Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Chestiunea construirii unei noi-moschei în Bucureşti


Augustin Ioan

21.07.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Chestiunea construirii unei noi moschei în Bucureşti, a cincea, dacă nu mă înşel, a fost artificial gonflată de contextul stambuliot al politicii, precum şi de manipularea informaţiilor. Nici una dintre moscheile precedente nu a fost mediatizată înainte sau după edificare. Nici informaţiile de la sursă, furnizate de Eminenţa Sa, Muftiul cultului musulman din România, nu au îngrijorat media, deşi sunt semnificativ mai grave: există moschei nerecunoscute de muftiat, iar numărul lor este, de asemenea, nesigur, în sensul că pot fi mult mai multe. Nimeni nu ştie care e statutul lor şi cât de radicale sunt.
 
Când cu referendumul din Elveţia, dacă să se construiască moschei şi cât de ample să fie ele, am produs şi atunci un număr de opinii, derivate din experienţa convieţuirii noastre de vasali al imperiului otoman şi, după 1878, de compatrioţi cu o comunitate musulmană turco-tătară mult împuţinată de retragerea multor membri ai ei după dubândirea Dobrogei de către România independentă, de migraţiile ulterioare, pe care libertatea de după 1989 nu a făcut decât să o amplifice. Probabil că se pot desprinde câteva concluzii ale acestei coabitări în proximitate care sunt valabile şi în restul Europei, nu numai la noi, pe limes.
 
În primul rând, este vorba despre faptul că, în schimbul tributului, imperiul suzeran a acceptat să nu ridice moschei la nord de Dunăre. Dacă acest lucru a fost valabil în timpul suzeranităţii, vreme de secole, ar fi greu de explicat de ce el trebuie încălcat acum, după 140 de ani de neatârnare. Presupunând, însă, că politica neo-otomană readuce în discuţie principiul, o edificare reciprocă este condiţia sine qua non care se impune: o moschee la Bucureşti, fie, dar în contrapartidă cu o biserică, cu hramul Sfinţilor Brâncoveni. Acum există o biserică în uz, cu acelaşi hram, pentru comunitatea românească. Dar contrapartida ar trebui să însemne riguros acelaşi statut şi, da, acelaşi gabarit. Dacă nu se poate, pentru că noi, creştinii, suntem, nu-i aşa? - infideli şi nici măcar Patriarhia Ecumenică n-o duce pe roze la Istanbul din pricina radicalilor islamici băştinaşi, atunci, poate, ideea trebuie abandonată. Muftiul a sugerat că e posibil, dacă statul se implică, măcar proporţional cât o face pentru cetăţenii săi de religie majoritară şi pentru edificiul maxim al acesteia, care se ridică în spatele Parlamentului.
 
Pentru că nu ar fi o moschee oarecare, ci, într-un fel, echivalentul acestei catedrale patriarhale, la o scară obligatoriu mai modestă. Cât de mai modestă? Simplu: tolerantul imperiu otoman aplica, la Tulcea, înainte de 1877, o regulă simplă: nicio biserică nu putea avea turla mai înaltă decât minaretul moscheii. Pare generos, dat fiind că minaretele se înalţă glorios spre ceruri, mult peste înălţimea unei clădiri cupolate; da, dar moscheea era amplasată pe faleza Dunării, iar bisericile tuturor comunităţilor - pe dealurile dimprejurul amfiteatrului natural. Prin urmare, toate bisericile respective erau cocoşate de regula înălţimii. Evident, regula trebuie respectată şi când se pune problema reciprocităţii, adică fără minarete mai înalte de cota maximă a viitoarei catedrale.
 
Dar cum să arate? Am o propunere: având în vedere că, secole după 1453, arhitecţii otomani, în frunte cu Mimar Sinan Paşa, au emulat modelul Sfintei Sofii în cele mai diferite ipostaze (fără, însă, a-l surpasa vreodată), nu există niciun motiv de a nu încerca şi la Bucureşti ceva similar (aşa cum a încercat acest lucru, de pildă, arhitectul maghiar al Catedralei din Sibiu, înainte de 1918). De asemenea, trebuie organizat un concurs internaţional, sau măcar naţional, aşa cum s-a organizat, cu rezultate remarcabile, pentru moscheea din Pristina şi aşa cum NU s-a făcut pentru versiunea edificată a catedralei patriarhale (singurul concurs a fost cel din 2003, pe care am avut onoarea să îl câştig; în 2010, s-a croşetat o pseudo-licitaţie cu complicitatea câtorva intelectuali tehnici apropiaţi ai bisericii)...
 
Şi, în genere, cred că trebuie să ne informăm corect când emitem o opinie, dar şi să fim decrispaţi, dar fermi, în reglementarea unei chestiuni delicate de cooperare deopotrivă cu un cult recunoscut de stat, dar şi cu un stat puternic şi de care ne leagă secole de schimburi şi de amintiri mai degrabă neplăcute...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer