Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Politizînd semiotica...


Bogdan Ghiu

09.08.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Nu pot să nu mă întreb cum ar primi Michael Moore o succes-story precum aceasta (www.businessmagazin.ro/Primul-oras-intrat-in-faliment-se-transforma-in-centru-artistic-din-ce-in-ce-mai-multe-persoane-decid-sa-se-mute-acolo), preluată în România, aşa cum se poate vedea, într-o pagină de "lifestyle", nu de ştiri sociale, politice, economice ori culturale, cum ar trebui (ceea ce a mai rămas ca presă în România zbătîndu-se însă să supravieţuiască nedemn practicînd tocmai amalgamul).

Şi nu pot să nu mă gîndesc la Michael Moore o dată pentru că este din zonă şi a doua oară pentru că a analizat şi a dezbătut, a arătat şi a înfierat, cu demnă mînie proletară, falimentul zonei Detroit, dependentă istoric de industria constructoare de automobile, adică de caracterul esenţialente fosil al capitalismului industrial.
 
Iar cînd spun "mînie proletară" nu vreau cîtuşi de puţin să-l ironizez pe Michael Moore, ci să subliniez faptul că, structural, comunismul istoric nu avea cum să nu eşueze atîta timp cît nu-şi propusese, fie şi doar ca mijloc, decît "rivalitatea mimetică" cu capitalismul industrial, amîndouă condamnate la ruină tocmai de soclul fosil pe care erau construite - şi pe care cei care speră şi azi într-o reînviere a comunismului vor să-l reitereze, nevrînd să înţeleagă că craca e de mult retezată. Aşa cum spunea "ereticul" Paul Lafargue în Dreptul la lene (pe care, apropo, o traduc pentru Cartier), şi cum reia astăzi un Maurizio Lazzarato, de pildă, obsesia productivismului, a industriozităţii, am putea spune, a ruinat din capul locului speranţele comuniste.
 
Căci în vreme ce iată, capitalismul a reuşit să treacă, economic, de la hard la soft tocmai pentru a putea rămîne, politic, hard, "ideea comunistă", cum îi spune, platonic, Badiou, n-a reuşit încă să se adapteze la noile vremuri. Sau, tocmai, o face, dar, din nou, vai, replicativ, copiind mimetic capitalismul reformat.  
 
Ştirea de la care am pornit spune deja totul încă din titlu:
 
  • "Primul oraş intrat în faliment se transformă într-un centru artistic. Din ce în ce mai multe persoane decid să se mute acolo".

După care, aşa cum îi stă bine oricărei ştiri care nu are prea multe de spus şi se fereşte să analizeze, reia:
 
  • "Alungaţi de preţurile în creştere de la New York, artiştii care încercau să-şi facă un nume în acest oraş se mută la Detroit".
 
Imediat am comentat pe Facebook, într-un stil potrvit acestui "mediu":
 
  • Parcă e rotaţia culturilor: vin artiştii şi refac solul! Noi am putea să ne ducem la Aninoasa (deşi nu văd prea marea diferenţă de Bucureşti). Sau cum se vede simplu, pe faţă, trecerea de la capitalismul industrial la cel estetic.
 
Tocmai asupra acestei ultime observaţii aş vrea să insist, încercînd să fac analiza să avanseze. Trecerea de la capitalismul industrial (sau istoric) la cel imaterial (sau cognitiv, estetic etc.) este bifurcată, formînd, din nou, ceea ce Deleuze-Guattari numea(u) un cleşte, obligatoriu cu două braţe, adică un aparat (teoretic, situaţional, "transcendental istoric") de captură, altfel spus (continui să traduc) o situaţie (aparent) fără ieşire, o fundătură, o capcană pentru orice gîndire bine-intenţionat revoltată, de bună-credinţă eliberatoare: un dispozitiv de dezarmare, de depotenţare.
 
Noul regim semiotic al capitalismului are două braţe: unul, desigur, estetic, cu care şi în care se (z)bate arta, dar care instaurează un continuum omogen al mărfii pur speculate, semn pur (sau, în limbajul dualist-metafizic al capitalismului istoric, ambalaj gol), în sînul căreia, aşadar, arta încearcă să introducă rupturi infra-politice, spaţieri reflexiv-acţionale (adică semio-pragmatice, cf. Peirce); şi unul financiar, compus tot din semne, dar de cu totul alt tip.
 
În "nano"-raportul dintre semnele de tip matematic şi semnele de tip estetic-artistic se joacă soarta epocii noastre: adică între două tipuri de plasticităţi şi, deci, de manipulabilităţi.
 
Mai precis, lupta se dă între simbol, mai exact simbolizare, ca politică irealizant-idealizantă (simbolizarea însăşi, la fel ca şi conceptualizarea, trebuind să fie analizate - reduse, relativizate, contextualizate, istoricizate - ca politici de tip occidental), şi indicializare (factualizare), ambele prevalîndu-se de iconicitate (reprezentativitate analogic-imaginală).
 
Altfel spus, dacă tot sîntem guvernaţi semiotic (în sens explicit-ultim, căci guvernarea este prin definiţie semiotică), să ne "apdatăm" politizînd semiotica, mai precis re-indicializînd simbolizarea, altfel spus (dar nu numai) confruntînd simbolurile, ca operatori (performatori) de real, cu, tocmai, realitatea (cea distrusă şi cea produsă).
 
Financiar, estetic, artistic: politic. 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer