Dom' Nirvan,
Hai, că nu mă aşteptam la una ca asta, dom' Nirvan, să-mi dedici o poezie şi să-mi zici celei care minte! Unde-ai mai văzut dumneata o asemenea apelare către o femeie feerică? Te-ntreb aşa, din cultură. Când te-ntrebam de unde vii, ziceai că vii din cele patru puncte cardinale, ca să mă-mbârligi. Păi de la Paris veneai, nici Dreptul nu l-ai terminat, te-ai mai făcut şi simbolist. Cum să vii din cele patru puncte cardinale? Credeai că-mi poţi lua minţile cu lumea Nimfelor, cu Faunii goi, cu de-astea zise din gură-n gură... Uite, dom' Nirvan, de aia nu-mi place mie poetu' care-ndrugă verzi şi uscate cu limba scoasă ca la câine. Ce puncte cardinale-s alea să vii din toate patru deodată? Asta aşa, poate literar vorbind, dar eu aşteptam să-mi fi scris şi mie o poezie despre ah! ceaiul galben aromat, oh! basm galben din pahar..., înţelegeam şi eu neprăvăzutul culorii, vedeam punctul cardinal, zona ascunsă a artei, poate şi soarele cum pătrunde-n mine, cald, strălucitor şi viu de Eugen Ştefănescu - Est - poet- magistrat- stagiar la judecătoria ocolului Ciolăneştii - din - Deal, judeţul Teleorman, judecător cu titlu provizoriu la ocolul Bărca, judeţul Dolj, transferat în baroul de Ilfov, portărel-şef la tribunalul Buzău, şi Braşov, şi Alba, demisionat, orb, ah!, ce siluetă avea, ce patimă en coeur şi ce versuri scria, cu roz, cu galben, verde, să-mi fi plâns pe la ferestre, ca el, un necunoscut, lăcrimând, aiurând, cu undă mistică, gingaş, să mă fi dus ah! măcar la o cafenea din Paris.
Habar n-am de ce ţi-ai mai luat pseudonimul de Nirvan, când, de altfel, numele dumitale fusese deja trecut greşit la catastif. Minculescu te chema, nu Minulescu. Ion a fost scris corect. Ion Minulescu - Nirvan, să mori de râs, nu alta. Ce-ai crezut dumneata, că dacă-ţi pui pseudonim de rock alternativ şi spargi sentimentu' cu echipament liric ai dreptul să învinuieşti femeia pe nedrept?
De unde ai fi putut să ştii c-am să te-nşel chiar mâine? Nici Verlaine nu şi-a permis să dea cu presupusul, deşi el avea o viziune clar înclinată către dramatismul uman... păcat că nu-mi aduc aminte nişte versuri ca să exemplific. Dar cine-ai crezut că sunt eu să rabd la infinit gustul dumitale de mistificare? Te-ai gândit cât de afectată mi-a fost imaginea şi-n ce complicaţii m-a băgat poezia Celei care minte? Cu părere de rău, îţi spun că regret întâlnirea noastră. Nu zic, ţi-am crezut preludiul cu mandolă, m-au apucat vibraţiile, îţi confundam versul cu brelocu' de argint - cum mă-ndemnai! -, în care gândurile îţi stăteau ca nişte pietre nestimate de-a pururi încrustate-n bronzul unei coroane princiare...
Eu chiar credeam c-a fost iubire-adevărată, nu m-a dus capul să înţeleg că lăsându-te să-mi presari garoafe şi maci în pat, ba te-am lăsat să-mi torni pe dantela de la pernă toată sticluţa cu parfum de brad adusă de-o verişoară de la Felix - mi s-a înfundat nasul definitiv, tot rinofugu' din lume nu m-a scăpat! -, n-am înţeles că pe dumneata te amuza să înfigi lămâiţa din glastră în covorul din perete şi asta a fost cam tot. Mi-ai rupt până şi eucaliptul cu ceremonialul ce te-apucase. Eu am fost proastă, aşa e, mă subjugasei cu sentimentu'. Şi-mi spusese verişoara mea să nu cred decât în climatul continental moderat de şes şi-n băile termale, nu să stau cu gura-n gura dumitale, îndrugându-mi.
Să-ţi retragi versurile despre mine, dom' Nirvan, că nici măcar rondel n-a fost. M-ai jignit. Altfel, eu nu te mai iert. Cât despre maldărul de flori, n-ai decât să te trânteşti dumneata cu Sfânta Paraschiva-n el dacă nu ţi-a plăcut cu mine şi să-ţi petreci pe veci cu ea minciuna neprihănitelor iubiri.
Aceeaşi