Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Festivalul George Enescu în era Holender


Ioan Holender

02.09.2015
Editura Operei Naționale București
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Festivalul "George Enescu" în era Holender
Ioan Holender, Livius Ciocârlie, Emil Hurezeanu,
Dan Dediu, Ioana Marghita, Sever Voinescu

Editura Operei Naţionale Bucureşti, 2015



*****
O carte-mărturie despre evoluţia celui mai prestigios eveniment cultural din România

Apărută la Editura Operei Naţionale Bucureşti, cartea Festivalul "George Enescu" în era Holender, reuneşte texte semnate de Ioan Holender, Livius Ciocârlie, Emil Hurezeanu, Dan Dediu, Ioana Marghita şi Sever Voinescu şi aduce în prim-plan momente din istoria, mai mult sau mai puţin recentă, a Festivalului "George Enescu", prezentate cititorilor din perspective diferite de către cei şase autori, dar şi legătura dintre personalitatea lui Ioan Holender şi cel mai prestigos eveniment cultural al României.

Evenimentul de lansare a cărţii Festivalul "George Enescu" în era Holender, va avea loc vineri, 4 septembrie 2015, ora 14.00, la Ateneul Român, instituţie pe scena căreia s-au desfăşurat multe dintre momentele muzicale de excepţie petrecute de-a lungul anilor în cadrul festivalului. La evenimentul de lansare vor participa alături de autori şi reprezentanţi ai Editurii Operei Naţionale Bucureşti şi personalităţi din lumea culturală bucureşteană. În aceeaşi zi, în pauza concertului susţinut de Staatskapelle Dresden care va avea loc la Sala Palatului începând cu ora 19.00, domnul Ioan Holender va susţine şi o sesiune de autografe.
 
Cartea Festivalul "George Enescu" în era Holender se va putea achiziţiona în ziua lansării de la punctele de vânzare ale Operei Naţionale Bucureşti aflate la Ateneul Român şi Sala Palatului, dar şi de la Casa de bilete ONB, urmând ca după deschiderea stagiunii 2015-2016 a instituţiei, volumul să poată fi achiziţionat şi de la Librăria Operei Naţionale Bucureşti.

Fragmente

Îngăduiţi-mi, vă rog, să mă abat încă din introducere de la povestirea cronologică promisă şi să aştern pe hârtie problema, preocuparea mea din ce în ce mai intensă referitoare la faptul că, într-un răstimp previzibil, măsurabil şi zilnic tot mai apropriat, mă îndrept către optzeci de ani trăiţi, fără vreo certitudine că voi atinge pragul. Niciodată până acum nu am fost obsedat de îmbătrânire, de sentimentul ori gândul că aş fi ceea ce numim un bătrân. Când mă îndreptam către şaptezeci de ani, eram în plin fuleu directorial şi ştiam că această cursă va mai continua încă cinci ani. Nu mă gândeam nicidecum la ceea ce va veni după. Când a sosit momentul, am fost copleşit de modul în care am fost sărbătorit atât în Operă, cât şi în afara ei. Mi-au fost conferite distincţii peste tot: în Franţa, Italia, Germania, chiar şi în Japonia. Mi s-au acordat decoraţii deosebite şi astfel am devenit cavaler, ofiţer şi Doctor Honoris Causa al mai multor universităţi şi în diferite oraşe. Le-am luat pe toate din mers, fără a trage o linie, până când lucrurile se petreceau într-un ritm firesc, de la sine, ca să spun aşa. În aproprierea pragului de şaptezeci de ani s-au ivit, însă, două situaţii care m-au făcut să mă poticnesc pe drum. Una a fost operaţia pe cord deschis pentru repararea inimioarei mele, care părea să nu mai bată cu hărnicia de până atunci. Cealaltă, mult mai profundă decât cea legată de sănătatea mea, s-a petrecut atunci când mi-a devenit limpede că mama, ajunsă la nouăzeci de ani, îmbătrânise. Au trecut nouă ani de când mi s-au introdus bypassurile şi fac în continuare tot ce am făcut şi înainte: tenis intensiv - redevenit o preocupare cotidiană -, schi, înot şi până şi de fumat m-am reapucat, în limita câtorva ţigări pe zi. Doar controalele periodice şi câteva medicamente îmi mai amintesc de operaţia reuşită. Dar, pe măsură ce timpul trece, plecarea mamei mele devine din ce în ce mai prezentă. Gândul mă duce chiar zilnic la faptul - căci este un fapt - că îmi sunt numărate zilele. Oare până când voi avea favoarea destinului de a putea face tot ceea ce fac? (...)
 
Festivalul Enescu a avut, încă de la prima ediţie din 1958, o importanţă deosebită pentru mine. În acele vremuri tulburi am fost exmatriculat din toate facultăţile din ţară şi aruncat astfel de pe traiectoria de până atunci. Ajunsesem o existenţă eşuată la 23 de ani, fără prezent şi fără viitor. Încercând să obţin "iertare" pentru ceea ce am spus în cantina studenţilor politehnişti de la Timişoara şi a dus la exmatricularea şi punerea mea pe lista neagră a duşmanilor de clasă şi ai societăţii socialiste, am ajuns la Bucureşti şi aşa am avut ocazia să intru pentru prima dată la Ateneu. Nici nu mai ştiu cum am reuşit să fac acest lucru, probabil cu ajutorul scriitorului Al. Mirodan, care pe vremea aceea era, încă, o vedetă literară. Dublul Concert de Bach, interpretat atunci de David Oistrah împreună cu Yehudi Menuhin şi dirijat de George Georgescu, mi-a rămas în suflet până în ziua de astăzi. Nu ştiam pe vremea aceea prea multe despre Festival, cum s-a născut şi cum a evoluat. Dar ştiam că era ceva deosebit de important pentru ţara noastră. Când bunul şi iubitul meu prieten, regretatul Ludovic Spiess, a preluat după Revoluţie conducerea artistică a acestui festival am înţeles că urma să devină un eveniment de calitate şi eminent într-o Românie de atunci liberă. Nici măcar nu visasem vreodată să-l conduc, la fel cum, în general, nu am visat nici să realizez tot ceea ce am realizat. Visurile mele au fost întotdeauna dominate de ceea ce până la urmă nu am reuşit să devin. (...)
 
Am spus mereu că am venit cu bucurie şi plec cu plăcere. Sunt conştient de faptul că tot ce are un început are şi un sfârşit. Este firesc să fie aşa şi este important să ştii când este timpul să te retragi, înainte de a deveni indezirabil, căci şi acest fapt vine negreşit, la un moment dat.
 
(Ioan Holender)
 
Prieteniile din prima vârstă, când dispar, dispar definitiv. În cazul celei cu Holi, despărţirea forţată a conservat-o ca într-un frigider. Îi făcusem un portret literar, pe care avea să-l citească ("De unde ai scos tu că am un nas ca ciocul de porumbel, şi asta n-ar fi nimic, da' şi că mă băteai la tenis!?"), dar altfel nu mă mai gândeam la el. Până într-o zi, la începutul anilor '90, când a sunat la poartă şi, văzând deschisă fereastra camerei mele, a strigat: "Ieşi afară, Ciocus, că-s io, Holi", de parcă nu trecuseră treizeci şi cinci de ani. De atunci, am reluat partida noastră de tenis, acum doar în vorbe, de jucat mai joacă numai el. "- Şi zici că aşa, mă băteai cu 6-2, 6-3... Ia, hai să facem noi un simplu, să vedem cum stăm! - Nu pot. Tu eşti orgolios şi mi-ar părea rău să te bat". (...)
 
Astăzi, Ioan Holender este o personalitate de talie europeană - e redundant s-o spun. Ce uimeşte este faptul că premisele - anii lui din ţară şi prima perioadă vieneză - nu promiteau aşa ceva. Măsurând distanţa, nu se poate să nu te întrebi care a fost secretul lui. Nu am pretenţia de a-l desluşi aici, încerc numai să pun cap la cap câteva aspecte ale naturii lui Holender care pot oferi un început de răspuns. (...)
 
Fiindcă ascensiunea lui Ioan Holender n-a însemnat satisfacerea unei ambiţii, ci rodul unei pasiuni, ea nu l-a făcut să se schimbe. A rămas cel pe care l-am cunoscut acum mai bine de cincizeci de ani. Onorurile şi frecventarea unor mari personalităţi nu l-au ameţit. A rămas acelaşi cu prietenii de demult (de curând, s-a dus să-l caute pe unul tocmai la Oţelu Roşu). N-a uitat nimic, păstrează totul în suflet. Faptul că şi-a păstrat umorul şi naturaleţea nu-i strică defel.
 
(Livius Ciocârlie)
 
De Holender te apropii, inevitabil, cu anumite prejudecăţi social-culturale, mai ales atunci când eşti familiar oarecum cu lumea germană şi austriacă şi altfel decât din literatură şi muzică. Dar fără să te îndepărtezi de ele, pentru că nu poţi.
 
Ioan Holender, în această dimineaţă cenuşiu-spălată de februarie, conversând jovial cu prietenii în vârstă din Timişoara, îşi şterge tacticos raglanul de zahărul pudră fluturat de pe langoşă, îşi priveşte mama cu tandră admiraţie, cu ochii lui atât de vii şi albaştri, care sunt şi ochii ei. Aşa l-am cunoscut, filmându-l ore în şir. (...)
 
"Venitura", transfugul, eventual, în traducere nebinevoitoare. Aşa l-au numit, ani în şir, criticii muzicali şi jurnaliştii vienezi, impregnaţi, chiar fără să vrea, de şovinismul cultural metropolitan, pe Ioan Holender, timişoreanul, stabilit în 1959 în Austria. Fostul student exmatriculat din motive politice, figurant entuziast şi bariton accidental pe malul Begăi, îşi ia viaţa în mâini. Într-un fel, şi revanşa. Redevine bariton de provincie la Sankt Pölten şi în Germania. În 1966 revine, după cei şapte ani canonici ai primenirii, la Timişoara, pe scena Operei.
 
Se reprofilează ca impresar şi, în anii '70, e unul din principalii angajaţi ai firmei Starka, o instituţie a descoperirii şi promovării soliştilor de operă. În 1972, ajunge şeful agenţiei, pe care o cumpără "prin propria muncă", aşa cum avea să scrie în Autobiografie. Până în 1988, când e numit Secretar General al Operei din Viena, îi cunoaşte bine şi de aproape, lansându-i pe cei mai mulţi dintre ei, pe Ludovic Spiess, Ileana Cotrubaş, Ion Buzea, David Ohanesian, Rolf Liebermann, Márta Szirmay, Sylvia Sass. Ca impresar avusese de-a face cu Domingo, Carreras, Katia Ricciarelli, Leo Nucci, Agnes Baltsa, Edita Gruberova, Renato Brusson. A fost legat frăţeşte de Baronul Eberhard Waechter, care-l aduce în conducerea Operei, o figură de proră a vieţii culturale vieneze. Dar Waechter moare subit în amiaza vieţii.
 
Cancelarul Franz Vranitzky îl numeşte atunci pe Holender, la 2 aprilie 1992, Director General al Operei şi, pentru patru ani, şi al Operetei din Viena.
 
(Emil Hurezeanu)
 
Există oameni construiţi din mai multe bucăţi: din trunchiuri diverse, din rădăcini, din coajă, din şipci, din vreascuri sau chiar din prefabricate. Mulţi contemporani sunt construiţi din bucăţi prefabricate, înăuntrul cărora nu e decât rumeguş, ascuns de un placaj subţire. Dar există, mai rar, şi oameni făcuţi dintr-o singură bucată. Ei bine, Ioan Holender este un om dintr-o bucată.
 
Dar când spui despre un om că e "dintr-o bucată"? Un răspuns posibil ar fi: atunci când comportamentul său este unul clar, neambiguu, generos, dar totodată hotărât, dând seama de un om întreg, realizat pe toate planurile, fără frustrări şi complexe. Un om liber, care ştie ce vrea şi ştie unde vrea să ajungă. În acest sens, Ioan Holender este un om "dintr-o bucată", dar este şi ceva mai mult, pentru că posedă o viziune unică a fenomenelor pe care le coordonează. Se poate spune, aşadar, că este şi un om talentat la ce face, adică talentat la a conduce. (...)
 
Pentru a conduce foarte bine îţi trebuie şi mai multe calităţi: în primul rând inventivitate. Apoi, pe rând, maleabilitate, răbdare, tenacitate, ambiţie, putere de convingere, şarm şi multă capacitate de a îndura, precum şi rapiditate de decizie. Pe toate acestea le-a dovedit Ioan Holender în organizarea Festivalului "George Enescu". Fără el, acest mirabil festival nu ar fi ajuns fenomenul cultural care este în contemporaneitate. Viaţa culturală românească trebuie să-i fie recunoscătoare pentru momentele pe care le-a făcut posibile, le-a intermediat asemenea unui mesager generos şi binevoitor.
 
(Dan Dediu)
 
Poate că pentru mulţi, Enescu reprezintă doar cupola sub care Festivalul se desfăşoară, un nume reprezentativ pentru România, un muzician de geniu şi atât. Poate că nu-i sesizează amprenta caldă, profund umană, sensibilitatea şi rafinamentul ce se prelungesc prin fire nevăzute dinspre personalitatea sa unică înspre muzica lui, către Festivalul ce-i poartă numele. Există atâta viaţă, atâta emoţie în primele ediţii ale Festivalului, sentimente care stau ascunse în spatele cuvintelor aşternute pe hârtiile subţiate de timp, în muzica păstrată pe benzi, există tristeţea anilor săi gri, în care evenimentul devenise o manifestare conjuncturală, există speranţa unui nou început şi satisfacţia maturizării, încât este imposibil ca în final să nu empatizezi profund cu toată evoluţia sa. (...)
 
Când a acceptat, în 2003, să se implice activ în organizarea evenimentului, Ioan Holender mai avea în faţă 7 ani de directorat la Opera de Stat din Viena, unde rămâne cel mai longeviv manager din istoria prestigioasei instituţii. Asta înseamnă o imensă experienţă pusă din acel moment în serviciul evenimentului muzical românesc. Ioan Holender a preluat Festivalul după o perioadă importantă, de acumulări începute odată cu ediţia din 1991, şi l-a dus către maturitate, reinventându-l sub nu puţine aspecte. De exemplu, printre obiectivele sale majore în 2005 s-au numărat prezentarea şi promovarea creaţiei enesciene de către marii artişti invitaţi, promovarea creaţiei contemporane româneşti, includerea laureaţilor ediţiilor precedente ale Concursului în Festival şi deschiderea către direcţii repertoriale noi, precum jazzul şi world music, o măsură managerială strategică prin care s-a urmărit stimularea interesului unor segmente cât mai largi din rândul publicului tânăr către aceste zone muzicale. De altfel, o trăsătură a perioadei Holender rămâne curajul de a tatona zone de nişă, care, în funcţie de succesul la public, au fost perpetuate sau nu ulterior.
 
(Ioana Marghita)
 
Auzul are, ca simţ, două misiuni. Una animalică, ancestrală - aceea de a ne avertiza când vine un pericol. A doua omenească, profundă - aceea de a ne ajuta în comunicare. Pentru prima misiune, auzul pur şi simplu este suficient. Pentru a doua, însă, auzul trebuie să evolueze în ascultare. Ducând auzul spre ascultare, Festivalul "George Enescu" civilizează nu doar oraşul acesta trist, haotic, strident, neiubit şi etern prost condus, ci şi pe spectatorii săi. Fac pariu că printre miile de spectatori ai Festivalului, o mare parte dintre ei trăiesc experienţa ascultării cu adevărat doar o dată la doi ani, în Sala Palatului sau în Ateneu. Avea dreptate Aristotel când spunea că ochii sunt organe prin care pătrunde în om tentaţia, iar urechile sunt organe prin care pătrunde în om educaţia. (...)
 
Nu l-am cunoscut pe Ioan Holender până foarte recent. Fireşte, ştiam cine este, ştiam o grămadă de lucruri despre ce a făcut, auzisem legende şi poveşti, îl văzusem în interviuri. Îmi plăcuse, mai ales pentru că am o slăbiciune totală pentru personalităţile flamboaiante, bine conturate şi lipsite de inhibiţii, pline de umor şi mult înţelegătoare cu ale vieţii: oameni bine trăiţi, cu alte cuvinte. Dar până când am început să vorbim despre această carte, pe la începutul anului, nu avusesem ocazia să stau de vorbă cu el. L-am cunoscut, aşadar, când era deja pensionar din punct de vedere vienez şi înaintea ultimului Festival Enescu pe care îl conducea ca director artistic, din punct de vedere bucureştean. Chiar şi aşa, am cunoscut un om ocupat. Călătorea regulat prin Europa pentru o emisiune culturală pe care o realiza la o televiziune privată austriacă, dar şi în lumea toată, fiind consilier al unor mari teatre de operă din lume, de la Metropolitan, la Balşoi. Deşi pensionar la Viena şi la capăt de drum la Bucureşti, Ioan Holender este încă un om care are treabă în lumea largă. La prima noastră întâlnire, i-am spus că mi s-ar părea potrivit să facă o carte-dialog cu cineva bine familiarizat cu Festivalul Enescu. Cred mult în cărţile-dialog pentru că sunt spontane, captivante pentru cititor şi foarte subiective. Am ajuns, cu vârsta, să privesc cu mefienţă obiectivitatea, care mi se pare doar o mică trişerie, şi să apreciez tot mai mult subiectivitatea, ca exerciţiu cu sinele în efortul spre onestitate. În faţa acestei sugestii, însă, Ioan Holender a replicat imediat: "Nu. Mie îmi place să scriu. Eu mi-am scris toate cărţile şi vreau să scriu şi acum. În plus, nimeni nu ştie să-mi pună întrebări mai potrivite decât cele pe care mi le pun eu singur." Faptul că lui Ioan Holender îi place să scrie mi-a produs, pe loc, o impresie pozitivă. Cred că oamenii care simt bucuria scrisului au ceva în plus faţă de ceilalţi, au nu doar un fel mai personal de a se exprima, ci şi un fel mai asumat de a trăi. (...)
 
Festivalul Enescu a beneficiat enorm de pe urma acestei combinaţii între gândire şi capacitate de acţiune care îl caracterizează pe Ioan Holender. Nu ştiu de ce, dar primesc cu rezerve serioase afirmaţiile cârcotaşilor care spun că, dacă ar fi avut şi ei pe mână banii Festivalului, ar fi putut realiza programe de acelaşi calibru. Ca să înşiri orchestre şi muzicieni precum cei veniţi la Festival în ultimii 10 ani, trebuie să ai ceva mai mult decât bani. O anume experienţă managerială la nivel înalt, o profundă cunoaştere a mecanismelor adesea ascunse care stabilesc agendele marilor muzicieni ai lumii, dar şi un savoir faire special îmi par absolut necesare pentru a reuşi organizarea unui şir de ediţii ale Festivalului Enescu precum au fost cele din ultimii 10 ani. Se vede de la o poştă că, sub directoratul lui Ioan Holender, Festivalul a devenit, dintr-unul provincial şi cam prăfuit, care trăia încă din amintiri glorioase de prin anii 1960-1970 şi care se lăuda cu harnice participări de rang secund în Europa, unul de primă mână, în care se întâlnesc forţele muzicale cu adevărat excepţionale ale timpului. Pe această linie de evoluţie, fără îndoială că Festivalul a atins apogeul. Iar meritul lui Ioan Holender, repet, este imens. De aici înainte, fie vom păstra ceea ce avem, fie vom merge în altă direcţie. Decizia cu privire la viitorul Festivalului "George Enescu" este una de mare importanţă. Din păcate, la această decizie vor contribui, româneşte, mult mai multe decât ar trebui.
 
(Sever Voinescu)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre Festivalul George Enescu, 2015


0 comentarii

Spacer Spacer