Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Orientul României (II)


Augustin Ioan

04.08.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Mutarea vetrei satului este un proces dureros. Probabil, defrişarea sistematică a pădurilor nordului Dobrogei a adus seceta. Probabil, va fi existat şi o formă de respingere a temeiurilor vechii aşezări turceşti, cu geamia şi cimitirul său. Probabil, va fi fost impus, sau, în orice caz, necenzurat de noile autorităţi provinciale, româneşti, aerul de nouă întemeiere, de condiţie aurorală care însoţea strămutarea din Transilvania, sau din alte provincii (ascendenţii bunicii paterne sunt de pe lângă Călăraşi, de pildă).
 
Ce e drept, nici modul cum se făcea arhitectură în Dobrogea nu putea să ajute persistenţa urmelor turceşti: chirpicii lipiţi şi, apoi, văruiţi sunt pitoreşti, de bună seamă, dar nu la fel de durabili ca în Anatolia (sau ca la piramidele, milenare, din America Centrală). Îmi amintesc o vizită cu tata la unul dintre satele abandonate ale comunei Dorobanţu şi care se chema Ardealul, prin anii şaptezeci. Evident, satul era pustiu. Caselor le căzuseră acoperişurile, dar nu tuturor. Câtorva le căzuseră şi pereţii. Peisajul era cumva selenar, devreme ce implica şi omniprezentul calcar din lespezile căruia se fac gardurile pe-acolo...

Prima parcurgere a Turciei până la Ankara şi, înapoi, prin Cappadochia, în 2001, m-a frapat prin aceea că diferenţa dintre arhitectura din stânga şi din dreapta Dunării, pe porţiunea românească, este mai mare decât diferenţa dintre arhitectura dobrogeană vernaculară şi cea din podişul Anadolu (anatolian).

Nu mă îndoiesc nici de faptul că, nou veniţi, coloniştii ar fi... ajutat, discret la ştergerea urmelor. Curios este altceva: bisericuţa veche a satului, făcută din lemn, dar vopsită în verde coranic, smaraldin, dovedeşte că vatra satului a glisat spontan, pentru şi ea, biserica se află, astăzi, la marginea sudică a localităţii (surmontată de cimitirul satului), mai aproape de vechea vatră decât de cea actuală. Prin urmare, este foarte probabil ca gesturile deliberate, de refondare etno-religios-politică, să fi fost mai puţin importante decât fenomenul organic, sau spontan, pe care nici tentativele interbelică şi comunistă nu l-au putut, de fapt, reglementa până la capăt.
 
În orice caz, la Dorobanţu, lumea începe după 1878. În schimb, în oraşele nord-dobrogene, mai ales în cele de pe malul Dunării şi la cosmopolita, nedrept-uitata Sulină, lucrurile stau complet diferit. Populaţie musulmană a rămas locului, nu multă, dar suficientă pentru a fi continuat decenii bune în comunism tradiţiile orientale. Mai veneau turci cu bragă şi şerbet, sau îngheţată de trandafiri, la şcoală cât eram elev. Sarailii, cataif şi baclavale mai mâncam, fie de la prietenii şi colegii noştri turci, tătari, dar se mai găseau şi la cofetăriile de stat, iar la Union s-a făcut cafea la nisip până după 1989. După aceea, fireşte, toate au dispărut şi nu se grăbesc să reapară.

Inutil să precizez că mâncarea, în general, este mult mai impregnată de bucătăriile orientale acolo decât în alte părţi ale patriei. Mama, de pildă, gătea ştiucă umplută, care e reţetă evreiască, dar şi feluri tipic ucrainene, etnie căreia îi aparţinea. Muezinul încă mai cânta în minaret, şi la Măcin, unde l-am auzit în copilărie pentru prima oară, şi la Tulcea, tot cam până la centenarul independenţei şi alipirii, când s-a şi refăcut monumentul de pe Colnicul Hora. Dar, când veni vremea, prieteniile trans-etnice s-au coclit, peţitorii din comunităţi musulmane au venit şi au luat prietenele musulmane în măritiş intra-comunitar. Înţeleg că acum fenomenul e spre Turcia orientat, dar aş fi încântat să aflu că, măcar peste patru generaţii, o parte din legăturile rupte se reţes cumva, între multi-etnica, paşnica Dobroge şi lumile ale căror urme le conţine: originile creştinismului în coloniile greceşti de la Pontul Euxin, urmele lui Ioan Cassian, a martirilor de la Niculiţel şi Murighiol, ale lui Dobrotici, ale turcilor şi, astăzi, chiar ale propriei mele familii... 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer