"[2]

După ce Hański muri în 1843, speranţele sale prinseră contur. Scurtele clipe în care se văzuseră şi stătuseră de vorbă ca nişte platonici amanţi îi pîrjoleau imaginaţia. În sfîrşit, pecetea posesiunii depline părea să se materializeze. Indispus şi măcinat de un edem pulmonar şi o hidropozie galopantă, nu visa decît la clipa sublimă cînd toate speranţele se vor materializa, visa la ziua cînd ea va păşi la braţul său, tainică şi promisă mireasă într-o micuţă şi pitorească capelă carmelită decorată cu crini sălbatici şi ramuri înflorite de tei şi i se va dărui. Îi scrise din nou, cu înflăcărarea unui tînăr îndrăgostit: "Mă cuprinde un nepotolit nesaţ de a mă afla lîngă pisicuţa mea, cînd nu trăiesc decît spre a-mi zări mîţişoara, cînd auzul glasului tău, faptul de a fi dojenit de tine, cînd aşteptarea foşnetului rochiei tale reprezintă o dorinţă care mă roade..."

Eveline îl povăţuia să fie precaut şi să păstreze discreţia, departe de vîltoarea tumultului parizian, iar de ziua sa îi trimise un cadou neaşteptat: o minunată pisicuţă de stirpe siberiană cu blana şi ochii de culoarea oţelului. O boteză Eva, nu fiindcă n-ar fi avut altul la îndemînă dar dorul de madame Hańska i se aprindea de fiecare dată cînd i se freca de picioare. Celelalte mîţe o primiră cu ostilitate dar trebuiră să se recunoască învinse îndată ce făcură cunoştinţă cu ghearele ei ascuţite ca nişte brice. Avea o ciudată preferinţă pentru carnea crudă şi nu se sfiia să-şi vîre boticul în ibricele din aramă care serveau la fierberea faimoasei "infuzii turceşti" ca să lingă zaţul. Oricum locul ei în harem, ca primă odaliscă, rămase statornicit pentru încă un deceniu. A fost singura care i-a supravieţuit şi care, ascunsă sub un recamier tapisată cu damasc roşu, departe de vînzoleala slugilor, a felcerilor şi a preotului chemat pentru împărtăşanie, martoră placidă şi nepăsătoare a agoniei sale. Cine poate ştii, chiar a prins cu auzul ei ascuţit murmurul muribundului: "Numai Bianchon m-ar putea salva!" În delirul dinaintea comei, Honoré părea să-şi trăiască ultimele ore în lumea Comediei umane.


[1] Balzac, Lettres á l'Etrangeré, vol. I
[2]  Ibidem
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer