Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  oameni pe care îi admir, oameni pe care îi iubesc

Horia, victoria firescului


Cristian Geambaşu

18.07.2015
Gazeta Sporturilor, iulie 2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Încă un articol despre victoria lui Horia Tecău la Wimbledon. Cum adică încă un articol? Vi se pare că a fost inundată presa cu editoriale elogioase pe adresa celui de-al doilea român din istorie învingător pe iarba londoneză? Sau că televiziunile i-au cîntat performanţa în reportaje lirice şi emoţionante? Nu cumva urmaşul lui Năstase merita mai multă atenţie? Mai mult entuziasm? O, da, lucrurile astea nu se comandă, se întîmplă. Ştim.

Şi se întîmplă că Horia este un om serios, inteligent, coerent, talentat, da, talentat, un român care vorbeşte o limbă română corectă, mai corectă decît destui profesori de gimnaziu de limba română. Iar astfel de oameni nu atrag. Au prea multe calităţi, sînt prea la locul lor, deci nu fac obiectul adoraţiei publice.
 
Îi respectăm, pentru o zi ne scoatem pălăria sau şapca în faţa lor, apoi ne întoarcem privirile spre ghiduşiile celorlalţi. Şmecherii pe care îi bănuim a fi posesorii a tot soiul de zăcăminte de geniu. Pe adevăraţii campioni îi ocolim dintr-un motiv greu de acceptat. Fără să îşi propună, ne stabilesc standarde ale calităţii pe care nu sîntem deloc dispuşi să le urmăm. Fiindcă ne este mult mai uşor să semănăm cu "ceilalţi".
 
Horia Tecău este al doilea român după Ilie Năstase care cîştigă un titlu la Wimbledon. Aici ni se strecoară precizarea în măsură a diminua valoarea victoriei. "La dublu", ţi se aminteşte uşor maliţios. Colega mea Maria Andrieş a sesizat imediat precizarea lui Hagi succesivă victoriei tandemului Tecău-Rojer în faţa celui britanic, Peers-Murray.
 
"Să ajungi să cîştigi un Grand Slam fie şi la dublu...". Dar, dragă Gică, jocul de dublu la tenis este unul de echipă, ca şi fotbalul, aşa că tu, monarh peste spaţiul carpato-danubiano-pontic al fotbalului, ar trebui să înţelegi că "fie şi la dublu" a semănat măcar cu un cartonaş galben luat pentru gest nesportiv.
 
Nu mă  voi lansa încă o dată în apologia şi teoria jocului de dublu. A spectaculozităţii, a multitudinii de sensuri. E suficient să spunem că dublul este o întreprindere mai complicată decît pare la prima vedere şi mai frumoasă chiar decît pare la a doua. Ajunge cu teoria!
 
Şi nici nu voi proclama, purtat de valul festivismului, că trebuie să fim mîndri că sîntem contemporanii lui Horia. Ori, pur şi simplu, mîndri că sîntem români. Aş zice că e suficient să ne bucurăm din suflet că am cîştigat un campion de talia lui.
 
Fără emfaza care se sparge ca un balon despre care noi ne închipuiam că va ajunge pe Lună. Simţea, ştia că va cîştiga turneul încă de la primul meci la Wimbledon, a mărturisit Horia după finală. Era acolo, în declaraţia lui, ceva firesc. Era aşteptarea răsplatei după ani de muncă. Ştia ce poate, acum împreună cu Jean-Julien Rojer, un partener solid, sobru şi echilibrat. Horia a vorbit ca un om mulţumit şi fericit. Modest, natural, derulîndu-şi gîndurile cu sinceritate. Lăsîndu-ne să fim parte la triumful lui. Pentru asta trebuie să îi mulţumim. Vedeţi cît de simplu e totul?

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer