Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Dobutsu sunadokei (Animalul clepsidră)


Dan Recheşan

24.08.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Kobo Abe era înconjurat de animale. Pe masa sa de scris, lîngă rogojina de dormit şi pe rafturile bibliotecii se găseau o mulţime de cîini, maimuţe, pisici, păsări, peşti, bivoli, elefanţi şi girafe, toate din hîrtie. Unele confecţionate de degetele lui, altele primite în dar de la cei care se ocupă cu arta împăturirii hîrtiei. Printre ele se găseau şi cîteva origami celebre, precum cocorul imperial, cu aripile larg deschise, creat de artistul Akira Yoshizawa folosind tehnicile descrise în celebrul manual Ranma Zushiki prin nu mai puţin de şapte sute douăzeci şi nouă de plieri succesive. Folosea origami şi cînd îşi regiza piesele de teatru, plasînd figurinele de hîrtie care reprezentau diverse personaje într-un decor la scară redusă, pe o scenă din carton, cît o măsuţă de ceai. Pe lîngă figurinele din hîrtie colecţiona şi gîngănii, dar şi ele erau neînsufleţite: sute de gîndaci, fluturi, muşte, păianjeni, bondari şi lăcuste conservate în formol sau ţintuite cu bolduri pe plăci albe de polistiren. Cînd se împotmolea cu munca la un roman sau o piesă de teatru, obişnuia să îndese plasa de entomolog, cutiile cu vată şi fiolele cu alcool într-un rucsac şi să pornească hălăduind prin natură.

În vara anului 1958 se găsea în Izu-Oshima, pe atunci o zonă încă necotropită de turişti şi amatorii de scubadiving şi se plimba pe plaja pustie. Constată că nisipul era de două feluri: cel ud, mustind de apă, în care picioarele se înfundau ca într-o pătură elastică şi cel uscat, îngrămădit în dune mici care se surpau sub paşi, dar toate miliardele de granule de siliciu din lume aveau o proprietate comună: erau practic de aceeaşi dimensiune şi fuseseră adunate de vînt de pe întinsul zărilor, din Sahara, Kalahari şi Gobi şi împinse de curenţii marini pînă sub tălpile lui. Întîlnind un bărbat cocîrjat şi cărunt, îmbrăcat într-o cămaşă largă, albastră şi decolorată pînă la nuanţa florilor uscate de nu-mă-uita, îl întrebă:
"Aţi văzut multe insecte pe ţărmul acesta?"

Acesta se miră şi întinse palma cu o mişcare tremurătoare spre orizont:
"Insecte? Nu ştiu, dar pe vremuri prindeam aici, cu năvoadele, mii şi mii de peşti, raci, homari şi crabi imperiali!"
"Insecte mici care trăiesc în nisip?" insistă Kobo, dar bătrînul pescar, cuprins parcă de o surzenie subită, făcu o plecăciune scurtă şi plecă.

La prînz mîncă într-o pescărie, sub un umbrar din bambus, peşte la grătar şi legume fierte în abur. Îmbucăturile îi scrîşneau din cînd în cînd între dinţi, dar găsi că ar fi nepoliticos să îi atragă atenţia femeii care gătise şi care îl urmărea cum mănîncă, îngenuncheată pe o rogojină, că în mîncarea lui se găseau firicele de nisip. După masă îşi luă plasa şi o luă spre un deluşor situat în direcţia opusă ţărmului. Nimic deosebit pentru un călător distrat, doar grămezi de nisip şi fire uscate de iarbă de culoarea blănii de leu, dar el căuta un exemplar rar de gîndac, coleoptera numită triodontella heterogaster niponica, clasificată de profesorul Hiro Takahashi în urmă cu un an. Orice entomolog, chiar şi unul amator, visează să-şi lege numele de descoperirea unei noi specii, iar el observase că în afara exemplarului clasificat, existau specimene cu mutaţii care prezentau pete roşiatice simetrice pe spinarea cenuşie. Picioarele i se afundau pînă la genunchi în nisip, razele fierbinţi îi ardeau fruntea şi umerii şi înainta tot mai greu pe panta alunecoasă cu ochii aţintiţi spre sol, după gîngănii. Rătăci aproape trei ore printre dune dar nu găsi nimic. Se întoarse în tokonoma (camera de oaspeţi) pe care o închiriase într-o casă din bambus cu pardoseaua din lut, veche de un secol şi-l descusu pe proprietar:
"Nu aţi văzut pe aici insecte mici, gri cu pete roşii pe spinare?"

Acesta exclamă indignat:
"Nu, în locuinţa mea este foarte curat, nu găseşti muşte, purici sau păianjeni ca în alte case! Dumneata, care vii, pesemne, dintr-un oraş mare, crezi că aici, la ţară, oamenii trăiesc ca animalele?!"

Kobo îşi ceru scuze şi se culcă fără să cineze nimic. Era foarte obosit, umblase mult pe jos, iar soarele îi pîrjolise fruntea, nasul şi umerii. Adormi destul de repede şi avu un vis straniu şi înspăimîntător. Se făcea că se plimba prin albia unui rîu, plin de bolovani uriaşi cînd, deodată înaintea lui apăru o coleopteră gigantică care săpa o groapă cu cleştii şi membrele anterioare. Cînd îl zări, începu să azvîrle spre el grăunţe de nisip de mărimea unor bolovani, făcîndu-l să se dezechilibreze şi să alunece în groapă. Se trezi scăldat în sudori, pe la orele calului, amintindu-şi că începea ziua nefastă ryonku senbu şi nu avea rost să întreprindă nimic înainte de amiază. Ieşi pe culoar unde dădu de gazdă. Îndoit de şale, bărbatul mătura încet podeaua din lut cu o măturică din paie de orez. Mişcările sale ritmice, în semicerc, semănau cu cele ale unei maşinării care se învîrte în gol.
"Aţi dormit bine? se interesă el. Azi-noapte a bătut tare vîntul dinspre larg, rafalele au zguduit puternic panourile casei."
"Mulţumesc, am dormit excelent, n-am auzit nimic!" îi răspunse.

Se plimbă prin grădina de piatră şi admiră potecile şi porţiunile de nisip greblate în haşuri pline de fantezie. Băiatul gazdei, un tînăr de şaptesprezece-optsprezece ani tuns chilug şi cu privirea saşie, îl întrebă:
"Sunteţi cumva la biroul maritim imperial şi aţi venit în inspecţie?"
"Nu", zîmbi Kobo, "nu am venit să inspectez. Eu scriu cărţi şi am venit să mă relaxez în natură!"

Tunsoarea tînărului îi aminti de un eveniment dramatic petrecut în urmă cu zece ani dar care nu i se ştersese încă din minte. Făcea practica de student la medicină, într-un spital din prefectura Myagi, cînd fusese adus acolo un bărbat cu arsuri îngrozitoare pe mîini, piept şi toată faţa. Practic, întregul obraz arăta o băşică imensă în care ochii îngroziţi înotau în lacrimi, puroi şi cheaguri de sînge. Chirurgul-şef le spusese rudelor că leziunile erau ireversibile şi, din păcate, avea să rămînă mutilat pe viaţă. Nu putea să-l mai ajute niciun tratament, iar el, auzind nemilosul verdict, exclamase: "Ar trebui să se descopere o tehnică chirurgicală care să-i înlocuiască întregul chip!". Fusese pus la punct destul de drastic de către acel onorabil şi experimentat chirurg: "Dumneata Abe-san eşti un învăţăcel care nu stăpîneşte încă arta medicală şi ar trebui să ştii că astfel de experimente elucubrante nu dau niciun rezultat!". Fusese un moment de răscruce în viaţă, cînd simţise că nu-şi alesese profesia potrivită şi renunţase la medicină.
"Ce ai să faci cu viaţa ta, de acum înainte?" se interesară rudele.
"Am să observ lumea în amănunţime.Mintea mea este un atelier în care visele prind viaţă!" le răspunse şi renunţă la Kimifusa, prenumele primit după naştere, luîndu-şi pseudonimul "Kobo" (atelier). Se apucă de fotografiat, scria poezie în stil clasic dar şi scurte povestiri fantastice.

Într-o dimineaţă friguroasă de martie, se plimba cu camera fotografică atîrnată în bandulieră prin cartierul Shimokitazawa în căutarea unui subiect inedit. Îi atraseră atenţia zidurile din cărămidă arămie înverzite de muşchi ale unei ceainării vechi şi tocmai se pregătea să facă un instantaneu, cînd uşa clădirii se deschisese brusc, iar un bărbat tînăr, cu părul cîrlionţat şi trăsături voluntare, îmbrăcat în uniforma soldaţilor americani, năvălise împleticindu-se în stradă.
"Amice, nu poţi să-mi împrumuţi cinci yeni ca să beau un ceai?" îl întrebase acesta. "Am tras un chef cu cei din compania a noua puşcaşi marini şi-acum mi se usucă gura de sete!"

Îl invitase să bea împreună ceai şi, după ce bău pe nerăsuflate trei ceşti, bărbatul îi povesti că nu era ostaş de meserie, fusese angajat ca să scrie reportaje despre războiul care tocmai izbucnise în Coreea.
"În '44 am fost voluntar în Filipine dar atunci ştiam clar împotriva cui luptam... acum, mi se pare o imensă aiureală, fiindcă n-am nimic de împărţit cu comuniştii, indiferent ce culoare a pielii au ei şi am impresia că, de data asta, bătrînul Doug Mac Arthur habar n-are ce trebuie să facă acolo!"
"Eşti marxist, acesta e motivul neîncrederii tale?" întrebase, prudent, Kobo.
"Sincer să fiu, dracu' mai ştie ce sunt în acest moment... m-am născut într-o familie evreiască din Long Branch, New Jersey dar nu prea frecventez sinagoga... am făcut ceva şcoală la Harvard şi sunt jurnalist, dar mi-ar plăcea să scriu romane. Ai cumpăra o carte pe coperta căreia să apară numele meu?"

Se plesnise cu palma peste fruntea ridată, de om încăpăţănat:
"Ce zăpăcit sunt, am uitat să mă prezint... Norman Mailer, scribălău pe lîngă marele stat major al trupelor uncheşului Sam!"

Se mai întîlnise cu americanul încă de trei ori, ultima oară într-o distilerie de sake. După ce mîncară nişte ţipari cruzi şi băură rachiu maturat de trei ani, acesta îi întinsese un cufăraş din piele jerpelită:
"Cadou de adio... mîine plec şi-ţi las ţie, amice, vechitura asta, poate-ţi va fi de folos dacă vrei să trăieşti din scris!"

În cufăr se afla o maşină de scris Remington în stare destul de bună, doar patru-cinci ideograme erau puţin tocite. Înlocuise piesele uzate, gresase angrenajele şi o folosise, din acea zi, tot timpul deşi, după ce i se publicară mai multe povestiri ştiinţifico-fantastice, ar fi avut bani să-şi cumpere una nouă.

Amintindu-şi de Mailer şi maşina lui de scris intră în cameră şi căută un petec de hîrtie pe care să scrie. Fără Remington se simţea ca un soldat fără armă. Nu găsi nici o hîrtiuţă şi atunci scrise apăsat, cu litere mari, pe capacul unei cutiuţe în care păstra filmele fotografice: "Cînd nu te ameninţă nici o pedeapsă, nu simţi nici bucuria evadării"[1]

Spre seară ieşi şi fotografie dunele şi cerul de culoarea bronzului cu silueta întunecată a vulcanului Minara în fundal. Începu, din nou, să sufle cu putere vîntul dinspre larg iscînd vîrtejuri conice de nisip care îi biciuiau obrazul şi atunci se grăbi să intre în casă. Băiatul gazdei răsfoia un exemplar vechi din Mainichi Shimbun. Lumina lămpii treceau prin paginile gălbui şi lăsau minuscule umbre albăstrii, ca nişte ideograme pe obrazul său neted.

Mîncă nişte găluşte de orez cu sos de peşte şi se întinse pe rogojină. Nu reuşi să adoarmă decît mult după miezul nopţii, cînd vîntul se potoli. Avu din nou un coşmar asemănător cu cel din noapte trecută, care se sfîrşi într-un mod neaşteptat. De data asta monstrul coleopter reuşi să îl tragă în conul uriaş de nisip pe care-l săpa şi alunecă pînă în fundul gropii. Acolo îl întîmpină o femeie scundă, îmbrăcată într-un kimono brun cu modele cenuşii înfăţişînd cocori în zbor. Nu reuşi să-i desluşească trăsăturile, părea destul de tînără, fiindcă faţa îi era jumătate ascunsă de şuviţele părului şi de un evantai simplu, din hîrtie dar o auzi şuşotind: "Eşti pedepsit, nu-i aşa, ca şi mine să locuieşti aici?!" Încercă să se mişte, cu membrele îngreunate de materia care-l sorbea: "Nu, eu caut un exemplar rar de coleopteră!" Femeia începu să rîdă şi-şi scoase kimonoul. Trupul ei armonios, cu forme rotunjite şi pielea netedă era acoperit cu o pulbere aurie, sticloasă. Întinse braţele spre el, cu un gest fără echivoc: "Hai, pătrunde în mine, ce mai aştepţi! Oricum, de aici n-a reuşit nimeni să scape!" Se trezi ruşinat de o erecţie neaşteptată, ca în adolescenţă, cu gura şi nările uscate, ceea ce era inexplicabil fiindcă aerul maritim era încărcat de umezeală. Îşi făcu bagajele şi îi spuse gazdei că trebuia să plece.
"Nu v-aţi simţit bine la noi, în Oshima?" îl întrebă acesta.
"Ooo, nu e vorba de asta, pur şi simplu sunt nevoit să plec!" îi răspunse stînjenit că nu putea să-i dea omului o explicaţie plauzibilă.

Cînd ajunse acasă se spălă îndelung cu apă fierbinte şi scoase husa maşinii de scris. Figurinele origami tremurau pe picioruşele lor de hîrtie cînd începu să lovească clapele. Scria cu rapiditate, aproape fără oprire, iar uneori smulgea foile din suport şi le mototolea aruncîndu-le într-un bol din ceramică raku. Se opri după jumătate de oră şi citi primul paragraf dintr-o pagină pe care nu o aruncase.
"În gara din S... stătea într-o după-amiază de august un bărbat. Pe cap purta o şapcă cenuşie, iar manşetele pantalonilor erau îndesate în ciorapi. Pe umeri îi atîrna o gamelă şi o cutie de lemn. Părea pregătit pentru o excursie în munţi, dar prin apropiere nu se aflau munţi pe care să fi meritat să-i urci."[2]

În noaptea aceea reuşi să adoarmă destul de repede. Visă că se afla într-o cameră întunecată iar de după un paravan apăru unchiul său, fratele mamei. Îi veni să rîdă, arăta caraghios, purta costumul său de vară obişnuit din pînză de in, un baston din bambus şi un coif de samurai cu coarne, lăcuit în roşu şi negru.
"Să-ţi aminteşti mereu, Kimifusa, omul e un animal ca o clepsidră din care clipele vieţii se scurg ca nisipul Cu cît patimile care-l animă sunt mai mari, cu atît nisipul se scurge mai repede!" îi spuse el cu o voce răguşită.

Se sculă binedispus, mîncă gyoza reci, rămase de la cină, bău o ceaşcă de ceai şi reîncepu să scrie.

După ce termină romanul şi îl duse prietenului său Oe Kenzaburo ca să-l citească, colecţia sa de animale din hîrtie arse în întregime. Nu şi-a putut explica niciodată ce putuse provoca incendiul, în acea perioadă nu fuma şi nici nu îşi gătea prea des, preferînd să îmbuce ceva în grabă sau, dacă îi era foarte foame, să se repeadă într-un restaurant ieftin.


[1] mottoul original la Suna nici Onna (Femeia nisipurilor)
[2] Femeia nisipurilor, pag.11.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer