Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Construirea prin auto-subminare, sau in-arhitectura. Un răspuns lui Augustin Ioan


Bogdan Ghiu

19.07.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
În pregătirea candidaturii Bucureştiului pentru titulatura temporară de "Capitală Culturală", am fost invitat de către ARCUB să ţin trei conferinţe despre Bucureşti pe cele trei segmente concepute de către cei care se ocupă de această candidatură: memorie, explorare, imaginare. Am aşezat toate cele trei conferinţe sub titlul unic Un oraş pe drumuri. Prima conferinţă, Un oraş pe drumuri (1). Inconştientul locului şi memoria încorporată: Bucureştiul introspectiv, a avut loc la 27 mai 2015, iar a doua, Un oraş pe drumuri (2). Scrierea şi citirea oraşului: pentru o ritmanaliză a oraşului Bucureşti, la 15 iulie 2015. După prima conferinţă, prietenul meu, arhitectul şi profesorul Augustin Ioan, m-a onorat cu cîteva consideraţiuni, de la care am considerat oportun să pornesc în cea de-a doua conferinţă. Dat fiind că la această a doua conferinţă, Augustin Ioan nu a mai putut fi prezent, consider că este de datoria mea prietenească şi colegială să-i relatez, pe scurt, ce am spus.
 
*
 
Încep cu sfîrşitul, cu comentariile arhitectului-profesor Augustin Ioan (căruia îi mulţumesc), şi care îmi replicase data trecută că inconştientul, memoria inconştientă a Bucureştiului s-ar afla şi ar trebui căutat(e) în subsolurile Casei Republicii, deci ale cartierului Izvor. Replică la replica lui Augustin Ioan aşadar - bun prilej de a continua şi de a relansa discuţia.
 
Inconştientul este o semnificaţie, nu un fapt. Beciurile, canalele, subteranele sînt un inconştient al Bucureştiului numai prin semnificaţia lor de fugă degeaba, de rizibilă părăsire a puterii oricînd, de instabilitate a puterii şi de iluzie a salvării. Instabilitate, precaritate, fugacitate. Deci, tocmai, non-arhitecturare a puterii.

Altfel spus, inconştientul, în cazul unui oraş (construcţie temporal-colectivă, adică istorică, adică insubordonabilă unui Plan), este, extins-freudian vorbind, un fapt meta-psihologic, adică, literal, meta-fizic (infra-arhi-fizic).  Oraşul este inconştientul. Inconştientul - extra-conştientul - este (ca) un oraş.
 
Aici nu se construieşte, ci se interpretează şi se speculează. Şi nu se construieşte nu pentru că solul fizic, material, nu ar fi prielnic (stîncă tare!), ci pentru că exteriorul politic nu permite decît nişte constituiri şi constituţii ne-aşezate, improvizate, o conştiinţă duplicitară, încărcată, nu numai a temporalităţii, ci şi a temporarităţii în temporalitate: vremelnicie a vremelniciei puterii, nimic de construit şi de constituit, totul de extorcat repede, repede, repede. Acesta este inconştientul locului, această imposibilitate tectonică a arhitectonicului, care a dus la săparea unor ridicole canale eventual în subsolul Bucureştiului, dar mai ales în subconştientul acestuia, ca inconştient - de explorat - al Bucureştiului. Nu materialitatea (golului în materia temeliei) contează, ci arhitectura inconştientă a locului, care se auto-subminează, găurindu-şi temeliile cu iluzorii canale de evacuare şi căi de scăpare.
 
Arhitectural vorbind, Bucureştiul este ne-construit şi in-construbil. Tentativa disperată de a pune puterea pe stîncă a eşuat şi eşuează constant - dar nu din cauza solului fizic, sau în ultimul rînd din cauza lui. Arhitectura nici nu contează, nu e propriu-zis depăşită, ci "pasată", exprimînd locul tocmai ca in-arhitecturabil sau in-constructibil (deci, implicit, in-deconstructibil), dar nu din raţiuni strict arhitecturale, ci ca imposibilă, cel puţin pînă acum, victorie inginerească asupra tectonicii imateriale constitutive a locului. Loc care se opune şi care desfide, neutralizează - neutrealizează: neutralizează realizînd, realizează prin/ca neutralizare - tocmai ambiţiile arhitecturii, atît în sensul restrîns, cît mai cu seamă în sensul extins al marelui termen.

*
 
În Bucureşti, ca loc-capital, cap al locului, sîntem liberi de arhitectură. Libertate şi autonomie a interpretării, adică a trăirii, a practicării oraşului, aşadar. Nu există un Oraş-Carte arhitectural, un oraş-referent unic plus interpretări, performări. Mai degrabă, ca în gramatica generativ-transformaţională a lui Noam Chomsky, nu există decît structuri de suprafaţă care dau curs unor structuri de adîncime (insesizable altfel). Noi nu sîntem într-un raport de exterioritate vizibilizantă cu oraşul, arhitectura unui oraş (iar prin asta, Bucureştiul se dovedeşte nu numai reprezentativ, ci de-a dreptul arhetipal) e mai mult o tectonică, care este încorporată: de aceea, investigare reciprocă a oraşului prin corp şi a corpului prin oraş. Tot de aceea, mai precis decît analogia oraş-limbaj (Wittgenstein), omologie structurală oraş-limbă, de fapt oraş-vorbire (Saussure): nu există decît oraşul-vorbire care reprezintă singura manifestare prin care se poate ajunge la oraşul-limbă. Şi fiecare oraş pe limba lui se naşte şi piere, persistînd, ca Bucureştiul, în inconstrucţie!
 
Inconştientul Bucureştiului - deci arheologia lui "abisală" - nu ţine de subteran, de îngropat, nu este pe verticală, ci pe orizontală şi ţine de exteriorul încorporat, adică de corp: nu inconştientul (ca) subteran (sub-conştient), ci inconştientul (ca) exterior - Spaţiul însuşi (spaţiul, adică exteriorul). Tensiunile spaţiului care ajung să "facă nod" într-un punct, trăgînd de el. Constituire, structurare paradoxală: exact ceea ce distruge Bucureştiul îl şi ţine, trăgînd de el. Bucureştiul nu poate exista decît sufocat, "tras" împotriva lui însuşi de spaţiul care l-a constituit şi care a "cristalizat" în/ca el. Bucureştiul exprimă spaţiul din jurul lui, este acest spaţiu în stare concentrată, de extensie "intensionalizată".
 
Dar poate că tocmai de aici, marea - şi de neînţeles - înţelepciune a arhitecţilor de a reduce, de a restrînge arhitectura, refuzîndu-i însă tocmai hubrisul constitutiv. Şi tot de aici, pe de altă parte, nebunia de a supra-construi tocmai pentru că ai dărîmat (construirea ca hipersemn al demolării, demolarea ca materializare a imposibilităţii de construire): "Casa Poporului" ca simptom, ca "bubă".
 
Etc.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer