Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

O scânteie de sensibilitate - #nupotsărespir


Ilinca Anamaria Prisăcariu, un interviu cu Andreea Lupu

05.08.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Noul spectacol al Atelierului de teatru din Botoşani - #nupotsărespir - a avut premiera la I.D. Fest din Bacău, pe data de 17 iulie 2015 şi s-a jucat, de curând, pe 9 septembrie 2015, la Cluj, la Histrioniada Liceenilor (interviul a fost luat în septembrie 2015). Se vorbeşte despre şcoală, elevi, rebeli, profesori, oameni, într-o manieră adolescentină: cu mult curaj şi suflet. Este o adaptare cu picături de esenţă tare din Zbor deasupra unui cuib de cuci de Ken Kesey, transpusă într-un liceu de renume, semnată de Andreea Lupu. Acum, aproape de începutul şcolii şi imediat după febra festivalurilor de vară, o cunoaştem pe puştoaica de 17 ani care se plimbă cu capul dintr-un nor în altul şi face de toate: desenează, cântă, e pasionată de teatru şi mai nou, scrie. Aici - despre ce ne frământă pe toţi de la o vreme şi parcă ne opreşte ceva să deschidem ochii, gura şi sufletul, din diverse motive.
Mai jos, Andreea, în formă brută, despre viaţă, teatru, şcoală, pasiune, respiraţie, iubire şi alte lucruri vitale
...


Ilinca Anamaria Prisăcariu: Cine eşti?
Andreea Lupu: Sunt Andreea, am 17 ani şi e amuzant că găsesc întrebarea asta destul de dificilă. Sunt la liceu, mă confrunt cu eternele probleme adolescentine, cu decizii privind viitorul şi dramele inofensive ale prezentului, însă am primit o îmbrăţişare caldă de la ceva minunat ce se numeşte teatru, care mă ajută să-mi găsesc mereu linia de plutire. Plutirea e cuvântul cheie.

I.A.P.: Cum era Andreea înainte şi cum e acum, după ce a apărut Atelierul şi, implicit, teatrul în viaţa ei?
A.L.: Andreea înainte de Atelierul de teatru era o rază de lumină albă, un pic difuză, un pic confuză, căreia nu îi era deloc dificil să se piardă în strălucirea monotonă a traseului: casă, şcoală şi atât. Teatrul a apărut în calea razei ăsteia sub forma unei prisme optice, care o transformă în culori vii, puternice. Lucrul cel mai frumos la Atelier e că nu devii pur şi simplu un curcubeu, ci că înveţi să-ţi descoperi culorile rând pe rând şi să le laşi să fuzioneze cu cele din jurul tău. Capeţi nuanţe şi tonuri nemaiîntâlnite care te modifică în ceva puţin abstract şi diferit, dar tu realizezi că lucrul ăsta te face fericit. Aşa ştii că eşti acasă. Aşa e Andreea acum, acasă.

I.A.P.: Ce faci când nu eşti la repetiţii?
A.L.: În zilele când nu am aşa multe teme, îmi găsesc timp să mai desenez câte ceva. Pasiunea asta mă urmăreşte de când eram mică şi simt că nu-i acord atenţia care trebuie. Dar nici nu pot să stau departe prea mult, e ca un pitic pe creier. Ei, şi când face febră piticul ăsta, niciun caiet, manual sau bloc de desen nu scapă nemâzgălit. Asta-i altă portiţă spre un alt univers numai al meu, pe care îmi face o plăcere enormă să îl împărtăşesc. Oricum, niciodată n-am reuşit să aparţin complet unei singure realităţi. M-am tot plimbat mereu cu capul dintr-un nor în altul şi e minunat.

I.A.P.: Cea mai puternică revelaţie de până acum?
A.L.: Recent am realizat că fără stropul ăsta de emoţie pe care îl găsesc numai în artă, fie că e teatru sau desen sau orice altă formă, n-aş putea să fiu în continuare eu cea adevărată. De fapt, cred că toţi oamenii au nevoie de artă, de arta din poezie, matematică sau natură, au nevoie să descopere şi să simtă scânteia aceea de sensibilitate care le întinereşte spiritul, şi îi face mai umani. Cred că o vor descoperi doar dacă îşi doresc cu adevărat. Mereu totul porneşte de la un simplu gând.

I.A.P.: De ce nu poţi tu să respiri?
A.L.: Pentru că, uneori, îndeosebi la şcoală, am senzaţia că rătăcesc haotic într-un nor dens de praf de cretă, care-mi invadează sinusurile şi-mi acoperă hainele şi părul şi simţurile.

I.A.P.: De ce ai ales să scrii un text despre asta?
A.L.: Întocmai pentru că nu eram singura din peisajul acela monocrom despre care vorbeam mai sus... pentru că este real şi se întâmplă acum, la şcoală. Am adunat în fiecare zi câte un firicel de frustrare, de teamă, de nesiguranţă, de umilinţă, atât eu, cât şi oamenii din jurul meu, şi când le puneam pe toate împreună, brusc, ne trezeam în mijlocul unui praf sufocant.

I.A.P.: Cum ar arăta şcoala potrivită pentru toată lumea - elevi, profesori, părinţi?
A.L.: Şcoala ideală ar fi cea în care nimeni nu uită despre cel dinaintea lui că mai întâi de toate este om şi că are nevoie să fie respectat. Îmi imaginez că de la asta ar putea începe schimbarea, de la puţin respect şi implicit comunicare. Şi aşa ar începe lucrurile să funcţioneze. "Vreau o şcoală ca o lume în mişcare" şi asta e posibil doar dacă lucrăm împreună: părinţi, profesori şi elevi şi ne lăsăm educaţi unii de alţii, renunţând la orgolii, devenind receptivi la nevoile celor de lângă noi. Este necesară o reformă cât mai rapidă şi mai drastică a întregului sistem educaţional, a cărui utilitate să rezulte întocmai din maniera în care-şi ajută adepţii să se confrunte cu problemele prezentului. Acum suntem puţin depăşiţi de situaţie, dar împreună suntem mai puternici decât ne închipuim.

I.A.P.: Cea mai mare dorinţă?
A.L.: Să pot să le fiu de ajutor oamenilor din jurul meu. Să-i văd întotdeauna fericiţi, luminoşi şi în siguranţă, pentru că energiile sunt contagioase şi în felul ăsta şi eu voi fi fericită la rândul meu. Cred că asta e cel mai important în viaţă, oamenii pe care îi ai în jur, care te iubesc şi care te lasă să-i iubeşti. Asta tot la Atelierul de teatru am învăţat-o, că "te poţi aventura pe mare, fără să ai habar unde vei avea să ajungi. Contează doar călătoria pe care o ai alături de oamenii de lângă tine. Şi bucuria. Şi curajul." Îmi doresc să fiu curajoasă.

I.A.P.: Cea mai mare frică?
A.L.: Mediocrul. Banalul. Rutina.

I.A.P.: Ce iubeşti?
A.L.: Pe părinţii mei. Prietenii mei. Ploile de vară. Să mă uit la desene animate. Muzica. Spaţiul cosmic. După-amiezile de Decembrie. Albastrul adânc peste care zboară pescăruşii. Floarea-soarelui. Somnul de la amiază. Salvador Dali. Luna. Filmele cu gangsteri. Shakespeare. Brazii. Animăluţele de casă. Atelierul de teatru. Să cânt. Visele în care pot să zbor. Ciocolata. Prima ninsoare. Dumnezeu. Aplauzele. Când înfloresc copacii primăvara. AmFiTeatru. Acuarelele. Aerul dinainte de furtună. Furtuna. Vai, furtuna!

Aş vrea să le mulţumesc oamenilor care au fost alături de mine de la început în norul de praf de cretă, Lenuş Teodora Moraru, Gelu Rîşca, Carina Cozminschi, Emma Mateciuc şi apoi fiecărui omuleţ din trupă în parte, pentru curaj şi dedicare şi pentru că împreună am ales să spunem #nupotsărespir.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre Atelierul de teatru, Botoşani
 Toate articolele despre nupotsarespir
 Toate articolele despre Festivalul de teatru tânăr Ideo Ideis, 2016


0 comentarii

Spacer Spacer