Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Lecturi la 16 ani

Declaraţie de iubire


Olguţa Paiu

30.07.2015
Editura Humanitas
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
(Olguţa Paiu are 15 ani şi este în clasa a IX-a la Colegiul Naţional "Sfântul Sava". Fragmentele cu italice de mai jos fac parte din cărţile pe care le citeşte la această vârstă şi sunt însoţite uneori de scurte gânduri)

Declaraţie de iubire- Gabriel Liiceanu, Editura Humanitas 2001

Fiecare om îşi alcătuieşte de-a lungul vieţii un edificiu afectiv. Măsura în care el este, e dată de consistenţa acestui edificiu, de mâna aceea de oameni - ei nu pot fi mulţi - pe care i-a preluat în el şi pe care i-a iubit fără rest, fără umbră, şi împotriva cărora spiritul lui critic, chiar dacă a fost prezent, a rămas neputincios. Aceşti oameni puţini, care ne fac pe fiecare în parte să nu regretăm că suntem, reprezintă, chit că o ştim sau nu, stratul de protecţie care ne ajută să trecem prin viaţă. Fiecare om "face faţă" la ce i se întâmplă pentru că este protejat în felul acesta. Fără acest zid de fiinţe iubite care ne înconjoară (indiferent că ele sunt sau nu în viaţă), noi nu am fi buni de nimic. Ne-am destrăma precum într-o atmosferă în care frecarea este prea mare. Sau ne-am pierde, ne-am rătăci pur şi simplu în viaţă. Dacă ura celorlalţi - covârşitoare uneori! -, invidia lor, mârşăvia lor sunt neputincioase este pentru că există câţiva oameni pe care îi iubim până la capăt.

Cu cât mai deosebită este calitatea oamenilor din care este alcătuit edificiul nostru  afectiv, cu atât mai subtil, mai tenace este modul nostru de a persista în viaţă .Dacă uneori mi se întâmplă să mă simt invulnerabil este pentru că în câteva rânduri - şi acesta a fost şi în cazul Monicăi Lovinescu şi Virgil Ierunca - am ajuns, prin altul, la capătul fiinţei mele. În toate aceste cazuri ştii că e în joc ceva care nu se dezminte, că indiferent ce s-ar întâmpla îl vei avea pe celălalt egal cu el în faţa ta. Or, tocmai asta îţi dă garanţia de continuitate a lumii într-o formă suportabilă. Oamenii au căutat dintotdeauna să obţină o certitudine absolută în ordinea minţii, o propoziţie care să nu poată fi niciodată infirmată, o formă de adevăr absolut; de pildă, suma unghiurilor unui triunghi este egală cu 180°".Ei bine, nevoia unei certitudini afective este mai crâncenă în noi. Există oare bucurie mai mare decât să găseşti corespondentul afectiv al propoziţiei de mai sus? Să ştii că există o constelaţie umană la care  poţi oricând să faci recurs?

Cum pătrunde spiritul în lume? Pe ce canale o idee apărută în intimitatea minţii cuiva ajunge să cuprindă lumea - să o înalţe sau să o distrugă?

De aici miracolul cărţilor: cum pot ele, cu inaparenţa lor, să ne mute din locul în care suntem?

Privite, cărţile par nespus de sfioase. Ele nu vin niciodată spre tine. Ca într-o medievala iubire, tu trebuie, întotdeauna, să le cauţi şi să te duci către ele. Fiinţa lor este aşteptare pură. Le va deschide cineva pentru a le face, astfel, să înceapă să fie?

Tăcerea cărţilor şi rugămintea lor nerostită. Ele nu-şi pot cere "dreptul de a fi deschise". Cărţile nu fac grevă, pentru a fi citite. Tot ce pot face este să ceară îndurare din partea cititorului care nu este încă.

Capul îi stă rezemat de scoarţa unui copac bătrân. Îi aude viaţa cum tremură în adâncul scoarţei. Viaţa întâlnind viaţă. Din spate, frunzele încep să tresară la atingerea vântului.
Apoi norii încep să se întrepătrundă , eliberând o ploaie ce transmite întreaga fericire a stelelor, a universului.
Nu vrea sa plece. Dar deja este pierdut în valurile de lacrimi, de vibraţii.

Când privesc peretele unei biblioteci, îmi vine în minte scena balului din Război şi pace. Doamnele aliniate, aşteptând, de-a lungul peretelui. Spaima Nataşei că nimeni nu o va invita la dans. Expresia încremenită a chipului ei, "gata deopotrivă şi de deznădejde, şi de extaz". Iar apoi, prinţul Andrei care se apropie şi îi propune un "rond de vals". De când te aşteptam", pare că spune Nataşa, iar zâmbetul i se iveşte pe faţă "în locul lacrimilor ce stătuseră să o podidească". Şi "speriată şi fericită" ,îşi sprijină mâna pe umărul prinţului Andrei.

Splendid în scena aceasta este că prinţul Andrei o descoperă pe Nataşa din întâmplare, pentru că discuţia la care participă îl plictiseşte şi pentru că , în fond, Bezuhov e cel care-l roagă sa o invite pe Nataşa. Ochii prinţului trecuseră înainte peste ea, fără ca el să o vadă. Ar fi putut tot atât de bine, hotărându-se să danseze, să o invite pe verişoara Nataşei, pe Sonia, sau pe cea mai frumoasă femeie a Petesburgului, pe contesa Bezuhova, care de altminteri deschide balul. Prinţul o alege deci din întâmplare pe Nataşa care aşteaptă tremurând.

Dar alegând-o şi dansând cu ea, Bolkonski descoperă că, din toate femeile care luau parte la cel mai strălucitor bal al anului, Nataşa, o fetişcană încă, cu "braţele ei slabe şi urâte", era cea mai frumoasă. Ascunsă până atunci în mulţimea indistinctă a doamnelor din sala de bal, frumuseţea ei devine dintr-o dată, prin alegerea lui Bolkonski, vizibilă. Prinţul, care era, spune Tolstoi, "unul dintre cei mai buni dansatori ai timpului său", o ridică, prin alegerea lui, pe soclul propriei ei splendori. Abia aleasă şi abia dansând, Nataşa devine aparentă în frumuseţea ei.

Cărţile aliniate, aşteptând, de-a lungul peretelui. Privirea distrată care trece peste ele, fără să se hotărască asupra uneia anume. Apoi mâna care se întinde, care scoate o carte din raft, care o deschide. Dansul începe. Dans cu o carte.

Atinge clapele ca şi cum ar fi din hârtie. Hârtie pentru scrisori de dragoste. Fragile, plânse, pline de speranţă. Îşi imaginează că este chemată la dans de un prinţ. Că pianul continuă să cânte singur, îndemnat de suflul unei bucurii. Şi paşii ei sunt purtaţi atât de încet şi de tăcut spre o lumină îndepărtată. Îi priveşte faţa neclară, ca într-un vis.O ameţeşte dansul. Sau poate scrisorile de dragoste ce se adâncesc într-un ritm al lor, pâlpâitor...

Îi e totuna unei cărţi în ce împrejurări va fi deschisă: într-o bibliotecă, într-o chilie, pe masa de studio de acasă, în pat, în tramvai, sub un felinar, în tren. Important este ca ea să fie citită - şi, astfel, să fie mântuită de aparenţa de simplu obiect rătăcit printre alte obiecte. Pentru că oricât de arătoasă ar fi, cartea nu există încă în simpla ei materialitate. Ea nu este un obiect, ci un obiect de citit şi, astfel, singurul corp spiritual existent pe lume.

Să vorbeşti despre o carte ca despre o fiinţă vie. Altminteri cum ai putea-o iubi?

În fond, gândiţi-vă ce se întâmplă cu cărţile: le dorim, le avem, ne bucurăm de ele, ne plictisesc, le părăsim, le regăsim, ne pierdem în ele, le îngropăm numele în adâncul nostru şi, dacă e nevoie, îl uităm. Nu aşa arată toate iubirile noastre?


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer