20.07.2015
În memoria Magistrului Luca Piţu

Fiindcă tătăica şi mămăica lui îl crescuseră numai în puf, Neculuş ajunsese un băietan voinic, dar ai lui îl socoteau năzuros la mâncare, prea gingaş şi lingav; asta mai cu seamă preabuna mămăică Anica. Şi avuseseră cu ce să-l crească, slavă Domnului, fiindcă tătăica Vasile era brigadier colhoznic în primii ani ceauşini şi, om ager, pricepuse repede cum să ajungă croitor de pâne în colhozul sărăcialist, care tocmai îşi revopsise părul, dar nu năravul, în CAP. Badea Vasile, cu ba o ciupeală ici, ba o furluială colo, ba o ciripeală dincolo, ajunsese omul de încredere al Tănăsoaicei, inginera şefă, aşa încât casa lui devenise un fel de depozit de bunuri ceapiste al doamnei inginere (apelativul din urmă era numai pentru intimi, pentru pleavă era tovarăşa). Iar printre degetele Tănăsoaicei, dacă nu curgea, pica. Aşadar şi prin urmare, Neculuş avusese mereu pe masă ficăţei de găinuţă, lăptic de văcuţă şi pânică albă.

Cu toate acestea fusese bun la carte până ce intrase la liceul de alimentaţie publică din Iaşi. Tot la păpică, cum ar veni! Aici nu răbdase viaţa de internat, motiv pentru care tătăica, mânat de preamiloasa mămăică ("Vai, Vasile, du-te şi fă ceva, să nu păţască ceva băietu'."), îl mutaseră în gazdă la o femeie tare credincioasă, mai mereu dusă pe la mănăstiri. Prin urmare, aceasta avea treabă cu Neculuş ca baba cu mitraliera, aşa că băietanul umbla brambura, chiulea de la şcoală, rezultatele la învăţătură scăzând simţitor, ceea ce se resimţea asupra naturelului lui tot simţitor, credea mămăica Anica.
 
Chiulurile acestea dese n-au fost cheia marilor succese, ci a unei anume tânjeli. Băiatul tânjea! Zicea că are dureri de inimă, că nu ştiu ce... Mămăica şi tătăica erau nenorociţi de starea fiului lingav, cum ziceau ei. Prin clasa penultimă de liceu s-au dus la doctor cu el, ce să facă? L-au controlat, l-au pipăit, l-au ciocănit - n-are nimic! "Nu-s buni doftorii!" a tras concluzia badea Vasile. L-au dus la alt doctor, mare specialist cardiolog. Iar nu are nimic!
 
Apoi au mai făcut o încercare, cu mari nădejdi, la un tovarăş colonel, doftor militar, recomandat cu aprindere de o vară de-a doua a unei cumnate. Colonelul era o aschimodie mititică de om, cu sprâncene stufoase şi zbârlite. L-a examinat în particular pe Neculuş, a vorbit îndelung cu el, apoi a venit la badea Vasile şi i-a spus, tot între patru ochi, zbârlindu-şi urât sprâncenele:
- Bade Vasile, băiatul matale n-are nimic, e mai sănătos ca mine şi ca mata.
- Cum să n-aibă nimic, dom' colonel? a rămas cu gura căscată Vasile.
- Pot să-ţi mai spun că e maturizat prematur şi că are nevoie de un singur lucru.
- De ce, dom' colonel?
- De chizdă, i-a răspuns cu bun simţ cazon, ca să spunem aşa, colonelul.
 
Apoi, văzând figura de apucat de dambla a ţăranului, colonelul şi-a coborât sprâncenele înţelegător:
- Atunci o să-i dispară şi înţepăturile de pe cord şi durerile de cap.
 
După ce a înghiţit găluşca doctorului şi s-a întors acasă, tătăica Vasile, fără să spună nimic mămăicii Anica, dintr-o ruşine amestecată cu posibila reamintire a propriilor metehne extraconjugale, a început să caute posibile ofertante ale chestiunii spuse pe şleau şi atât de belicos de aschimodia de colonel. S-a gândit la Dărângioaia, curva satului, la care îşi făceau băieţaşii educaţia sexuală pe vremurile celea. Că pe-atunci n-aveau nevoie de manuale (lasă că nici acum!). Dar badea Vasile avea ambâţul lui! Acum familia lor făcea parte din protipendada Veleştiului şi nu făcea să... cu Dărângioaia, deşi aceasta era livrată la comandă mai tuturor activiştilor sau inspectorilor veniţi în sat. Însă aceştia nu ştiau că Dărângioaia era socotită în sat otreapa otrepelor, o întindea prin bălării până şi Chiorpea, văcarul satului.
 
Badea Vasile chibzui ce chibzui şi până la urmă se gândi la Ţuşca, o tehniciană veterinară, care lucre la CAP. Graţiela, căci aşa o chema de fapt, Ţuşca era o poreclă, era o lungancă veselă şi simpluţă. Ardeleancă de felul ei, umbla teleleu prin colhozurile Moldovei, înnebunind partea bărbătească a acestora. Şi nici măcar nu era frumoasă, dacă nu punem la socoteală un funduleţ care topea ochii bărbaţilor, cum se topeşte fierul vechi şi ruginit în cuptoarele Siemens-Martin. Avea o voce senzuală, un pic tărăgănată şi graseia puţin. Când se afla un bărbat prin preajmă, fie că-l plăcea, fie că nu-i plăcea, îşi încerca farmecele, îl narcotiza instinctiv.

Avea hazul ei râzător, fiindcă Graţiela îşi oferea graţiile, ca să zicem aşa, aşa cum curge apa sau cum sclipeşte zăpada purpuriu în amurgul zilelor de iarnă: fără nici un fel de implicaţie sentimentală, materială sau de altă natură. Nu se simţea că ar fi vreo hămesită, vreo nesătulă când o făcea, deşi îşi arăta poponeaţa înnebunitoare în ritm stahanovist la oricine; o făcea des şi cu veselie, aşa cum alte femei fac papanaşi tăvăliţi prin smântână - că le place. Şi nu le condamnă nimeni pentru asta.

Acuma iertaţi-mă că am vorbit atâta despre ea, dar am cunoscut-o şi eu, aşa că...
 
Şi-ntr-o zi de primăvară cu soare vesel şi pârdalnic, că-ţi muia inima, în curtea colhozului, când Ţuşca a sărit jos, râzând, din docar şi i s-au văzut picioarele desfăcute, pe o clipă, numai pe o clipă, badea Vasile s-a şters la gură şi i-a spus:
- Ţuşco, te văd fată înţelegătoare şi... şi... ajutătoare. Mă poţi ajuta şi pe mine?
- Tulai, bade Vasile! Ai bolunzit şi dumneata! s-a înecat de râs Ţuşca.
- De ce?
- Vrei fofoloancă, a?
- Ceee?
- Vrei să schimbi piţiroanca, a?
- Ce tot vorbeşti acolo?
- Of! Vrei altă pchizdă mai faină, a? A lu' tanti Anica nu-ţi ajunge, ha-ha-ha!
- Taci, toanto! Eu altceva...
- Vezi că te spun lu' tanti. Ha-ha-ha-ha, am glumit! Mare techergheu mai eşti şi mneata! Te-ajută Ţuşca, bade! Îţi fac un treişpe-paişpe de-ai să mă ţii minte.
- Mai taci, proasto! Nu despre mine-i vorba.... despre fi-meu.
- Neculuş? Te pomeneşti că n-a fost dus la montă până acuma, a?
- Vorbeşte şi tu mai... Băiatul e gingaş.
- Păi ce să fac eu cu un nimuric ca Neculuş. Mie-mi trebe... ehehe.
- Ia-l încet, să nu-l răneşti...
- Bine, bade! Da eu, drept să-ţi spun, mai degrabă o făceam cu mneata, se alintă cu glas gâdilitor Ţuşca.
 
Şi aici intră în scenă Neculuş. În seara cu pricina, Vasile îl trimite la Ţuşca să-i aducă o postoroacă, pe care, chipurile, o uitase acolo. Aşa s-a înţeles cu Ţuşca, apoi, odată ajuns acolo băiatul, urma să-şi intre ea în rol. Buuun! Pleacă Neculuş şi, când îl vede plecând, aşa, mălai mare şi înzulufat, badea Vasile şi-a zis îngrijorat în gând: "Ce mă fac eu cu lingavul ista?" Pe urmă Neculuş nu s-a întors în noaptea aceea. "Poate că tot îi bine", şi-a zis badea Vasile. "Sau o fi fugit la vreun prieten? Avea unul care creştea porumbei. Stăteau toată ziua amândoi şi vorbeau ca nişte idioţi despre porumbei. Of!"
 
A doua zi dis-de-dimineaţă badea Vasile se duce cu inima strânsă la colhoz. Ţuşca nu apărea. S-ar fi dus la ea, dar îi era frică să nu facă şi mai rău. Că, dacă intri în gura lumii... Într-un sfârşit, vine Ţuşca: chioară de somn şi încercănată. Vasile o trage într-un colţ ş-o întreabă:
- Ei, cum îi?
- M-o tăvălit toată noaptea.
- Măcar ţi-o făcut ceva?
- Bade, mai degrabă trimeteai măgarul lui Chiorpea, că scăpam mai uşor.

0 comentarii

Publicitate

Sus