Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Noile gropi comune - direct pe roţi - ale Europei (com-post-umanul)


Bogdan Ghiu

30.08.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Metafizica e fizica istoriei. Occidentul e o iluzie, o realitate virtuală, o speculaţie tehnică (în sens extins şi chiar absolutizat, nu doar ca tehnologie, ca "alienare" obiectuală). Ceea ce trăim noi, acum, ca europeni - moartea altora -, este invazia realităţii în vis. Întoarcerea refulatului. Revenirea Realului.
 
Metafora maritimo-politică devenită deja, foarte rapid, stereotip de presă - "valuri de migranţi asediază Europa" - trebuie luată literal: peninsula, istmul, fundătura, capul care e Occidentul este o insulă măturată de realitate, altfel spus de Lumea însăşi, peste care sau, mai precis, prin care aşa-numita globalizare "practică" (aşa cum se spune: "a practica o gaură, o spărtură") o altă lume ("superpusă", ar fi spus, poate, Eninescu). Luptele de clasă şi de rasă au ajuns, în sfîrşit, la rădăcină, la etimon: sînt lupte ontologice. Heideggerian vorbind (Heidegger fiind ultimul mare politician al filosofiei), "onticul" năvăleşte azi peste "ontologic". Ceea ce este imposibil în acelaşi timp de spus şi de văzut. De fapt: noi nu putem să ne imaginăm ceea ce vedem.
 
În Europa există noi gropi comune. Noile gropi comune ale Europei sînt pe roţi: ţări-container cu oameni sufocaţi, îngropaţi de viu în indiferenţă, egoism, superbie, căutînd să reintre în umanitate şi ajungînd să o bîntuie ca nişte spectre, fiinţe intermediare, îngeri groteşti. Cei-fără-de-nume ( există deja discuţii aprinse privitoare la numire, adică la încadrarea juridică: "migranţi" sau "refugiaţi"?) sînt inomabilul, de-ne-numitul. Am văzut într-un reportaj (bine făcut) bărbaţi sirieni bărbierindu-se ca să nu pară "terorişti arabi", să nu-i sperie pe europeni: încercînd să preîntîmpine o imagine, nişte stereotipuri, aceşti străini dovedesc că ne cunosc, iată, mai bine decît îi cunoaştem noi nu numai pe ei, ci şi pe noi înşine.
 
Încercînd să gîndesc sensibil (adică etic, cu corp) la aceste "lucruri", la noua imposibilitate a imaginii, a imaginării şi a numirii, nu am putut să nu-mi aduc aminte de încercarea de a reda volumetria distrugerii şi imposibila obiectualitate a morţii, adică a dez-obiectivării, felul în care distrugerea devine materie, concretizarea şi "concreţionarea" aneantizării, întruparea nimicului dincolo de trup, de parcă ni s-ar da să vedem Spiritul însuşi.
 
Şi nu am putut să nu-mi aduc, atunci, aminte de insuportabila sculpturalitate postum(an)ă a lucrărilor monumentale ale lui Anselm Kiefer (căutaţi pe internet, veţi găsi), care adună şi aglutinează, înghesuie, condensează, "compactează" resturile şi rămăşiţele nu numai ale unei lumi, ci, parcă, ale realităţii, compunînd un corp inform, o pastă de materie (amintind de "Relicvariile" lui Réquichot) care nu este o reciclare i-mundă (sau, mai bine spus, a-mundă, de-mundă) a lumii, ci adevărul trup de slavă, de glorie al Istoriei, materia Istoriei, deja spirituală, dar de ne-privit, salvată şi perenizată tocmai în deplina ei oroare. Duhul Istoriei nu poate să arate decît ca o hazna deoarece, vai, s-a întîmplat să existe oameni aruncaţi la hazna. Iar Îngerul Istoriei este negru, vîscos, arcimboldesc, pestilenţial.
 
Gudronul, asfaltul, "comunitatea care va veni": Com(-)post(-)umanul.
 
Dar şi mai actual, mai precis mi-am adus aminte de o lucrare mai recentă (din 2014) a unui artist mai tînăr, Adrian Villar Rojas, lucrare intitulată, clar, Where the Slaves Live, pe care am văzut-o astă primăvară şi care m-a enervat, m-a revoltat prin plasarea ei tocmai acolo unde nu poate fi văzută, nu poate fi receptată, fiind neutralizată pentru nu putea să i se dea curs, bine încadrată de cordonul sanitar al faraonicului sediu, construit în Bois de Boulogne din Paris, de către Frank Gehry pentru Fundaţia Louis Vuitton (supra-estetizare "de siguranţă" prin muzeificare; muzeul ca revenire ranforsat`, în forţă, a cadrului, a ramei, a distanţei codificatoare).
 
Unde trăiesc sclavii? În moarte, în afara lumii. În Europa, adică în insula de umanitate, doar ca morţi, sufocaţi în ţări-container. Furgoanele cu refugiaţi morţi, noile gropi comune care caută umanitatea prin Europa, sînt, simbolic, nişte cufere Louis Vuitton.
 
Vă las să priviţi aceste imagini a ceea ce nici presa nu îşi permite să redea, a ceea ce, înainte de toate, trebuie să fie gîndit. Pe pielea moale, fină, poroasă a creierului - numai materie, de aceeaşi materialitate cu aceea din aceste imagini.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer