Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

România interbelică. Schiţe de portret (IV)


Augustin Ioan

01.09.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Insistenţa pe monumentele romane este semnul unui astfel de efort. Nu mai departe decât monumentul lui Apolodor din Damasc, Tropaeum Traiani, de la Adamklissi (cum suna în ortografierea epocii), ar fi trebuit restaurat, dar unde? - în Parcul Carol din Bucureşti, iar aici transformat într-un Monument al Eroilor. O sugerează explicit arh. Spiridon Cegăneanu, un critic acerb deopotrivă al modernismului (ca "aiureli" lipsite de spiritualitate, de eroism) şi al reveriilor ludice ale neo-românismului (nefiind acesta din urmă suficient de ataşate tradiţiei). Faţă de rezultatele ambigue ale concursului pentru un Mausoleu al Eroilor , arhitectul propune nu atât restaurarea sa în Parcul Carol, cât folosirea lui ca "inspiraţie pentru un mausoleu, şi m'a surprins că la concursul ce s'a ţinut nu s'a gândit nimeni la aşa ceva.(...)" Critica principală adusă competiţiei era, aşadar, aceea că "nimeni nu s'a adâncit în psihologia subiectului şi în tradiţia formelor plastice naţionale spre a reda un mausoleu al ostaşului român, cum a dat Apolodor din Damasc un Tropaeum al gloriei romane." Edificiile şi monumentele României ar fi trebuit aşadar să fie romane în esenţa lor, întocmai cum romani sunt în esenţă românii în numele cărora se fac ele.

Este de menţionat în acest context "latinizant" sprijinul acordat uniaţilor (i.e bisericii greco-catolice) în acest efort de a "româniza" Transilvania. Biserica-soră, pe care mulţi o vedeau "întoarsă" în 1918 la trunchiul din care fusese "smulsă" la 1700 (chiar cu un gest generos - din partea ortodocşilor - de acceptare a unui patriarh al României Mari provenind din sânul uniaţilor), putea sprijini acest avans latinizant, câtă vreme avea în spatele său prestigiul Şcolii Ardelene. E drept că multe dintre aceste noi lăcaşuri de cult sunt construite mai degrabă după chipul bizantinizant al bisericilor ortodoxe surori decât după cel al lăcaşurilor bisericii catolice, de adopţie. Chiar dacă închiderea buclei istorice nu a fost posibilă printr-o nouă unire a uniaţilor, evidenţierea caracterului consângean al Bisericii române unite părea că este cu putinţă şi că acesta trebuia să fie evidenţiat (şi) în arhitectură. Bunăoară, Biserica română unită din Braşov (1932, arh. V. Smighelschi) este o formă mai amplă de lăcaş din jurul Curţii de Argeş.

Este important a aminti aici intervenţia de substanţă a lui Petre Antonescu în chestiunea raportului arhitecturii ortodoxe noi cu chestiunea identităţii şi a noilor materiale, din expunerea "Biserici noui după cutremur", făcută la Academia Română la 1 mai 1942. Modernizator chiar atunci când formele propuse nu o dovedesc explicit, discursul lui Antonescu vorbeşte despre devenirea în timp a formelor arhitecturii de cult creştin în procesul de aducere a zi a materialelor; ca un corolar contemporan, despre necesitatea de a trece la beton armat: în proces, se vor elimina - o va fi cerut materialul cel nou - bolţile şi cupolele spre a le înlocui cu tavane plane brăzdate de grinzi de BA; despre necesitatea de a face biserici tipizate, după două criterii: cel al zonei de amplasare şi al destinaţiei - biserică de parohie, de mânăstire sau catedrală. "Biserici nouă" este un studiu care oferă arhitecturii ortodoxe două căi de adaptare la prezentul urban (căi încă scindate şi neexploatate suficient nici astăzi, după şaizeci de ani de la redactarea lui): modernizarea materialelor şi, cu ele, a vocabularului formal aferent şi / sau re-bizantinizarea - o întoarcere la origini atât de îndepărtate, încât pot fi considerate un (nou) început, în felul în care arhitectura vernaculară în genere şi cea mediteraneană în special au fost reconsiderate ca sursă pentru (o parte din) arhitectura modernistă.

Acestei dimensiuni religioase a neo-românescului - ignorată aproape integral de istoriile arhitecturii din România de până la 1989 - i se adaugă în epoca studiată şi efortul de a "româniza" o serie de sedii administrative locale, sau aparţinând unui anume minister. Este cazul, de pildă, al sediilor financiare de sector din Bucureşti, făcute în aceeaşi perioadă sub patronajul arh. Statie Ciortan. Maniera neo-românească devine de asemenea şi retorică oficială a şcolii de arhitectură din Bucureşti, chiar dacă deja tinerii viitori arhitecţi se gândesc mai degrabă la arhitectura modern(ist)ă decât la rescrieri ale trecutului pentru uzul prezent.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer