Complexul Paşadia - sau despre sterilitate

Multă vreme am cochetat cu ideea unui proiect literar numit Sterilitate... Nu prea mai ştiu ce trebuia să fie acest proiect: un roman? o nuvelă? un eseu? Ultimul mi s-ar fi părut cel mai potrivit lucrurilor pe care aş fi vrut să le discut - dar gagul unui "roman-revolver" care să înceapă / sfîrşească prin fraza (neterminată): "Mă gîndisem multă vreme sa scriu un roman-revolver, dar atunci cînd am apăsat pe trăgaci..." (aici Naratorul, desigur, murea) mă ademenea îndeajuns cît să-i dedic cîteva linii de meditaţie. (Gagul acesta literar semăna mult cu acea scenă din Orfeu al lui Cocteau, în care un personaj îi aduce acestuia o carte cu titlul Nudisme - toate paginile fiind albe...) Dar am abandonat şi acest proiect, şi celălalt; cînd crezi prea mult în sterilitate, este cel puţin o glumă de prost gust să o contrazici prin contrariul ei, oricîte capcane ţi-ar întinde savoarea paradoxului.

Începînd cu 1990, de fapt, mi-am sabotat programatic orice tentaţie de a "ieşi pe piaţă" cu o carte. Evoluţia literaturii (în care includ, fireşte, şi eseul) în tot acest răstimp nu a făcut decît să-mi dea argumente în plus că jocul meu cochet de-a "uite-l, nu e" era o strategie victorioasă (evident, "victorioasă" înlăuntrul sistemului meu). Am asistat, placid, la o invazie de cărţi - unele bune, altele nu - care răspundeau, toate, unei nevoi irezistibile de a "spune", de a "exprima". Probabil că nu există scriitor care să nu fie convins că 1. trebuie să se exprime, 2. ceea ce are de exprimat interesează în cel mai înalt grad cititorul şi 3. ceea ce trebuie să exprime, şi deci interesează în cel mai înalt grad cititorul, este bun; foarte bun; o capodoperă... (În Sterilitate, fraza care mi se părea definitorie era: "Astăzi, nimeni nu se opune ca tu să nu scrii.") Toată lumea are un mesaj de transmis; toată lumea vrea ca acel mesaj să ajungă la cititor; şi: toată lumea are posibilitatea să scoată o carte. A nu scrie, în aceste condiţii de supraproducţie de carte, mi se părea - încă mi se mai pare - un gest logic şi ecologic.

În plus, ar mai fi vorba de ceea ce aş numi "complexul Paşadia".
Există, în cazul meu (nu pot vorbi decît dintr-o perspectivă pur personală; nu este o teorie, ci o mărturie), un refuz cvasi-nevrotic de a lăsa ceva. Gabriela Adameşteanu vorbea, în postfaţa la volumul său Întîlnirea, de tensiunea continuă între mistica muncii (în care a fost crescută) şi libertatea de a nu scrie - sau de a amîna, măcar - pentru a-şi trăi viaţa... Numai că Adameşteanu explică foarte bine şi contextul în care acest gest - ce poate părea paradoxal, sau sinucigaş, sau teribilist - devine ceea ce pare: iluzia Literaturii ca Religie. A crede în Literatură (mai concret: în literatura ta) ţine de o sensibilitate religioasă - pe care mă bucur să constat că nu o împărtăşesc. În consecinţă, nici nu mi se pare că a nu scrie (nu doar a amîna!) constituie o extravaganţă: este doar rezultatul firesc al unei naturi agnostice.

Desigur, ca întotdeauna, lucrurile sînt ceva mai complicate. În toţi aceşti ani, am trăit din jurnalism cultural. Probabil că am ajuns şi la o anumită notorietate de bine ce numele meu este mai cunoscut decît cel al multor autori de cărţi. Nu este ceva ce mi-am dorit neapărat, ci consecinţa unei activităţi continue timp de 13 ani. Jurnalismul cultural - voi emite un truism acum - îţi oferă o vizibilitate pe care condiţia "de nişă" de autor de cărţi (mai mult sau mai puţin) specializate nu ţi-o oferă. De fapt, ceea ce m-a interesat - în toţi aceşti ani, "irosiţi" probabil, dintr-o perspectivă sever-auctorială - a fost să comunic. Şi nu oricum, ci repede. Mi-am dat seama că unul din lucrurile care nu mă atrage absolut deloc în ipostaza de autor de carte este lipsa unui feedback imediat: trebuie să-ţi pierzi cel puţin un an din viaţă scriind o carte, apoi să mai aştepţi pînă se publică pentru ca, în fine, la capătul unei perioade variabile - dar, oricum, destul de substanţiale - de timp să ai parte de un ecou firav printre puţinii cititori care sînt interesaţi de Film (să zicem)... Este prea mult. Este ridicol de mult. Şi contraproductiv, în vremurile rapide pe care le trăim.

Acum mai mulţi ani, răspunzînd unei anchete în România literară, m-am răsfăţat spunînd că nu scriu decît pentru cei 15-20 de oameni în a căror judecată mă încred - nu mă interesează părerea "marelui public"... Evident că mă interesează, numai că "marele public" nu este - oricum - cel pentru care scriu; dar, chiar şi aşa, este mai mare decît publicul specializat pentru care ar trebui să scriu!

De fapt, atunci cînd scrii, nu este vorba numai de acel egoism orgolios care te orbeşte pînă-ntr-atît încît eşti dispus să-ţi refuzi plăcerile cotidiene pentru a termina "Opera" (capitol postum, cel mai adesea); este vorba şi de generozitate: a da din timpul tău, din sudoarea frunţii tale, din tot ce te-a făcut ceea ce eşti pînă în acel punct - altora. Un fel de euharistie profană. Dar ea se "hrăneşte", desigur, tot din egoism: eşti atît de convins că personalitatea ta, travestită în literatură, este excepţională încît nu concepi ca ea să nu-i intereseze pe alţii. În ce mă priveşte, această generozitate - născută din egoism secundar - lipseşte. Există doar un egoism primar, elementar: excepţionalitatea mea îmi aparţine, nu ţin s-o împart cu nimeni. Şi, în orice caz, ea nu (mai) trebuie demonstrată: dacă este suficient de evidentă din "pepitele" risipite în articole de ziar, nu există nici un motiv rezonabil de a le strînge într-o formă nouă-veche - cum este Cartea.

Mircea Cărtărescu a publicat (în L,A&I) un articol în care lua peste picior facilitatea - pur autohtonă - de a disemina inteligenţa în varii eseuri; ideea era că inteligenţa nu este un scop, ci un mijloc - ea serveşte scrierii unei Opere. Înţeleg raţiunile - profund morale, în sensul unei moralităţi, tolstoiene, a scrisului - ale acestei poziţii, dar nu pot fi de acord cu ele. Mi se pare, dimpotrivă, că - exceptîndu-l pe Cărtărescu însuşi, care este un scriitor excepţional - este o irosire a timpului să ne folosim inteligenţa scriind, toţi, romane sau poeme: sînt, oricum, mult prea multe, şi prea puţine bune... Eseul, în schimb, este inteligenţă "nedistilată", inteligenţă în stare pură; ca vehicul de comunicare, este superior romanului - măcar şi pentru motivul, pur pragmatic, că ideile tale ajung la cititor mult mai rapid (şi mai eficient) decît dacă ar fi ambalate într-un roman. ("Ce vrea să spună scriitorul în această carte?" - întrebarea-şablon care ne-a otrăvit adolescenţa şcolară îmi revine, în surdină, în timp ce scriu fraza de dinainte...; şi, în acelaşi timp, replica unui "monstru sacru" al scrisului - Nabokov, poate? am uitat -, care, excedat de întrebare, răspundea: "Romanul meu nu vrea să spună nimic; dacă ar fi vrut, aş fi spus-o într-un eseu..."; citatul este aproximativ.)

Cred că trăim, pe de o parte, o pierdere a încrederii în Literatură ca mijloc de comunicare a "Adevărurilor Vieţii", o rupere progresivă a contractului Scriitor-Cititor, şi, pe de altă parte, o evidentă criză de autoritate (autoritate imaginară). Don DeLillo o afirma tranşant într-un interviu: "Astăzi, cel care vorbeşte mulţimilor nu mai este Scriitorul, ci Teroristul." Propoziţie provocatoare, dar care are darul de a pune punctul pe "i": cei care încă mai cred că Literatura are un cuvînt de spus în societatea de astăzi trăiesc într-o iluzie romantică. Sigur, nimeni nu spune - în nici un caz DeLillo, care este unul din cei mai mari scriitori de astăzi - că Scriitorul ar trebui înlocuit cu Teroristul (deşi, uneori, "opera" acestuia întrece, în forţă imaginară, imaginaţia celui mai vizionar dintre scriitori: vezi 11 septembrie!); dar luciditatea şi un strop de umilitate în faţa noi configuraţii geoculturale (terorismul este un act cultural!) cred că sînt necesare.

Dar să lăsăm terorismul politic - un subiect mult prea "sensibil" - şi să privim înspre Imagini. Şi nu înspre cele din sala de cinema (tot mai puţin văzute, la urma urmelor), ci înspre cele din televizor... De la terorismul "soft" al reclamelor şi clipurilor muzicale la ştiri, talk-showuri ş.cl, televiziunea se constituie în mijlocul cel mai eficient de schimbare a mentalităţilor. Evident, televiziunea nu este "artă"; este jurnalism. Impactul său este imediat, relevanţa lui este efemeră - şi totuşi, totuşi, că ne place sau nu, televiziunea a învins în lupta - nedeclarată - pentru supremaţia Imaginarului. Bombardaţi de imaginile transmise de ea, este greu de crezut că vreun scriitor - oricît de anahoret - ar reuşi să se sustragă influenţei ei: ceva, ceva tot ajunge pînă la el (măcar pe căi ocolite)... În aceste condiţii, există două soluţii: retragerea - orgolioasă - în propriul turn de fildeş, întoarcerea spatelui în faţa mizeriei Lumii şi construirea unei Castalii de cristal, sau învăţarea cîtorva dintre mecanismele ei (auto)publicitare pentru a ajunge la "zgomotul şi furia" care ne definesc contemporaneitatea. Cum spuneam şi într-un alt loc, cred că aplicarea reţetelor comunicării de tip (tele)vizual ar trebui să însoţească nu doar strategiile de marketing, desfăşurate în clipa ieşirii unei cărţi pe piaţă, ci înseşi procesele scrierii. Acelaşi DeLillo mărturisea că Cinematograful anilor '50-'60 i-a influenţat în mare măsură modul de a-şi scrie romanele (lucrul este valabil şi pentru Jonathan Franzen: The Corrections este un roman riguros-cinematografic); astăzi, un scriitor care vrea să aibă impact ar trebui poate să se inspire din televiziune, sau - "convergenţa" promisă de Negropontes lăsîndu-se încă aşteptată - din zona cyber.

Sau - pentru că este întotdeauna imprudent să faci predicţii pe termen scurt - e posibil şi ca Cititorul, excedat de fluxul informaţional al mass-media şi de comunicarea-fără-frontiere facilitată de Internet, să se întoarcă - nostalgic - înspre un tip de Literatură "tradiţional", evadînd din realitate în opiumul cărţilor... Un lucru pare sigur, însă: acel cititor va fi un minoritar, iar şansa ca el - împreună cu "fratele său", scriitorul - să schimbe Lumea, practic nulă.


(Articol preluat din L,A&I, 2004)