Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Indicele cefalic al porcului


Dan Recheşan

31.08.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
În dimineaţa zilei de 20 septembrie 1871, fregata imperială rusească "Viteaz" zvîrli ancora în golful Astrolabe, pe coasta nordică a insulei Noua Guinee. Slăbit încă după ultima criză de malarie care-i încercase trupul şubred, Mikluho-Maklai ieşi pe punte şi-i spuse căpitanului navei arătînd spre un mic promotoriu împădurit: "Acolo vreau să debarc... singur, fără arme şi fără însoţitori!". Comandantul Nazimov rînji oarecum încurcat: "Cum ţi-o fi voia, Nicolai Nicolaevici, dar de-ar fi să mă întrebi pe mine aş zice că n-o s-o duci nici o lună, colea-şa... dacă nu te-or răpune frigurile, atunci sigur ţi-or veni de hac sălbaticii, că ăştia-s canibali din tată-n fiu!" Cel care va fi denumit peste ani "părintele antropologiei ruse" zîmbi şi el: "Dehhh, Pavel Nicolaevici, nu mi-au venit mie de hac cursurile de zoologie şi anatomie comparată de la Iena şi Leipzig sau prelegerile despre superioritatea rasei albe ţinute de Haeckel, n-o să mă sperii acuma de nişte bieţi papuaşi... şi-apoi, mai bine îmi las oasele aici, încercînd să aflu ce temei are omul pe lumea asta, decît să mor de plictiseală disecînd creierul peştilor ganoizi sau clasificînd bureţii şi castraveţii de mare!" Nazimov ridică din umeri: "Faci cum vrei, dragul meu, dar io zic să te mai gîndeşti, că-i păcat de tinereţea matale, s-ajungi felul principal la vreun ospăţ de papaoşi... ordinul meu era să te-aduc pîn-acilea-şa, dar nu-i musai să debarci. Putem trimite frumuşel o cablogramă cum că mătăluţă eşti beteag, ori că te-mpiedică toanele meteorologice să mergi pe ţărm şi gata!" Mikluho-Maklai se scărpină gînditor în chica lui arămie: "Nu pot, Pavel Nicolaevici, pe-onoarea mea că nu pot, yo tengo una palabra[1]... am promis că debarc şi-i musai s-o fac!" Celălalt îşi aprinse pipa, curios nevoie-mare:"I-auzi, nenicule... da' cui i-ai promis asemenea nerozie?" Savantul şopti sfios în barbă: "Mie însumi, Pavel Nicolaevici, asta-i buba!" şi se îndreptă spre cabină ca să-şi împacheteze calabalîcul: microscopul brunner, rigla de lemn, compasul cranian, panglicile roşii, mărgelele de sticlă, acele de cusut, oglinjoarele de buzunar şi alte scule folosite în acele vremuri de către antropologi.

Echipajul de pe "Viteaz" se puse pe treabă şi ridică în numai trei zile, taman în mijlocul promotoriului, o colibă mărişoară din trunchiuri de palmier acoperită cu frunziş, iar savantul se instală binişor în ea. I se alăturară un vagabond al mărilor australe, pe numele lui Uhlson şi un serv polinezian de numai patrusprezece ani, poreclit Boy. În aceeaşi lună a anului 1871, Henry Morton Stanley, corespondent special al gazetei "New York Herald" se îndrepta spre inima continentului negru în căutarea lui Livingstone, iar colonelul Nicolai Mihailovici Prjewalski pornea, cu o impresionantă caravană de însoţitori, în prima sa călătorie ştiinţifică spre Asia centrală. Suma strînsă de el pentru expediţia sa era cam de zece ori mai mare decît cea adunată de Mikluho-Maklai, iar pe deasupra nimeni nu avea habar cu ce se va îndeletnici acesta pe coasta papuaşă. Comunitatea ştiinţifică rusească fusese înştiinţată că scopul călătoriei sale ar fi fost studierea în amănunt a încregăturii bureţilor-de-mare din apele australe, iar marele duce Konstantin, preşedinte al Societăţii ruse de geografie şi amiral al flotei imperiale nutrea convingerea că ţelul expediţiei era unul mult mai concret, cartografierea exactă a acelor ţărmuri îndepărtate. "Să nu uiţi, dragul meu, îl rugase excelenţa-sa, să-mi faci rost de cîteva specimene de Ornithoptera Papillia Priamus pentru colecţia mea de fluturi exotici!" Doamne-fereşte să fi pomenit cineva de antropologie, o ramură a ştiinţelor despre natura umană, care părea multora, în acea vreme, dubioasă, că n-ajungea exploratorul nostru nici pînă în insula Vasilievski!

De cum puse piciorul pe ţărm, acesta nu mai avu astîmpăr şi porni de îndată spre jungla deasă, nerăbdător nevoie-mare să dea ochii cu sălbaticii. Îi găsi uşor, fiindcă şi-aceştia îl urmăreau, peste măsură de curioşi, pe străinul care sosise pe meleagurile lor. Nu făcu nici douăzeci de paşi pe o potecă care se afunda în pădure, cînd hopa! din tufişuri apăru un bărbat bărbos, cu părul lînos, cu nasul lat, turtit şi pielea de culoarea ciocolatei. Purta un beţişor din os înfipt în nări, drept veşmînt doar o fustiţă din ierburi uscate şi se hlizea curios la savant. Acesta îi întinse o panglică roşie pe care băştinaşul, foarte încîntat, şi-o legă în jurul capului, poftindu-l apoi pe noul sosit să-i viziteze satul. Aşezarea, ridicată într-un luminiş al pădurii subecuatoriale, se compunea dintr-o duzină de colibe mici, din bambus, acoperite cu ramuri de palmier şi avea un farmec aparte, rustic şi primitiv, încît i-ar fi plăcut pînă şi lui Jean-Jacques Rousseau. În pofida traiului greu pe care-l duceau, papuaşii se dovediră nişte inşi tare prietenoşi şi ospitalieri. Îi oferiră în schimbul panglicilor, oglinjoarelor şi mărgelelor, de-ale gurii: nuci de cocos, banane, trestie de zahăr, turtiţe din făină de sagotier şi cartofi dulci. Lucrurile păreau să meargă de minune, iar de n-ar fi fost ţînţarii şi lipitorile care îi sugeau sîngele, viermii şi larvele care infestau proviziile, furnicile care rodeau stîlpii şi podeaua locuinţei, ploile torenţiale şi umiditatea în exces care făceau inutilizabile orice material, de la făină pînă la hîrtia de scris, locul ar fi fost un adevărat paradis.

Mikluho-Maklai n-avea vreme să se plictisească, îşi găsea de lucru cît era ziulica de mare. Dimineaţa făcea măsurători geografice, meteorologice şi zoologice clasificînd în grabă speciile de lighioane necunoscute care-i ieşeau în cale. Pe urmă, spărgea lemne pentru foc, spăla rufele, gătea şi-şi îngrijea însoţitorii care picaseră la pat bolnavi de malarie. Cînd isprăvea toate aceste treburi îşi găsea timp să sape tarlaua încropită pe lîngă locuinţă unde semănase seminţe de dovleac, fasole şi porumb aduse din Rusia. Nu se plîngea de oboseală sau de lipsuri fiindcă în vremea studiilor la Heidelberg, Iena şi Leipzig fusese obişnuit să trăiască cu cinci bănuţi de argint pe lună şi să-şi cîrpească singur hainele. Prinţul Meşcerski, cu care împărţea traiul de student nevoiaş, îi spunea în timp ce-şi peticea nădragii roşi pînă la urzeală: "Uite-aşa, dragul meu Nicky, ajunge un aristocrat de viţă veche, ca mine să împărtăşească vederi socialiste!"

După-amiaza o rezervase cercetărilor etnografice şi antropologice şi nu era lesne să convingi un papuaş că era potrivit să-i măsori ţeasta cu un compas. Cu bărbaţii treacă-meargă, apela la curajul lor înnăscut, dar femeile, peste măsură de sfioase se fereau din calea lui şi, de cele mai multe ori, o panglică colorată nu era îndeajuns. Noroc că frumuseţile locului descoperiseră că el avea o rezervă impresionantă de oglinjoare în rucsac. Tui din satul Gorendu se miră că nu părea interesat de femei şi nici nu era însurat pînă la douăzeci şi cinci de ani şi-şi băgă în cap să-i facă rost de-o nevastă. În curînd, locuitorii tuturor satelor se întrecură, care mai de care, să-l însoare, dar la toate propunerile omul nostru, oleacă cam misogin, rămînea de neînduplecat: "O nevastă face mult zgomot, turuie tot timpul, ţipă cînd o apucă hachiţele, iar eu am nevoie de linişte, multă linişte!" Kodî-Boro, o căpetenie înţeleaptă din satul Gumbu găsi rezolvarea: "Tamo-rus[2] nu se poate însura fiindcă n-are un porc care să-l dăruiască femeii alese să se culce în coliba lui!" şi-l cadorisi cu un exemplar de porc negru de mai mare frumuseţea. Maklai nu se însură, dar animalul deveni însoţitorul său neobosit şi credincios, oriunde păşea îl urma ca un căţel. Îl răsfăţa cu porumb şi dovleac fiert şi-l boteză "Gobino", dintr-un motiv lesne de bănuit. Joseph Arthur conte de Gobineau era un poligenist şi un rasist înverşunat susţinînd în paginile bucoavnei "Essay sur l'inequalite des races humanes" ideea superiorităţii incontestabile a rasei caucaziene, celelalte neamuri fiind, în concepţia sa, doar un stadiu intermediar între maimuţele antropoide şi omul alb. Acu, fie vorba-ntre noi, dacă lăsai la o parte fracul, barbişonul şi ţvicării pe care-i purta franţuzul, suina chiar avea un aer aristocratic, cu ochişorii ei înfundaţi în grăsime, cu rîtul ridicat cu trufie spre cer şi cu mişcările sale leneşe, legănîndu-şi şuncile şi fîţîindu-se de colo pînă colo.

Vremea trecu pe nesimţite şi, după un an şi jumătate de trai printre băştinaşi şi măsurarea a peste trei sute de ţeste de toate vîrstele şi sexele, Mikluho-Maklai putea nota în jurnalul său: "La naiba cu teoriile lui Virchow, Otto Finsch, Müller şi Haeckel cu tot cu arborele său genealogic al raselor. Indicele cefalic nu constituie un factor definitoriu pentru descrierea profundă şi amănunţită a unei rase umane. Negritoşii din peninsula Malacca sunt brahicefali, iar papuaşii sunt dolicefali deşi fac parte din aceeaşi mare ramură a rasei negre."[3] Gobino grohăi aprobator, cu ochii aţintiţi cu jind spre farfuria în care se sleia terciul de tapioca îndulcit cu banane. Îi fixă şi lui compasul în jurul ţestei constatînd, spre marea sa uimire, că porcul papuaş era mezocefalic, fapt care nu-l făcea mai puţin apetisant. Oricît îl rugau însoţitorii săi, lihniţi de foame, să-l transforme în şunci şi fripturi suculente, rămînea de neînduplecat: "Dacă-l mîncăm pe Gobino", îi răspundea suedezului, "riscăm să ne molipsim toţi de poligenism acut!"

Cînd coliba ridicată de marinarii de pe "Viteaz" fu gata-gata să se prăbuşească, acei primitivi, socotiţi inferiori de către majoritatea antropologilor, îi dădură un exemplu de ingeniozitate neaşteptată. Tăiară repede cu topoarele lor de piatră patru trunchiuri zdravene de bambus şi-n mai puţin de jumătate de zi reparară acoperişul întărindu-l cu legături din scoarţă de copac. Uimit de inventivitatea lor, scrise-n jurnalul său: "Rămîi mirat cît de harnici şi întreprinzători sunt băştinaşi aflaţi în plină epocă neolitică, iar cînd examinezi construcţiile lor pirogile, obiectele casnice şi armele şi te convingi că sunt toate confecţionate cu ajutorul unui topor de piatră, a unor cioburi de cremene şi scoici, nu poate să nu te surprindă îndemînarea şi răbdarea acestor sălbatici!"[4]

Spre sfîrşitul anului 1872 proviziile aduse pe vas se terminară, lipsurile şi necazurile se înmulţiră, iar Boy şi Uhlson muriră după o lungă agonie. Sentimentalismul fu biruit de curiozitatea ştiinţifică şi-şi luă scalpelul operînd o disecţie asupra trupului bietului băiat, fiindcă avea nevoie de un laringe şi un creier polinezian bine conservat. Acum, să fim exacţi nici sănătatea lui nu era prea grozavă. Îl scuturau accese tot mai dese de malarie, chinina era pe terminate, avea febră recurentă şi ulceraţii pe tot corpul dar era mulţumit fiindcă demonstrase că făptura umană, oriunde ar trăi ea, se trage dintr-un singur strămoş. Şi mai mult îl bucura faptul că papuaşii îl acceptaseră ca pe unul de-al lor, primindu-l la toate ceremoniile din "casa lungă a bărbaţilor" ca pe o căpetenie de seamă. Participa la serbări, ritualuri şi nu mai prididea să le facă pe plac părinţilor dînd nume noilor născuţi. Satele de pe coastă se umplură de mici Mihaili, Nicolai, Serghei şi Andrei dar şi de Marii, Irine, Nataşe şi Evdochii, cu toţii foarte făloşi de patronimele lor. Totuşi, un gînd supărător nu-i dădea pace: "Unde s-or ascunde sălbaticii mîncători de carne omenească de care pomeneau toţi exploratorii care trecuseră prin acele meleaguri?" şi-şi iscodi, de departe, gazdele: "Aveţi oale pentru fiert carne de om?" iar ei ridicaseră din umeri: "Carne de om? Nu, noi nu gătim aşa ceva, dar dacă ar fi s-o facem, am fierbe-o în oalele în care fierbem carnea de porc şi de cea de cîine!" Plănui o expediţie în satele îndepărtate din munţii Mana Boro-Boro dar nici acolo nu găsi dovezi recente de canibalism. Într-o colibă dărăpănată şeful satului îi arătă un craniu vechi şi înnegrit de fum: "Capul e-al tatălui tatălui meu... oamenii spun că a fost mult mai rău (la gust) decît un porc sau un cîine!"

Cînd îi rămase o jumătate de gram de chinină îşi făcu testamentul. Lăsa toate carneţelele sale cu însemnări şi colecţiile de cranii, preparate anatomice, cuţite şi topoare din piatră, Societăţii ruse de geografie şi zoologie, iar creierul personal şi-l donă facultăţii de medicină din Heidelberg. Înainte de venirea crăciunul anului 1872, clipperul "Izumrud" pătrunse în golful Astrolabe (numit, de-acuma, pe hărţile ruseşti "golful marele duce Konstantin") şi-l găsi pe savant aşezat pe plajă, scărpinînd spinarea favoritului său cu o rămurică şi mîncînd un crab crud, ca papuaşii.
"Nicolai Nicolaevici, de ce n-aţi tăiat purcelul dacă suferiţi de malnutriţie?" îl întrebă Mihail Nicolaevici Kumani, căpitanul corăbiei.
"Pe Gobino? S-avem iertare, ar însemna să comit un act de canibalism... dumnealui este de rasă aleasă şi conte franţuz pe deasupra!"

Căpitanul se scărpină îngîndurat la ceafă: "Sărmanul de el, i-a luat febra minţile, nu mai e-ntreg la cap de-atîtea boli şi lipsuri!" şi porunci să se pregătească de îndată un ospăţ îndestulat cu votcă, icre de manciuria, caviar, batog şi vinuri alese. La acest mare ai[5] rusesc fură invitate şi căpeteniile băştinaşe. Acestea fură foarte zăpăcite de tot ce se aduse la masă, dar mai cu seamă de paharele din cristal şi de tacîmurile argintate, cărora, unii le dădură o inedită utilizare, înfigîndu-şi-le în părul des şi sîrmos.
"Cum de v-a dat prin gînd, Mihail Nicolaevici să v-abateţi prin colţul acesta de lume pe unde nu se abat decît stihiile naturii?" îl întrebă Maklai pe căpitan, de-abia ciugulind din mîncare fiindcă se desvăţase cu bunătăţile.
"Ruta mea era spre insulele Solomon şi mai departe spre Australia, îl lămuri Kumani, dar am primit o cablogramă că aţi fi murit, iar contra-amiralul Petliuka mi-a dat ordin să debarc aici şi să vă caut rămăşiţele pămînteşti!"
"După cum puteţi vedea sunt cît se poate de viu şi am încă multe trebuşoare de dus la capăt!"

Cînd petrecerea se isprăvi şi calabalîcul savantului aşezat în cala navei, papuaşilor le fu limpede că tamo-rus avea de gînd să plece. Se adunară oameni din toate satele de pe coastă, Gorendu, Gumbu, Bogoro, Bongu, Margum, Male, Bili-Bili ba chiar şi din cătunele îndepărtate din munţi ca să-l petreacă.
"Te rugăm, nu pleca, Maklai", zise cu ochii cu ochii în lacrimi prietenul său Tui, care începuse să o rupă binişor pe ruseşte, "tu eşti ca un tată pentru noi! Îţi vom ridica o colibă în fiecare sat, vom aduna pentru tine toate hîrcile, cuţitele şi topoarele noastre de piatră şi-ţi vom dărui, nu unul, ci de zece ori zece porci graşi ca să-ţi cumperi cea mai frumoasă şi tăcută nevastă, dar nu ne părăsi!"

Mulţimea adunată pe plaja din Garagasi începu să se văicărească şi să hohotească.
"Nu pleca, Maklai... tu eşti părintele nostru, te rugăm, nu pleca, nu ne lăsa!"

O fetiţă de 3-4 ani, cu pielea catifelată şi şuviţe lungi, arămii legate cu panglici roşii făcu un pas în faţă şi îi întinse un buchet din ramuri de hibiscus.
"Cum te cheamă?" o întrebă savantul.
"Maria, Maria Maklai!" răspunse copila aţintindu-l cu ochii săi mari.
Mikluho-Maklai fu impresionat de toată tevatura şi, lăcrimînd odată cu ei, îşi flutură braţul:
"Am să mă întorc într-o zi, vă promit... tengo una palabra!"

Andriuşa, musul de pe "Izumrud", un flăcău rumen şi glumeţ arătă spre Gobino care grohăia şi se învîrtea în jurul şalupei, încercînd să se caţere la bord:
"Cu purcelul ce facem, excelenţă? Îl băgăm viu în cală sau îi luăm beregata şi-l sărăm să nu se-mpută pe drum?"

Ghicindu-i parcă gîndul, Bonem, fiul cel mai vîrstnic al lui Tui, făcu un pas în faţă şi se bătu cu pumnul în piept:
"Am eu grijă de Gobino... nimeni n-o să se atingă de porcul lui Makai, jur!"

Mikluho-Maklai îşi ţinu promisiunea, se întoarse după trei ani în Noua Guinee. De data aceasta nu vizită doar coasta nordică, ci se îndreptă spre sud-est colindînd coasta Papua-Kowiai, unde dădu de sate complet depopulate sau incendiate în urma "hoghiilor", incursiuni ale sultanilor malaezieni asupra populaţiei insulei. În aceste raiduri erau răpiţi sute şi sute de bărbaţi, femei şi copii, vînduţi apoi ca sclavi în coloniile Indiilor olandeze. Consulul olandez din Batavia, dar şi cel englez din Sidney emiseră pretenţii la jumătate din teritoriul insulei, iar Bismarck dorea instaurarea unui protectorat asupra coastei nordice. Politica nu era domeniul său, dar antropologul rus se aruncă neobosit şi în această luptă pentru drepturile unui popor coborît de-a dreptul din comuna primitivă. Întîi şi-ntîi, îi trimise o telegramă succintă lui Bismarck: "Băştinaşii de pe coasta Maklai resping anexiunea germană!" Răspunsul prusacilor a fost prompt. Un detaşament înarmat pînă-n dinţi debarcă pe coasta nord-estică a insulei, iar pe promotoriul Garagasi fu arborat, în sunet asurzitor de fanfară, drapelul kaiserului. Atunci, lăsă baltă preocupările ştiinţifice şi plănui întemeierea unei colonii ruseşti în Noua Guinee. Obţinu o audienţă la ţar în conacul de la Livadia, iar Alexandru al III lea, după ce ascultă distrat explicaţiile sale îl întrebă: "Dacă am înţeles eu bine, aceşti colonişti vor lucra pămîntul în comun... dar dumneata ştii cum se numeşte asta? Nu, Mikluha, scuteşte-mă de o asemenea idee, n-am de gînd să mă cert cu Bismarck din pricina unor sălbatici care se hrănesc cu carne de om!"[6]

Omul nostru, în schimb, era gata să se ia de gît cu lumea întreagă şi, inspirat de Lev Tolstoi, puse la cale altă năzbîtie. Publică în ziarul "Novosti" un anunţ surprinzător: "Cunoscutul explorator Mikluho-Maklai se adresează tuturor celor care doresc să se stabilească în insulele Pacificului şi pe coasta Maklai." Familia şi cunoscuţii săi se-arătară sceptici în legătură cu succesul planului său dar, în mai puţin de trei luni, se înregistrară peste două mii de cereri de emigrare. Întemeierea unui stat independent, format dintr-o confederaţie de triburi în teritoriul cuprins între capul Garagasi şi insulele Amiralităţii, numit de-acum în hărţi drept "Coasta Maklai", unul dintre cele mai arzătoare vise ale sale părea să prindă viaţă, dar viaţa se arătă zgîrcită cu Mikluho-Maklai. Se stinse la vîrsta de numai patruzeci şi doi de ani pe ziua de 14 aprilie, 1888, în Sankt Petersburg, departe de papuaşii săi dragi. Gobino murise cu un an înainte, de moarte naturală, fără ca cineva să se atingă de carnea sa.

Stanley l-a găsit, în cele din urmă, după numeroase peripeţii, pe doctorul Livingstone, iar expediţia sa a deschis calea unor exploatări coloniale fără precedent a continentului negru. Prjewalski s-a întors din străfundul Asiei încărcat de colecţii zoologice, botanice şi mineralogice preţioase, dar a intrat în eternitate lăsînd numele său singurei specii primitive de cal sălbatic. Puţini inşi din afara mediilor academice îşi amintesc cine a fost şi ce-a făcut Mikluho-Maklai, deşi vreme de un veac niciun alb n-a petrecut mai mult de douăzeci şi patru de ore printre băştinaşii din Noua Guinee. În 1958, un papuaş bătrîn îi arătă unui fotograf şi jurnalist francez care păşea pe urmele sale, un toiag şi o pereche de ciubote rupte: "Astea-s băţul şi încălţările lui Maklai, părintele neamului nostru!" spuse el şi făcu o plecăciune adîncă în faţa acelor obiecte neînsemnate.


[1] tengo una palabra (span.) = am un singur cuvînt, deviza lui N.N. Mikluho-Maklai.
[2] tamo-rus = "omul rus", numele dat lui N.N. Mikluho-Maklai de către papuaşi
[3] citat din "New Guineea Diary", 1871-1883
[4] citat din "New Guineea Diary", 1871-1883
[5] ai = petrecere, serbare
[6] conversaţia de la Livadia este amintită în biografia lui Mihail Kolesnikov, Mikluho-Maklai, Editura Tineretului, 1961.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer