Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Marile minciuni nevinovate


Liane Moriarty, traducere de Mariana Piroteală

12.08.2015
Editura Trei
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Marile minciuni nevinovate
Liane Moriarty
Editura Trei, 2015

Traducere din engleză de Mariana Piroteală



*****
Intro

Liane Moriarty a scris prima sa carte, Three Wishes, pentru examenul final de master la Macquarie University din Sydney. Înainte de a fi scriitoare, Moriarty a avut o carieră de succes în marketing şi publicitate. A publicat, de asemenea, mai multe cărţi pentru copii. La Editura Trei, a mai apărut Secretul soţului, roman care a cunoscut o ascensiune fulminantă în topul New York Times, ajungând pe locul 1 la doar două săptămâni de la apariţia în Statele Unite. Cu Marile minciuni nevinovate Liane Moriarty îşi dă măsura talentului său. Romanul va fi ecranizat sub formă de serial TV, avându-le în rolurile principale pe Nicole Kidman şi Reese Witherspoon.

Sirenele urlă. Oamenii ţipă. Directoarea e înmărmurită. Cineva a plătit cu viaţa.
E vorba de o crimă, un accident tragic sau doar de nişte părinţi care se poartă necivilizat?


Marile minciuni nevinovate e o poveste irezistibilă despre căsătorie, maternitate, viaţa familiilor moderne din clasa de mijloc şi, nu în ultimul rând, despre minciunile periculoase pe care ni le spunem ca să putem supravieţui.

Să citeşti romanele lui Liane Moriarty e ca şi cum ai bea un cocktail cosmopolitan cu câteva picături de arsenic. Marile minciuni nevinovate nu te poate lăsa în niciun caz indiferent. Moriarty s-a întors mai în formă ca niciodată. (USA Today)

Secretele pe care le ascunde acest orăşel aparent liniştit sunt impregnate de o atmosferă noir atât de apăsătoare, încât David Lynch ar fi încântat. (Entertainment Weekly)

Să arate latura întunecată a ceea ce pare familia perfectă e una dintre specialităţile lui Liane Moriarty. (Library Journal)

Fragment
M-ai plesnit, m-ai plesnit,
acum să-mi dai un pupic
.
(Cântecel din curtea şcolii)

 
Şcoala publică Pirriwee

... unde locuim şi învăţăm, pe malul mării!
Şcoala publică Pirriwee NU TOLEREAZĂ BĂTĂUŞII!
Noi nu intimidăm.
Noi nu acceptăm să fim intimidaţi.
Noi nu tăinuim niciodată intimidarea.
Noi avem curajul să vorbim dacă vreun prieten al nostru este intimidat.
NU bătăuşilor!

Capitolul 1

- Nu pare tocmai un concurs şcolar de cultură generală, îi spuse doamna Patty Ponder Mariei Antoaneta. Mai degrabă pare o revoltă.

Pisica nu răspunse. Moţăia pe canapea şi considera concursurile şcolare de cultură generală triviale.
- Nu te interesează, nu? Să mănânce prăjituri[1]! La asta te gândeşti? Chiar mănâncă multe prăjituri, nu-i aşa? Atâtea tarabe cu prăjituri. Doamne sfinte! Deşi eu nu cred că mamele chiar le mănâncă vreodată. Ele sunt atât de aranjate şi de slăbănoage, nu? Aşa, ca tine.

La acest compliment, Maria Antoaneta făcu o mutră dispreţuitoare. Povestea cu "să mănânce prăjituri" era depăşită de mult şi, de curând, îl auzise pe unul dintre nepoţii doamnei Ponder zicând că mai corect ar fi fost să spună "să mănânce brioşe" şi, de asemenea, că Maria Antoaneta nici măcar nu spusese vorba aceasta.

Doamna Ponder luă telecomanda şi reduse volumul televizorului, la care era difuzată emisiunea Dansez pentru tine. Mai devreme, îl dăduse mai tare din cauza zgomotului ploii torenţiale, dar acum aceasta se domolise.

Auzea oameni care strigau. Urlete furioase izbucneau în noaptea liniştită şi rece. Într-un fel, era dureros pentru doamna Ponder să audă acele zgomote, de parcă toată furia aceea era îndreptată împotriva ei. (Doamna Ponder fusese crescută de o mamă furioasă.)
- Doamne sfinte! Crezi că se ceartă din cauza capitalei Guatemalei? Tu ştii care este capitala Guatemalei? Nu? Nici eu. Ar trebui să căutăm pe Google. Nu strâmba din nas la mine.

Maria Antoaneta pufni.
- Hai să vedem ce se petrece, spuse doamna Ponder cu vioiciune. Era neliniştită şi de aceea se arăta veselă în faţa pisicii, la fel cum se purta mai demult cu copiii ei, când soţul era plecat şi se auzeau zgomote ciudate noaptea.

Doamna Ponder se ajută de cadrul de mers să se ridice. Maria Antoaneta îşi strecură consolatoare trupul lunecos printre picioarele doamnei Ponder (nu se lăsa dusă de nas de aparenta ei vioiciune), în timp ce stăpâna ei împingea cadrul pe coridor spre dosul casei.

Camera ei de cusut dădea direct spre curtea Şcolii publice Pirriwee.
- Mamă, ai înnebunit? Nu poţi să trăieşti aşa de aproape de o şcoală primară, îi spusese fiica ei când doamna Ponder se gândise la început să cumpere casa.

Dar îi plăcea să audă flecăreala veselă a copiilor când şi când de-a lungul întregii zile şi nici nu mai conducea, aşadar nici că-i păsa că strada era înţesată de acele maşini uriaşe, ca nişte camionete, pe care le foloseau acum cu toţii, cu femei cu ochelari mari de soare, aplecate peste volan ca să strige informaţii teribil de urgente despre ora de balet a lui Harriette şi despre şedinţa de logopedie a lui Charlie.

În zilele noastre, mamele îşi luau atât de în serios rolul acesta! Feţele lor micuţe şi agitate. Funduleţele harnice care intrau ţanţoşe în şcoală, înghesuite în hainele sport mulate. Codiţele bălăbănindu-se. Ochii care le scrutau telefoanele mobile adăpostite în palmă, ca nişte busole. Toate acestea îi stârneau hohote doamnei Ponder. Dar erau hohote afectuoase. Cele trei fiice ale ei, deşi mai vârstnice, erau exact la fel. Şi toate erau aşa de drăguţe.
- Ce mai faceţi în dimineaţa asta? striga ea întotdeauna, dacă era pe veranda din faţă cu o ceaşcă de ceai sau uda grădina, în timp ce mamele treceau.
- Suntem ocupate, doamnă Ponder! Până peste cap! răspundeau ele întotdeauna, în timp ce-şi vedeau de drum, smucindu-şi copiii de mână.

Erau plăcute şi prietenoase şi doar puţintel înfumurate, fiindcă nu se puteau abţine. Ea era aşa de bătrână! Iar ele erau aşa de ocupate!

Taţii, iar în prezent din ce în ce mai mulţi îşi duceau copiii la şcoală, erau altfel. Rareori se grăbeau şi treceau pe lângă casa ei cu o nepăsare cumpănită. Nu-i mare lucru. Totul e sub control. Acesta era mesajul. Doamna Ponder râdea şi de ei, afectuos, pe înfundate.

Dar acum se părea că părinţii copiilor de la Şcoala publică Pirriwee făceau năzdrăvănii. Se duse la fereastră şi dădu într-o parte perdeaua din dantelă. De curând, şcoala îi plătise montarea unui grilaj după ce o minge de crichet îi spărsese geamul şi aproape că o lăsase lată pe Maria Antoaneta. (Un grup de băieţei de clasa a III-a îi dăduse un carton desenat de mână, prin care îşi cereau scuze, iar ea îl păstra pe frigider.)

Era o clădire din gresie, cu nivel, aşezată pe partea cealaltă a terenului de joacă, având o sală de evenimente la etaj şi un balcon mare cu vedere spre ocean. Doamna Ponder fusese acolo la câteva evenimente: o conferinţă susţinută de un istoric local, un prânz găzduit de Prietenii bibliotecii. Era o încăpere destul de frumoasă. Uneori, foştii elevi îşi organizau acolo nunta. Acolo avea loc şi concursul şcolar de cultură generală. Strângeau fonduri pentru table interactive, ce-or mai fi fost şi alea. Doamna Ponder fusese invitată, ca de obicei. Faptul că locuia aşa de aproape de şcoală îi conferea un straniu statut onorific, deşi ea nu avusese niciodată vreun copil sau vreun nepot la şcoala aceea. Refuzase politicos invitaţia. Era de părere că evenimentele şcolare la care nu participau şi copiii erau lipsite de sens.

În aceeaşi încăpere, copiii îşi ţineau reuniunea şcolară săptămânală. În fiecare vineri dimineaţă, doamna Ponder se instala în camera de cusut cu o ceaşcă de ceai English Breakfast şi cu un biscuit cu ghimbir. Întotdeauna îi venea să plângă când auzea glasurile copiilor cântând, plutind de la etajul clădirii. Credea în Dumnezeu numai când îi auzea pe copii cântând.

Însă acum nu cânta nimeni.

Doamna Ponder auzea, în schimb, multe înjurături. Nu era o mironosiţă în privinţa înjurăturilor, fiica ei cea mai mare înjura ca o cătană, dar era deranjant şi deconcertant să auzi pe cineva strigând ca un nebun cuvântul acela din trei litere într-un loc în mod normal plin de râsetele şi strigătele copiilor.
V-aţi îmbătat cu toţii? spuse ea.

Fereastra ei stropită de ploaie era la nivelul uşilor de la intrarea în clădire şi, deodată, oamenii începură să se reverse din ea. Luminile de securitate străluceau pe zona pavată din jurul intrării şcolii, dându-i aerul unei scene pregătite pentru o piesă. Norii de ceaţă amplificau efectul.

Era o imagine stranie.

Părinţii de la Şcoala publică Pirriwee aveau o preferinţă uluitoare pentru petrecerile în costume de carnaval. Nu era de ajuns un concurs obişnuit de cultură generală. Ştia din invitaţie că un geniu decisese ca seara să fie pe tema "Audrey şi Elvis", ceea ce însemna că toate femeile trebuiau să se îmbrace ca Audrey Hepburn şi bărbaţii ca Elvis Presley. (Acesta era un alt motiv pentru care doamna Ponder refuzase invitaţia. Dintotdeauna urâse costumele de carnaval.) Se pare că versiunea cel mai des întâlnită a lui Audrey Hepburn era cea din Mic dejun la Tiffany. Toate femeile purtau rochii lungi şi negre, mănuşi albe şi coliere din perle. La rândul lor, bărbaţii aleseseră, în general, să-i aducă un omagiu lui Elvis din ultimii ani. Purtau cu toţii salopete strălucitoare albe, pietre false scânteietoare şi decolteuri adânci. Femeile arătau adorabil. Bieţii bărbaţi erau complet ridicoli.

Sub privirile doamnei Ponder, un Elvis îl pocni pe un altul în falcă. Acesta se dădu înapoi clătinându-se, lovind o Audrey. Doi Elvişi îl apucară de dinapoi şi îl traseră. O altă Audrey îşi afundă faţa în mâini şi se întoarse într-o parte, de parcă n-ar fi suportat să privească. Cineva strigă:
- Încetaţi!

Într-adevăr. Ce-ar gândi frumoşii voştri copii?
- Oare să sun la poliţie? se întrebă doamna Ponder cu glas tare, dar apoi auzi vaietul unei sirene în depărtare şi, în acelaşi timp, o femeie de pe balcon începu să ţipe.

***

Gabrielle: Nu se poate spune că erau doar mamele, înţelegeţi? Nu s-ar fi întâmplat nimic dacă nu se implicau şi taţii. Dar cred că mamele au început. Noi eram eroinele principale, să zic aşa. Mămicile. Nu suport cuvântul "mămică". Este un cuvânt expirat. Prefer cuvântul "mamă". Pare mai suplu. Ar trebui să trecem la grafia americană[2]. Că veni vorba, am probleme cu imaginea corporală. În definitiv, cine nu are?

Bonnie: A fost doar o neînţelegere uriaşă. Cineva s-a simţit jignit şi apoi totul a scăpat de sub control. Cum se întâmplă. Toate conflictele izbucnesc din faptul că cineva s-a simţit jignit, nu credeţi? Divorţul. Războaiele mondiale. Acţiunile în justiţie. Mă rog, poate că nu toate acţiunile în justiţie. Doriţi un ceai de plante?

Stu: Vă spun eu exact cum s-a întâmplat. Femeile nu se lasă cu una, cu două. Nu spun că bărbaţii nu au şi ei partea lor de vină. Dar dacă fetele nu s-ar fi supărat pentru o nimica toată, şi poate că par misogin, dar nu e aşa, e o realitate, întrebaţi-l pe orice bărbat, nu din ăsta amator de New Age, genul preţios, care îşi dă cu creme, mă refer la un bărbat adevărat, întrebaţi un bărbat adevărat şi o să vă spună el că femeile sunt campioane la ranchiună. S-o vedeţi pe nevastă-mea în acţiune. Şi, pe lângă altele, ea e mic copil.

Domnişoara Barnes: Părinţi-elicopter[3]. Înainte să încep să lucrez la Şcoala publică Pirriwee, credeam că e o exagerare că părinţii se implică prea mult în educaţia copiilor lor. Mama şi tata mă iubeau, se interesau de mine, când eram copil în anii '90, dar nu erau obsedaţi de mine.

Doamna Lipmann: Este o tragedie şi este profund regretabil, şi încercăm cu toţii să mergem mai departe. Nu mai am nimic de declarat.

Carol: Eu zic că de vină este Clubul cărţii erotice. Dar asta e doar părerea mea.

Jonathan: Vă dau eu un pont, gratis, Clubul cărţii erotice nu avea nimic erotic.

Jackie: Ştiţi ceva? Eu consider că este o chestiune feministă.

Harper: Cine a spus că e o chestiune feministă? Ce naiba? Vă spun eu de la ce a început. De la incidentul din ziua orientării şcolare.

Graeme: Din câte înţeleg eu, totul a pornit de la bătălia dintre mamele casnice şi cele cu o carieră. Cum se numesc? Războaiele dintre mămici. Soţia mea nu a fost implicată. Nu are timp de aşa ceva.

Thea: Voi, jurnaliştii, vă înnebuniţi după pista cu bona franţuzoaică. Am auzit pe cineva la radio vorbind astăzi despre "menajera franţuzoaică", iar Juliette nu era categoric aşa ceva. Renata avea şi o menajeră. Ce norocoase sunt unele. Eu am patru copii şi nu am la dispoziţie "personal" care să mă ajute! Desigur, nu mă deranjează în sine chestiunea mamelor care lucrează, dar mă întreb şi eu de ce s-au mai deranjat să devină mame.

Melissa: Ştiţi ce cred că a pus pe toată lumea pe jar? Povestea cu păduchii. Dumnezeule, nici nu vreau să încep să discut pe tema asta.

Samantha: Păduchi? Ce legătură are? Cine v-a spus aşa ceva? Pun pariu că Melissa, nu-i aşa? Biata de ea a suferit de sindromul de stres posttraumatic după ce copiii ei s-au tot infestat. Scuze. Nu e amuzant. Nu e deloc amuzant.

Sergentul criminalist Adrian Quinlan: Haideţi să ne lămurim. Aici nu suntem la circ. Investigăm o crimă.

Capitolul 2

CU ŞASE LUNI ÎNAINTE DE CONCURSUL ŞCOLAR DE CULTURĂ GENERALĂ

Patruzeci. Madeline Martha Mackenzie împlinea astăzi patruzeci de ani.
- Am patruzeci de ani, spuse ea tare în timp ce conducea.

Lungi cuvântul cu lentoare, ca pe un efect sonor. Paaatruzeeeci.

Îi surprinse privirea fiicei ei în oglinda retrovizoare. Chloe zâmbi larg şi-şi imită mama:
- Am cinci ani. Ciiinci.
- Patruzeci! scoase Madeline un tril de cântăreaţă de operă. Tra la la la!
- Cinci! nu se lăsă Chloe mai prejos.

Madeline încercă o versiune rap, bătând ritmul pe

volan.
- Am patruzeci de ani, yeah, patruzeci...
- Ajunge, mămico! spuse Chloe cu fermitate.
- Scuze, răspunse Madeline.

O ducea pe Chloe la cursul de orientare de la grădiniţă "Hai să-i pregătim pe prichindei!" Nu că fiica ei ar fi avut nevoie de orientare înainte de începerea şcolii din luna ianuarie. Era deja foarte bine orientată în Şcoala publică Pirriwee. Azi-dimineaţă, când îl lăsase la şcoală pe fratele ei Fred, Chloe se ocupase de acesta, care avea cu doi ani mai mult, dar deseori părea mai mic. "Fred, ai uitat să-ţi pui ghiozdanul în coş! Aşa. Acolo. Ce băiat cuminte!"

Fred îşi lăsase, supus, ghiozdanul în coşul corespunzător, după care fugise să-l înhaţe pe Jackson de cap. Madeline se prefăcuse că nu observă gestul. Probabil că Jackson o merita. Mama lui Jackson, Renata, nu-l văzuse nici ea, deoarece era absorbită de o conversaţie cu Harper, şi amândouă discutau încruntate despre stresul de a educa nişte copii aşa de înzestraţi. Renata şi Harper participau la acelaşi grup de sprijin săptămânal destinat părinţilor cu copii înzestraţi. Madeline şi-i imagina pe toţi stând în cerc, frământându-şi mâinile, în timp ce ochii le scânteiau de o mândrie secretă.

În timp ce Chloe avea treabă, o făcea pe şefa cu ceilalţi copii la cursul de orientare şcolară (talentul ei era s-o facă pe şefa, într-o bună zi avea să conducă o corporaţie), Madeline avea să bea o cafea şi să mănânce prăjituri cu prietena ei Celeste. Gemenii lui Celeste începeau şi ei şcoala anul viitor, aşa că la ziua de orientare aveau să o ia complet razna. (Talentul lor era urlatul. După cinci minute petrecute în compania lor, Madeline avea dureri de cap.) Celeste cumpăra întotdeauna cadouri foarte rafinate şi scumpe pentru ziua de naştere, aşa că avea să fie foarte drăguţ. După aceea, Madeline urma s-o lase pe Chloe la soacra ei, apoi să ia prânzul cu nişte prieteni, înainte ca aceştia să o zbughească la şcoală să-şi ia copiii. Soarele strălucea. Ea purta noii şi superbii ei pantofi cu tocuri-cui Dolce & Gabbana (cumpăraţi de pe internet, cu o reducere de treizeci la sută). O aştepta o zi superbă.

"Să înceapă Sărbătoarea lui Madeline!", spusese soţul ei Ed în această dimineaţă când îi adusese cafeaua la pat. Madeline era recunoscută pentru dragostea faţă de zilele de naştere şi sărbătorile de toate soiurile. Orice pretext era bun pentru şampanie.

Totuşi. Patruzeci de ani.

În timp ce mergea pe drumul bine cunoscut spre şcoală, medita la magnifica vârstă proaspăt împlinită. Patruzeci. Încă simţea acest "patruzeci" ca pe vârsta de cincisprezece ani. Era o vârstă aşa de lipsită de nuanţe. Naufragiat în mijlocul vieţii. Nimic nu mai conta aşa de mult când aveai patruzeci de ani. Nu aveai sentimente autentice la patruzeci de ani, pentru că te cuibăreai în amărăciunea celor patruzeci de ani ai tăi.
"Femeie de patruzeci de ani găsită moartă." Dumnezeule!
"Femeie de douăzeci de ani găsită moartă." Tragedie! Mâhnire! Găsiţi criminalul!

Madeline fusese forţată de curând să adopte o mică schimbare în mintea ei când auzise la ştiri despre o femeie care murise la patruzeci de ani. Stai puţin, puteam fi eu! Ce trist ar fi! Oamenii s-ar întrista dacă aş muri! Ba chiar ar fi distruşi. Iată, lumea asta obsedată de vârstă. Poate că am eu patruzeci de ani, dar sunt iubită.

Pe de altă parte, era poate pe deplin firesc să te întristeze mai tare moartea unui om de douăzeci de ani decât a unuia de patruzeci. Cel de patruzeci se bucurase de douăzeci de ani în plus de viaţă.


[1] Frază celebră atribuită Mariei Antoaneta, pe care se presupune că a rostit-o când i s-a spus că poporul nu mai are pâine, traducerea frazei din limba franceză: "Qu\'ils mangent de la brioche".
[2] În original se face diferenţa dintre "mum", varianta britanică, şi "mom", varianta americană. (N.t.)
[3] Termen care îi desemnează pe părinţii excesiv de preocupaţi de copiii lor.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer