cum să stai cu poza aceea în braţe, carton desluşit din părerea că nu-ţi e nimic din străzile bîntuite de săruturi, doar ca să aştepţi ceva la întîmplare? poate vine, poate... un soi de poate jucat la o loterie din piaţă, unde mirosul fructelor stîlcite taie vise cu vilă la malul mării şi tone de linişte.
nu te-am dezbrăcat niciodată de casa bunicilor, de cum îţi adunai senzaţiile în marginea ironiei înghiţind greu agresivitatea unei duşmănii sau lentoarea unei amieze privind pisica bîntuind camerele imense şi roase de mersul mut al unei cuvîntări despre îndatoriri. nici nu poţi ajunge să cuprinzi fără braţele larg desfăcute între care mă intru, pentru că, nu-i aşa, nici dinspre tine faţa nu se întoarce. nici n-ai să ştii că de fapt îţi sărut merele nestrînse din iarba înaltă ca şi cum ar fi coapse, e pură imaginaţie, sau tăişul cu care îmi încerci pielea deja opacă în disperare şi rîzi liniştită că se poate. nici... dar cum să-ţi pun îmbrăţişarea pe umeri dacă... dacă... (aici autorul se îndreaptă de spate ca şi cum demnitatea e o ţeapă de cîlţi)
cuvintele despre cum va să fie se pun la loc în borcanul cu ceară, galbenă ceară, din care lumina se prelinge pe urmele tale în juru-mi. pot desena urma-ţi tălpilor pe terasa cu mici, gălăgie şi otrăvuri latente. de ce ţi-aş fi spus ce mirat eram că te dai preţ de bulevarde? colţul de stradă şi periplu la bere e doar un decor de evitat în următoarele milenii. nici nu-mi dau seama de ce-mi arătai cu buzele săruturi sau... alte nenumărabile amănunte de bătut în cuie, de lipit pe pervaze sau de mestecat clătinîndu-mi ochiul de vodcă. ar mai fi oarece de spus între nopţile în care ascund rămăşiţe din mine în tomberoane aţoase. ar mai fi multe plimbări printre amieze grăbite. ar mai fi...
tu, un cuvînt fără piele.
odată de mult am stat de vorbă cu o fată ore în şir despărţiţi de o uşă. era o vară între două vîrste.